Textele de proză participante la Concursul „Labirinturi autumnale”, ediția a III-a, 2016 (pagina a II-a)

[Vasilisia Lazăr]

Pagina I AICI

       8. Marika

 

          Dumnezeu uitase să-i aşeze culori în ochi, uitase să-i arate cum înfloresc primăverile pe pământ, dar îi dăruise un har: cântecul. Prindea trilurile ciocârliei din cel mai elegant concert şi era mândră de asta. Trăia într-o toamnă continuă, unde ceaţa se încăpăţâna să-şi amestece nuanţele şi să-i picteze o lume necunoscută. Se mişca prin ea, uneori alerga fără să-i pese dacă paşii ei duc spre peşteri ori spre înălţimi. Singurătatea n-o speriase pe Marika. Fusese abandonată într-un orfelinat, nu ştia cine şi de ce a adus-o pe lume. Era oarbă. Nu văzuse niciodată soarele, dar îl asocia cu o stare de bine. Nu văzuse niciodată zăpada, însă mama adoptivă  îi povestise că este ceva diafan, care acoperă lucrurile întunecate şi limpezi, deopotrivă. Şi îi mai vorbise despre covorul de frunze care, în căderea lor, îşi cântă doina de adio, că odată atinse de pământ îşi iau rămas bun de la ramurile prin care se zăreşte, mereu, cerul.

          Aşadar, norocul ajunsese la timp în viaţa ei. Crescuse, de la 2 ani, într-o familie frumoasă. Şi-a petrecut copilăria alături de sora sa, Daria care a deschis ochii pe Marika şi a îndrăgit-o mult, mai ales când a aflat că îi revenise sarcina s-o însoţească peste tot. Astfel trecuseră 20 de ani, timp care i-a întărit convingerea că, atunci când Dumnezeu îţi ia ceva, tot el  îţi dăruieşte, în schimb, de zece ori mai mult.

          Se pregătise intens pentru „Festivalul Crizantemelor”. Primise încurajări de la prietenii ei, unii cu deficienţe de vedere, autism, sau cu dizabilităţi fizice, toţi de la ”Clubul Pro Albastru” pe care-l frecventau de două ori pe săptămână. Aici învăţase să cânte. Avusese instructori buni şi inimoşi, care îi întinseseră o scară. Ea trebuia să urce, cu încredere. Aşa cum făcea de fiecare dată pe scenele unde concerta şi unde era încurajată de aplauzele publicului. Cu siguranţă tot aşa va fi şi acum. Odată a primit flori. Un buchet mare de trandafiri. Tare a regretat faptul că nu a putut vedea persoana care i l-a dăruit, dar i-a simţit mângâierea şi strângerea de mână, venite din suflet.

          –  Mulţumesc, i-a şoptit, niciodată n-am mai primit flori!

          Nu a primit niciun răspuns. Dar nici ea nu adresase, de fapt, o întrebare. De la Daria a aflat că era un tânăr. Altceva n-a ştiut să-i spună despre el.

          – Vei fi cea mai frumoasă! şi-a zis, în timp ce-şi trecea mâna prin păr, ca şi cum şi l-ar fi aranjat puţin. Probabil că sunt frumoasă, continuă pe un ton dezamăgit. Am auzit că oamenii nu seamănă unul cu celălalt, că avem înfăţişări diferite, ca şi caracterul.  Și nu o dată, ci de multe ori, dar cel mai tare îmi place să mi se spună că vocea mea le umple inimile. Atunci simt adevărata frumuseţe!

          Noaptea a trecut ca o vulpe pe o pajişte cu flori. Emoţiile erau acoperite de dorinţa de a urca pe scenă şi de a face să răsune oraşul acesta nou pe care-l va vizita în curând, şi despre care i se spusese că ar fi oraşul lui Bacovia. Atunci şi aici a auzit recitând pentru prima dată, poezia „Plumb”. A simţit că-şi pierde aripile, că întunericul se face şi mai negru, că ea este doar o gărgăriţă  derutată, că trebuie să se scuture de câteva ori să-şi revină.

