Dileme ( fragment 22)

[Giurgiu Silvia]

    Pe străzile orașului trecătorii se mișcau asemeni unor umbre incerte, fără formă și consistență. Lea privea pierdută prin parbrizul mașinii, ce o ducea... nu-și mai amintea unde. Era sigură că dăduse indicații șoferului, dar nu se concentrase nici o clipă asupra cuvintelor ce-i ieșeau din gură. Conta pe luciditatea lui și se lăsă purtată de  providență, oriunde ar fi decis ea. Se simțea tristă, pierdută, alungată și mai ales singură... Mintea îi era complet golită de gânduri și amintiri. Mai trăise ceva asemănător, dar acum era altceva. Coborî dintre stele, iritată și contrariată, când taxiul se opri fără veste. 

   - Ce s-a întâmplat? De ce v-ați oprit? întrebă ea.

   - Am ajuns doamnă! răspunse perplex, șoferul. 

   - Unde?

   - La gară! Nu ne-am înțeles așa? 

   - Aa da, îmi cer scuze! se prefăcu ea că își amintește. Numai că nu mi-am dat seama cum a trecut timpul. Parcă am zburat! explică încurcată. Bărbatul o privi bănuitor, dar ridică din umeri indiferent, lăsând-o pe trotuar cu valiza alături.

   ,, Mare e grădina Domnului!” bombăni el mirat, după care își văzu de drum.

   Lea privi în jur debusolată. Încotro s-o apuce? Unde să se ducă? Nu știa. Se îndepărtă încet de gara impunătoare, târând după sine valiza greoaie, ca pe propriul destin. Merse astfel fără țintă, până descoperi o bancă ascunsă în umbra unui platan semeț, pe care se așeză cu un oftat adânc. Locul îi era străin, deși apropierea de gară îi dădea un sentiment de siguranță. Măcar nu risca să se rătăcească! ,,Să se rătăcească? În orașul natal? Acolo unde cunoștea fiecare stradă, fiecare clădire, fiecare copac ce umbrea parcurile și aleile? Lea, revino-ți în simțiri! Te-a lovit un meteorit? Cum să te rătăcești în propria casă?” Își cuprinse capul în palme balansându-l încetișor, de parcă voia să pună în ordine angrenajele deraiate ale minții. 

   ,, La ce te așteptai? se întrebă ea. Apari așa din neant, în viața celor care te-au crezut moartă și pretinzi să te accepte și să sară într-un picior de bucurie? Nu mai fă pe victima! Tu ai dat peste cap viața tuturor și acum te plângi că nu mai ai loc în viața lor!? Uite ce ai făcut cu Carlos? De cum ai ieșit pe ușa aia, ai și uitat de el! Egoistă ingrată, ce ești! Nici măcar nu ți-ai amintit de el, tot timpul ăsta! Dar ți-ai amintit azi, când ai tăi te-au dat pe ușă afară și nu știi unde să te duci!  Ooo, ce surpriză binemeritată, să descoperi că altcineva ți-a ocupat locul pe care tu l-ai abandonat!... Nu ți-a căzut prea bine, așa-i! Sigur că nu! Tu ai huzurit, bine merci toți anii ăștia, ai avut de toate, ba chiar te-ai îmbuibat de prea mult bine, dar ți-ar fi plăcut să afli că după tine, lumea s-a sfârșit! Hai, recunoaște că ai fost foarte dezamăgită să îți găsești familia împăcată, prosperă și că și-au construit o altă viață pe ruinele lăsate de tine! Ba chiar că erau fericiți, pentru că te-au uitat, s-au resemnat!...Și ce ai fi vrut? Du-te la dracu, Analisa Cernat! Te detest! Te detest!...”

    Un hohot disperat se rostogoli pe aleile umbrite ale parcului! Lea își procesa 

conștiința cu asprime și neîndurare, învinuindu-se, urându-se, provocându-și voit durere, pedepsindu-se fără milă. Cu cât suferea mai mult, cu atât mulțumirea ei creștea. Își biciui sufletul cu sălbăticie, dar nu i se păru suficient. Un gând teribil se născu din tumultul acela autodistructiv și începu să ia amploare cu repeziciune. Dorința de autoflagelare crescu precum o buruiană rea în mintea incendiată de mânie și soluția i se dezvălui limpede și implacabilă. Pedeapsa trebuia să fie cruntă și decisivă! Nu merita îndurare pentru tot răul pe care-l pricinuise! 

    Cristian coborî scările așa cum îi era obiceiul, exuberant și pus pe fapte mari, pe care voia să le înfăptuiască împreună cu sora picată din stele, pe care viața i-o adusese, fără să-i ceară părerea. Discuția avută cu ea mai devreme, avusese un efect extraordinar asupra modului  de a percepe viața de familie, de până atunci. O plăcuse mult și era dornic să o cunoască mai bine și să construiască împreună un raport veritabil și de lungă durată. Cuvintele ei încă îi mai stăruiau în minte și mai avea o grămadă de întrebări, la care era sigur că, doar ea putea răspunde. Era drăguță, inteligentă și îi inspira încredere, merite ce obținură calificativul maxim din partea lui: ,,cool”. 

    - Mama, tata, unde e Lea? strigă el năvălind în living cu obrajii aprinși de entuziasm, căutând-o cu privirea peste tot. Am devenit foarte buni prieteni! E foarte ok! Chiar îmi place de ea! Lea! Lea!...

