coșmar de primăvară

[Dulmin Aurel]

  

   

Alunec pe o pantă în adânc,

în negura timpului și te caut.

Mă agăț de nuanțe cenușii.

Le sfâșâi cu unghiile.

Îmi sângerează, iar eu continui să te caut.

Nu te cunosc.

Te-am văzut în amintire, o amintire venită de niciunde.

Nu era a mea.

Era a ta.

Mi-ai dat-o mie să te găsesc.

Mi-ai dat-o de mult când nuanțele erau roz.

Acum sunt cenușii și le sfâșâi cu unghiile.

Alunec pe o pantă în adânc și te caut.

[Alina Ilie]

Speranța nu moare, fie și doar “nuanțe de roz” să ne fie unica amintire. Emoționant poem!

[Dulmin Aurel]

Mulțumesc. Nu cred, ce vorbesc eu, sunt sigur că nu aș fi reușit să descriu așa de bine esența poeziei, a căutării unei imagini pierdute în mine, o imagine obsedantă venită de niciunde. Mă inundă o plăcere deosebită când citesc astfel de recenzii.

[Vasilisia Lazăr]

O meditație intensă despre căutare, memorie și pierderea unei lumini interioare. Textul se construiește pe o imagine puternică – alunecarea într-un adânc al timpului –, sugerând coborârea în propriul subconștient, acolo unde trecutul și identitatea celuilalt se amestecă.

Motivul culorilor accentuează drama: rozul trecutului – simbol al speranței și al inocenței – s-a transformat în cenușiul prezentului, al deziluziei și al rătăcirii. Gestul repetat de a „sfâșia nuanțele” cu unghiile devine o metaforă a luptei dureroase de a recupera o amintire sau o ființă pierdută, chiar cu prețul propriei suferințe.

Finalul, reluând versul inițial, închide poemul într-un cerc al căutării fără sfârșit. Astfel, poezia capătă o atmosferă de vis neliniștit, aproape oniric, în care identitatea, amintirea și dorul se confundă. Este un text scurt, dar dens, cu o tensiune emoțională profundă și o simbolistică sugestivă. Vă felicit din tot sufletul!