          Vocea ei umplu sala de aplauze. Rochia violet, părul lăsat pe umeri, ochelarii care nu-i întinau surâsul, toate acestea îi aduceau strălucire. Din primul rând, o urmăreau doi ochi căprui. O urmăreau cu atenţie, sorbindu-i fiecare gest.

          Tare şi-ar fi dorit să vadă feţele celor care o aplaudaseră îndelung. Auzise murmurul lor şi era fericită. Aşa se cheamă starea aceea de mulţumire, care te face să pluteşti, şi tot aşa a părăsit scena, însoţită de sora ei, Daria.

          După câţiva paşi s-au oprit. Cineva a strâns-o de mână.

          – Daria, unde eşti?

          – Sunt aici, a răspuns fata.    

          – Cine e lângă tine, lângă noi?

          – Un băiat, zise aceasta, chicotind.

          O clipă s-a lăsat liniştea. Apoi a simţit parfumul trandafirilor care-i umpleau, iarăşi,  braţele. Erau aceiaşi şi totuşi alţii, dar dăruiţi la fel ca atunci: din inimă. Inima unui necunoscut care o admira mai presus decât orice.

          – Tu? Mi-ai adus iarăşi trandafiri... data trecută mi s-a spus că sunt roşii, acum ce culoare au?

          Necunoscutul continua să-i strângă mâna, fără niciun cuvânt, ca data trecută. Între timp îşi începuse repertoriul o altă fată. Se auzeau, în jurul lor, şoaptele spectatorilor.

          – Cine eşti, şi de ce nu-mi vorbeşti? Îţi mulţumesc pentru gestul tău, îmi dai mult curaj, dar mi-ar plăcea să ştiu ceva despre tine.

          – Te-a întrebat cine eşti! a accentuat Daria, care făcuse ochii mari la această neaşteptată scenă.

Acesta a surâs, a  sărutat-o pe obraz şi a plecat. I-a lăsat un număr de telefon, pe o carte de vizită. Se numea Dragoş Enache şi era instructor de dans la un centru special pentru tineri cu dizabilităţi locomotorii.  Era notat, desigur, şi numele clubului, dar nu i se păru cunoscut.

          În urma lui se aşternea dragostea. Marika citise în braille romane care o duceau în călătorii superbe, printr-o forţă spirituală şi specială. Acum se întâmpla acest fenomen venit din senin, se întâmpla şi îi stârnea dorinţe noi: de aşteptare, de căutare, de nelinişte. Dacă asta se cheamă iubire, înseamnă că Dumnezeu nu m-a aruncat pur şi simplu pe o tablă de şah, gândea tânăra.

          Din seara aceea, Marika a devenit o altă persoană. Stătea ore întregi la fereastra camerei şi privea în gol.

          – Ce este în faţa mea? a întrebat-o, într-o zi,  pe Daria. Ştiu, dar mai spune-mi o dată.

          – Depărtarea, îi răspunsese aceasta. Adică, e un câmp din care vor răsări, la primăvară, multe flori.

          Era  clar. Depărtările sunt reci, toamna, iar primăvara sunt roze. Până atunci s-ar putea să îngheţe rădăcinile firave, dar tot va exista o sămânţă-două care să bucure ochiul cuiva.

          – Daria, era drăguţ băiatul care mi-a dăruit florile?

          – Aşa... ca tine!

          – Și eu cum sunt?

          – Tu eşti... specială! Apoi a râs. Sigur te-ai îndrăgostit, nu-i aşa?

          Nu îndrăznise până acum să-i mărturisească despre noile sentimente, simţise ruşine şi teamă, dar fiindcă tot s-a prins Daria, de ce n-ar vrea să ştie mai multe despre această nouă stare de beatitudine, care te duce şi te plimbă pe unde nu te aştepţi?

          – Ţi-a spus ceva, Daria?

          – Nu.

          – Nici tu nu l-ai întrebat?! Îl cunoşteai?

          – Nu, nu-l cunoşteam! Însă, de când l-am zărit în primul rând, am ştiut că trandafirii aceia erau pentru tine. Prea te sorbea din priviri. E misterios, dar îmi place!

          – Bine. Acum lasă-mă singură, răutăcioaso!  

          – Te las cu necunoscutul tău, Marika, sunt convinsă că va mai apărea el de undeva!