   Liviu ridică privirea consternată către fiul său și îl privi mut, fără să poată articula nici un sunet. Maria ce stătea prăbușită în fotoliul adânc, deveni palidă ca ceara și își 

ascunse fața brăzdată de lacrimi, în palme. 

   - Ce se întâmplă aici? întrebă copilul străfulgerat de o presimțire rea. Unde e Lea? Alergă în hol dar valiza nu mai era acolo. Palid și cu ochii măriți de spaimă se repezi la mamă, zgâlțâind-o disperat: 

   - Mamă, te rog, vorbește! Unde e sora mea? 

   Liviu și Maria se priviră consternați și vinovați. ,, Sora mea”? Deci el, care nu o văzuse niciodată o numea ,, sora mea”, iar ei care o generaseră, o educaseră și o iubiseră, o alungaseră cu atitudinea lor vinovată, cu refuzul inconștient, nerostit, dar destul de evident, pe care fiica lor îl înțelesese. O renegaseră! Acesta era adevărul! Așa se numea tăcerea lor trădătoare!...

   - A plecat! rosti uluit tatăl, conștientizând cu adevărat, abia în acel moment, realitatea.

   - Cum a plecat? De ce? Ce ați făcut? Voi?... Sunteți nebuni? Cum ați putut?... Întrebările băiatului  curgeau peste ei ca un torent devastator. Ce fel de oameni sunteți voi? strigă Cristian, incredul și oripilat, privindu-i acuzator. Haideți s-o căutăm și s-o aducem înapoi! 

   Parcă propulsați de un resort invizibil, cei doi săriră în picioare și își urmară fiul, care preluase controlul situației. Liviu urcă la volanul mașinii alături de Maria, iar băiatul se aruncă pe bancheta din spate, coborând febril geamul portierei, scormonind cu ochi de vultur fiecare colț de stradă.

   - Nu putea să ajungă prea departe, dacă a luat-o pe jos! Încotro credeți că se îndreaptă?

   Devenit lucid ca prin farmec, Liviu începu să-și pună rațiunea la treabă. Se trezea și devenea conștient de situație. Maria încă mai bâjbâia prin bezna confuziei, așa că o lăsă în pace. Era bucuros că se putea baza pe fiul lui, devenit adult ca prin farmec. 

   - Pe jos nu a plecat, cu siguranță! Cu asemenea valiză, nu putea parcurge nici o sută de metri. Sigur a luat un taxi și cred că știu și în ce direcție! se lumină bărbatul pe măsură ce mintea redevenea operațională. 

   - La gară! exclamă Cristian. Sigur că da! Calc-o tată! Liviu nu își putu stăpâni un zâmbet, în ciuda situației dramatice în care se aflau, dar istețimea și entuziasmul băiatului îl înviora considerabil și îi reda optimismul.

   Mașina înghițea kilometri, decisă și imprudentă. Liviu număra în gând amenzile care vor sosi neîntârziat, după slalomul acela nebunesc prin oraș. Se ruga în gând să nu i se agațe de coadă vreo mașină a poliției. 

   - Tata, acolo! aproape că țipă băiatul. Uite valiza Leei! 

   - Dar ea nu-i? îngăimă în sfârșit Maria, îngrijorată.

  Liviu se întunecă la față iar inima începu să zvâcnească dureros în pieptul sufocat de teamă. O presimțire sumbră căzu peste ei și se avântară pe jos prin parcul enigmatic, căutând zadarnic printre trecătorii impasibili, ființa regăsită și pierdută din nou. 

    Astfel ajunseră la gară. Cristian alerga chemând  în stânga și-n dreapta numele Leei, dar numai protestele celor izbiți accidental și privirile lor scandalizate, răspundeau chemării lui. Liviu și Maria se despărțiră, cutreierând în lung și-n lat clădirea gării și peroanele pustii. În depărtare un tren își anunța sosirea cu semnale lungi și stridente,  confirmate de semnalele roșii intermitente ale semafoarelor din gară. Freamătul călătorilor acoperi strigătul înspăimântat al cuiva. Liviu ridică privirea intrigat și abia atunci o zări. Lea singură, pierdută, în afara perimetrului gării, privind în transă bolidul hotărât, înspăimântător de aproape de bordul de beton, ce o expunea unui pericol iminent, pe care ea nu părea să-l observe, sau...

   Înțelese!... Porni într-o goană nebună, invocând numele fiicei, dar nu își auzea vocea! Sau o auzea venind de departe... Nu înțelegea! Nu conta... continua să alerge până se trezi pe betonul rece, strângând la piept cu deznădejde un trup firav, ce tremura tăcut, cutremurat de suspine molcome.

[Sofia Sincă]

Un paragraf bun, bine ținut în frâu. Curat, dinamic, cursiv. Va fi un roman bun.

Am citit cu plăcere și aștept continuarea,

Sofy

[Giurgiu Silvia]

Mulțumesc frumos doamna Sofy, că vă faceți mereu timp, să aruncați o privire expertă asupra creațiilor mele! Vă doresc un An nou plin de bucurii și realizări frumoase! cu multă stimă, Silvia G.

[Corina Militaru]

M-a prins bine fragmentul :) Frumos scris!

[Giurgiu Silvia]

Mulțumesc ,Corina!