Într-o seară, iarna, acasă

[Carmen-Bernadeta Anghel]

Iarnă... Ninge des, hotărât. Oraşul este animat şi grăbit – aşa, ca la oră de vârf, când se încheie programul de la serviciu, iar cursurile se apropie de final. Şi se lasă şi seară – tot grăbită. Numai eu... Eu nu iuţesc pasul, deşi, la un moment dat, am avut impresia că am intrat în ritm. Dar prea mult am vrut să revăd aceste locuri, să le recunosc. Timpul petrecut în străinătate, departe, m-a apropiat de oraşul natal, la un alt nivel – al emoţiilor, al amintirilor, al dorului de casă. Iar acum, m-am întors! Pentru o perioadă scurtă însă.

Păşesc prin locuri des străbătute, cu ani în urmă, întâlnesc vechi cunoştinţe, văd şi simt cum ninge... aici! Mă intersectez cu diverşi trecători, călăuziţi, probabil, de un interes precis, în drumul lor, chemaţi şi aşteptaţi la destinaţie, presaţi, mai mult sau mai puţin, de seara de iarnă, deranjaţi, poate, de ninsoarea abundentă şi mă opresc! Mă opresc şi, deşi sunt destul de sigur, mă întreb: Să fie, oare, Dorin?

Vine din faţă. Înaintează şi, pentru un moment, am crezut că m-a recunoscut. Face însă câţiva paşi spre dreapta şi urcă treptele clădirii de birouri pe lângă care tocmai trec şi eu.

– Dorin?!

Îi rostesc numele, nu ştiu de ce, cu o oarecare reţinere. Se opreşte. Îl aştept în dreptul treptelor. Mă priveşte nedumerit dar, după scurt timp, coboară şi-mi întinde mâna, zâmbind.

– Fabian! De când...

M-a recunoscut! Am fost colegi de clasă în liceu.

– 18 ani au trecut! îi răspund.

– Şi cam de vreo 16 ai plecat din ţară?

Confirm.

– Ai mai venit de-atunci? Te-ntreb pentru că... nu te-am mai întâlnit!

– Acum...

– Nici colegii nu mai ştiau nimic despre tine. Cei cu care am ţinut legătura, cel puţin.

– Ei ce mai fac?

– Rareş lucrează la o firmă de construcţii, aici, în localitate. Marian e profesor de istorie chiar la liceul unde am învăţat noi. Daria – medic pediatru. Ce să-ţi spun? Mulţi dintre ei s-au căsătorit, au copii.

Loria! Nu mi-a zis nimic despre ea.

– Dar, Loria?

– Loria?!

Dorin se uită la ceas şi, după o scurtă pauză, cu bucurie, dar şi cu un sentiment pe care nu ştiu cum să-l interpretez, îmi răspunde:

– Loria e soţia mea! Nu ai aflat?!

Tresar. Loria!

– V-aţi căsătorit?!

– Da! Anul acesta împlinim 10 ani de căsnicie! Şi avem doi copii – două fetiţe!

– Să vă trăiască!

– Mulţumim!

Loria – soţie şi mamă. Soţia lui Dorin! În amintirile mele însă, va rămâne, pentru totdeauna, imaginea ei din liceu – o adolescentă cu părul blond şi ochii verzi, pentru care am simţit, pentru prima dată, cu adevărat...

– Ei, dar iat-o! intervine Dorin.

Glasul lui mă determină să o „părăsesc” pe Loria din anii de liceu şi să o descopăr pe cea de acum. O văd cum coboară treptele clădirii de birouri – aceeaşi atitudine, mişcări delicate şi rafinate. Părul pare să-i fie vopsit într-o nuanţă închisă. Iar ochii? Nu pot să revăd culoarea lor în înserare, la lumina lămpilor, însă sunt sigur că am citit în ei o sclipire.

– Bună seara!

Şi o emoţie, în glas.

– Loria, uite-l pe colegul nostru, Fabian! i se adresează Dorin, încântat parcă să mă „prezinte” astfel.

– Fabian!

Ştiu că m-a recunoscut de prima dată când m-a zărit. Sau poate că îmi fac iluzii. Cine ştie? Dacă m-a uitat demult? Dar, cum să-mi explic totuşi sclipirea pe care i-am surprins-o în privire şi vocea-i emoţionată? Nu, nu mi s-a părut!

– Loria!

Ce să-i spun? Dorin surâde. Să fie un semn al fericirii sau al orgoliului? Poate, al iubirii?

– Te-ai întors de multă vreme în ţară?

Întrebarea ei mă obligă să-i dau un răspuns, să-i vorbesc.

– De câteva zile. Dar, nu pentru mult timp. În această seară am ieşit puţin în oraş şi...

– Tocmai venisem să te iau de la serviciu, când m-a strigat. Nu ştia că ne-am căsătorit! Că eşti soţia mea!

Reţinere şi triumf. Numai astfel pot să caracterizez atitudinea Loriei – pe de o parte – şi pe cea a lui Dorin. Zâmbesc şi cred că cel mai bine ar fi să plec.

– Vă doresc numai bine!

– Numai bine şi ţie! îmi urează Dorin, bucuros parcă de decizia mea.

– Şi ţie! aud, ca un ecou, cuvintele Loriei.

Mă îndepărtez şi... mă grăbesc! Mă desprind din scena în care tocmai am jucat şi, înaintând, mă întorc în timp... Doi adolescenţi – Loria, eu... Ningea la fel ca acum, dar poate mai feeric, mai armonios. I-am atins o şuviţă blondă, presărată cu fulgi îngăduitori. În acel moment, ochii ei verzi m-au privit diferit, cu afecţiune. De ce ne-am despărţit?! Îl revăd şi pe Dorin, care căuta să ne fie – uneori mai timid, alteori mai îndrăzneţ – în preajmă. De fapt, în preajma Loriei. Ştiam că şi el o simpatiza! Ne privea plimbându-ne, ne fixa mâinile împreunate. Eram noi doi – Loria şi cu mine – iar el, singur. Acum...

Am înţeles! Trebuie să mă desprind şi din amintire. Nu, nu să o uit! Să mă desprind eu din ea, aşa cum, mai devreme, m-am grăbit să „ies din scenă”. Îmi reiau ritmul, îmi recapăt liniştea, gândurile...

[sadoveanu mara]

IMI PLACE!  Descrierea iernii, desfasurarea amintirii, intalnirea cu prima iubire, curg armonios, firesc. Finalul, este foarte reusit. O secunda de regret dupa care ...se reia ritmul. IMI PLACE!

[Carmen-Bernadeta Anghel]

Vă mulţumesc pentru comentariu şi apreciere, doamna Mara Sadoveanu!