           N-a apărut în zilele și nici în săptămânile care au urmat. Or concertul de primăvară ar fi avut loc abia după ce câmpia din faţa ferestrelor sale va fi fost plină cu flori.

          Într-o zi s-a hotărât să-l sune. A rugat-o pe Daria să-i formeze numărul de telefon. I-a răspuns îndată, adică a simţit cum se lasă un altfel de linişte. Îi auzea respiraţia care umplea depărtările, şi-l imagina în fel şi chip, ar fi vrut să-i întâlnească iarăşi atingerea aceea fină care i-a stârnit primii fiori.

          – Bună, sunt Marika, începu fata cu stângăcie. Mi-ai lăsat numărul de telefon.

          De undeva, parcă din mormânt, venea un oftat.

          – Nu vrei să vorbeşti cu mine... Oare m-am înşelat? Am văzut că eşti instructor de dans la un centru special, speram că într-o zi mă vei învăţa câţiva paşi... Acum ştiu că toamna face daruri frumoase, dar triste!

          Apoi a închis. Un gol îi umplu stomacul. Noaptea care a urmat i-a plimbat, de mână, prin toate anotimpurile pământului.

          După câteva zile însă, a primit o scrisoare. Nimeni nu-i scrisese, niciodată. A deschis-o cu emoţii. Nu îndrăznea să citească. Era un scris mic, mai mic decât în cărţile cu care era obişnuită.

 

Dragă Marika,

 

          Trebuia să-ţi trimit această scrisoare. Îţi sunt dator. Dacă mireasma trandafirilor pe care ţi i-am dăruit nu s-a disipat în cele patru zări, dacă mâna ta mai păstrează o rază din căldura mea sufletească, înseamnă că nu m-ai uitat. S-ar fi dorit stropită cu lacrimi de neputinţă, dar am stropit-o cu dor.

          M-am bucurat când ţi-am auzit vocea şi m-am întristat la gândul că tu nu vei avea  niciodată ocazia s-o auzi pe a mea. Fiindcă nu ai avea ce. Cu alte cuvinte, sunt fără glas. Mai precis, mut!  Toate cuvintele pe care aş vrea să ţi le rostesc mi s-au ascuns în inimă şi fac acolo un vacarm de nedescris. Dar au învăţat să-ţi rostească şi să-ţi strige numele cu o sonoritate celestă...

          P.S.: Dacă doreşti vreodată să te învăţ câţiva paşi de dans, nu uita că trebuie să ne ţinem de mână!

 

        9. Furtună de culori

 

          Era undeva, prin iarna lui '86. Eram asistentă medicală la un dispensar comunal, dintr-un sat faimos prin criminalitatea lui, Gălbinași, situat la vreo 24 de km de București.

          Venisem acolo prin transfer de la Spitalul Budești, județul Călărași, prin bunăvoința doctorului șef, doctorul primar Oancea, ca să mă scoată din ghearele directoarei spitalului, doctorița pediatră Vissarion Maria și a conducerii de partid. Era președintele nu șiu cărui comitet de decizie.

          – Măi fătucă, mi-a zis doctorul, am un post la Gălbinași. Vino acolo, că te mănâncă de vie câinii aștia! S-au pus pe capul tău și nu se lasă până nu te distrug. Abia ce am ieșit dintr-o ședință, unde te-au pus iar pe fața de masă. Ascultă la mine, că sunt vulpoi bătrân!

          – Vin, domnul doctor, dar nu-mi dă transferul. Dumneavoastră știți că nu mi-a dat nici să merg în satul părinților mei? Și aveam de la minister aprobare. Mi-a spus domnul Trușcă, directorul Direcției Sanitare, că el îmi semnează, dar Vissarion este amanta ministrului și, dacă ea nu semnează, nu-mi folosește la nimic. Hai, c-am scăpat porumbelul! zisei, punându-mi mâna la gură.

          – Cum mă, Trușcă ăla, în fața căruia tremură toată floarea cea vestită a județului?

          – Da.

          – Și ce ți-a mai zis? deveni el, deodată, curios.

          – Nimic. Nu vă mai spun, că și așa am intrat în gura lor și de aici nu mă scoate nici dracul, domnule doctor.

          Eram tânără, supărată și nedusă la biserică. Cine se ducea la biserică pe vremea lui Ceaușescu? Eu încetasem de dinainte de mutarea Sfintei Vineri, când, în vinerea mare de Paște, o femeie mă luase la drăcuituri, fiindcă nu pupam icoanele. Îmi curgeau lacrimile pe obraji, în râuri de foc. Intrasem acolo, chiar dacă prietenii mei mă avertizaseră că nu era bine. Treaba lor, îmi zisesem. Să mă aștepte, ori să plece. Așa că acele sudălmi ale unei „drept-credincioase” mă rupseseră total de credință. Aveam să mă reîntâlnesc cu Dumnezeu peste mulți ani, dar aceasta-i altă poveste. Acum, eram tristă pentru că eram hăituită și nu înțelegeam de ce. Orice făceam nu era bine, deși fusesem bine instruită, chiar instruiam eu alte cadre medicale.

          Doctorul Oancea mă mângâie pe păr și-mi ridică bărbia în sus. Mă surprinse acel gest de bunăvoință paternă. Eu eram obișnuită cu avansuri nerușinate, ori isterii.

          – Tu nu înțelegi că vreau să te ajut? Sunt prea bătrân ca să mă iau de tine, ca tâmpitul de Burcea, ori ca mucosul de Popescu, care crede că l-a prins pe Dumnezeu de picior, dacă a ajuns contabil șef. Eram doar curios cum a ajuns o gânganie ca tine, să te ia în seamă ministerul și să-ți dea nota de transfer.

          – Am și eu o pilă acolo, domnule doctor, dar nu așa de mare ca Vissarioanca. E secretara ministrului și mătușa prietenei mele. M-a costat decât doi porci. Asta, pentru părinții mei nu a fost mare lucru, că ei lucrează la fermă și au primit reducere la fiecare sacrificare. Și, cum nu se găsește carne, i-a picat tare bine doamnei secretare. Am fost cu Ileana la ea, dar eu am rămas în scara blocului. S-a dus Ileana și i le-a dus cu liftul, sacoșile, mă refer, apoi a coborât cu nota de transfer și cu gențile goale.

          Doctorul Oancea se puse pe râs. Era un bărbat voinic, de vreo 64 de ani, un uriaș. Pântecul destul de vizibil tresălta în valuri pe sub halat. M-a umflat și pe mine râsul, uitându-mi necazul.

          – Hai că ai haz! Erau mai grași ca Burcea? Lasă, că știu răspunsul. Și ce mai zicea Trușcă?

          – Da' să nu mă spuneți!

          – Nu te spun, mă, ce ești copil?

          – Sunt. Am 22 de ani.

          – Parole d'honneur!

          – Bine. Mi-a zis cam așa: „Băi fată, nu îmi cere să mă pun cu Vissarion. Pe asta o cunoaște o țară, ca pe cal breaz. Cât sunt eu de temut în județ, ea se pișă, pardon, pe ordinele mele. Și n-am ce să-i fac!”

          Gesticulam și mă plimbam de colo-colo, prin stația de salvare, unde lucram, ca să-i reproduc doctorului Oancea, cât mai fidel, scena. Oancea se ținea cu mâna de burtă și-i ieșea un fel de șuierat din gâtlej, între icnetele de râs, mai ales că luasem figura sobră, condescendentă a șefului de la județ.

          – Să nu vi se facă rău, domnule doctor! mă oprii eu, la un moment dat. Și scuzați limbajul!

          – Ce, bă, ești copil? Nu m-am mai distrat așa, de când a venit Maria Croitoreasa la consult. Dar asta ți-o povestesc eu, când te am deja transferată la dispensarul meu. Ai talent, mâțo! Ia miaună, tu, mai departe, că încep să cred că tâmpiții ăștia nici nu știu ce perlă au ei aici!

          – Bine. Să reiau. Și se oprește Trușcă, preocupat, din patrulare prin birou, îmi ia bărbia în mână, așa, ca dumnevoastră mai devreme și-mi zice: „Uite ce domnișoară frumoasă ești! Nu cumva ai lucrat cu mine la Chirurgie, că îmi pare cunoscută figura ta?” „Ba da”, îi răspunsei eu” și m-ați purtat și pe brațe într-o zi.” Și face Trușcă o figură, domnule doctor, de n-am s-o uit niciodată! „Cum mă? Am luat eu în brațe o stagiară? Când, mă? Bă, tu mă faci să-mi dau palme în oglindă, să văd dacă nu visez!” Îmi făcea impresia că era beat Trușcă, domnule doctor.

          – Și tu, tu, ha-ha-ha!, u-hu-hu!, ce i-ai zis, mâțo? chicotea doctorul Oancea.

          – Nu mă puteam abține, domnule doctor. Am izbucnit în râs zgomotos și i-am spus: „Domnule Director, m-ați găsit căzută pe hol, într-o criză de apendicită și m-ați dus să mă puneți într-un pat, într-unul din saloane. Eram aproape leșinată de durere. Ați cerut asistentelor să-mi pună gheață pe abdomen și, dacă într-o oră nu-mi reveneam, mă operați.” „Și te-am operat?” „Păi, nu, că mi-am revenit. Mi-ați dat antibiotic, doar.” „Așa, mă, tată, că mă băgași la idei. Bă, zise el – la faza asta iar mi-a ridicat bărbia spre el – bă, știi că ai haz? Ți-o spun eu, care nu râd de multe ori pe an. Uite, mă, lasă-mă să te mărit cu cel mai frumos, mai deștept și mai bogat băiat din județ, dar nu îmi cere să mă pun de-a curmezișul curvei ăleia!” „Păi există așa ceva, domnule director?” „Ce, mă?! Să nu existe un băiat cum am zis? Nu unul, zece! Uite așa, acum îi chem, îi aliniez și tu îți alegi.” „Glumiți, domnule director!” „Bă, nu glumesc. Știi tu că glumesc eu?”

          – Ei, și?

          – Ce „și”? Parcă nu știți cum vorbește Trușcă! Asistentele făceau pe ele la vizită. Era foarte rău.

          – Cum ai terminat cu Trușcă?

          – I-am spus că este recunoscut pentru seriozitatea dânsului proverbială și că eu o să îmi încerc norocul cu doamna Vissarion. „Dai cu piciorul la noroc”,  îmi spuse Trușcă, îmi semnă foaia de transfer și-mi ură baftă. Am ieșit amețită din biroul lui. Fusese ca un vis din ăla de zile mari.

          – Nu-mi venea să cred că văzusem un alt Trușcă, domnule doctor. Să-mi spună mie toate cele cu atâta libertinaj?

          Doctorul Oancea m-a luat în brațe, în ziua aceea, ca pe-un copil supărat că i s-a furat jucăria preferată, m-a pupat pe amândoi obrajii și ziua următoare veni iar la secția de salvare, să-mi comunice că a aranjat și mă puteam duce chiar de a doua zi la noul post.

          Și m-am dus. Începuseră să plece rândunelele, deși frunzele erau încă în copaci. Aveam să fiu cazată într-un apartament al dispensarului Gălbinași, aveam o cameră frumoasă, dar rece, fără personalitate, o bucătărioară cu o masă de aragaz cu două ochiuri, frigider, iar baia era transformată în depozit. Spre iarnă, aveam să mă mut în spate și să dorm pe un pat de fier, pe care, după multe insistențe, Leana, femeia de serviciu, avea să-mi mai dea o saltea și două pături de lână.

          Dispensarul nu avea apă curentă, doar era la Tratamente un fel de instalație cu două borcane mari, de sticlă, din care ieșeau două furtunuri, acționate printr-o pedală, ca să curgă apă, care se scurgea într-o găleată, dedesubt. De bine, de rău, m-am acomodat, fără să mă bucur prea mult de simpatia doctoriței Dârzu, cu care aveam să lucrez, ori a Leanei, femeia de serviciu.

          Am luat în primire copiii 0 - 1 an, fișele de gravide, bolnavii cronici, cei dispensarizați, instrumentarul, mă rog, tot ce ținea de viața unui dispensar pe vremea aceea. Eram singura asistentă din sat. Aveam, însă, trei doctori, cărora le eram subordonată. Slugă la trei stăpâni! Eu eram și pediatră, și generalistă, și moașă, și suplinitor al doctorilor între orele 13,00 și 15, 00, când plecau mai devreme. Iar dispensarul era un fost conac boieresc. Eram, cum se zice, și boieroaică, peste noapte.

          Nu știu cum se face, că toate lucrurile bune în viața mea au început toamna și s-au sfârșit vara. Întrasem în noua viață cu rândunele, ducându-și zborul spre alte tărâmuri, mai vesele și mai însorite ca valea aceea a plângerii, ce era România noastră din acele vremuri și aveam să învăț ce înseamnă să înoți prin noroi, să aduci pe lume prunci (ai altora!), să spargi lemnele aduse pe furiș de un prieten din copilărie, Iliuță, mutat la o pădure din vecinătate, care mă descoperise întâmplător la Gălbinași (nea Bălan, vecinul dispensarului și obiectul măscărelilor Leanei noastre, era pădurar acolo!), ori să iau declarații femeilor ce refuzau să-și interneze copiii, sau care se culcau peste ei și-i sufocau. Aveam să cunosc și iubirea, în locul acela, dar toamna aceea a fost pentru mine primul pas spre libertate. Nici nu bănuiam eu câtă durere și bucurie îmi va aduce intrarea în viața de dispensar în acea toamnă. Ploile, soarele, frunzele, balta de alături, un vecin care-și păștea vaca în fața dispensarului, oamenii ce plecau și veneau de la lucru, totul erau un spectacol nou pentru mine. Prin noiembrie, doctorul Oancea se pensionă. Ne chemă la el, la Vasilați și făcurăm un chef pe cinste, unde ne spuse și povestea Croitoresei, de mi se înroșiră vărfurile urechilor numai la auzul primelor vorbe.

          Parcă un făcut, odată cu plecarea doctorului, chiar în ultimele zile din noiembrie, începu să ningă. Nu m-am speriat foarte mult. Îmi plăcea iarna. A ținut-o așa, într-o ninsoare cu vânt aspru, dinspre Nord, din noiembrie. Înainte de Revelion, se înteți și temperaturile scăzură până sub -30 de grade Celsius. Până spre jumătatea lui ianuarie! Un ger, cum se spune, de crăpau pietrele, nu numai zăpadă.

          În anul acela, însă, avea să fie o iarnă grea pentru mine. O iarnă grea, cum nu mai trăisem din clasa a zecea de Liceu Sanitar. Ninsese peste toată țara, fără odihnă. Spulberase zăpada și o transformase în veritabili munți. Parcă eram la Polul Nord. Sătenii nu mai aveau garduri, ajunsese zăpada până la acoperiș, iar toți păreau că trăiesc în iglu. Își săpaseră tunel sub zăpadă, ca să intre din stradă în casă. Nici mașinile de deszăpezire nu intrau  în sat, neavând pe unde trece.

           Șinele de cale ferată erau sub zăpadă, de la București până la Fundeni, iar drumul pe șosea, între Gălbinași și Vasilați, era blocat de un astfel de munte de zăpadă și nici pe arătură nu se putea trece, fiindcă era ca un adevărat baraj de gheață. Drumul spre Budești fusese, ce-i drept, deszăpezit, dar ce folos, că nu intrau salvările nici spre Sohatu, nici spre Gălbinași. Plus că ceea ce deszăpezeau ziua, se punea la loc noaptea. Utilajele, oamenii nu făceau față. Era stare de urgență și pe mine starea aceea de urgență mă prinse singură, fără doctori, la dispensar, timp de câteva săptămâni. Mă sunau din când în cân, doctorițele, să mă mai țănă la cuent cu ce era de făcut. Cel mai rău era că începea campania de vaccinări și eu nu prea știam.         

          Pe 31 decembrie, primesc telefon de la doctorița Fuiorea, să verific gravidele, că ele nu puteau ajunge niciuna la serviciu, până nu se deszăpezește calea ferată. De parcă până atunci putuseră!

Și iau eu sertarul cu gravide, îmi fac o listă și purced, înotând prin nămeți, spre casa gravidei Nica Sorina Zambilica, o țigancă de douăzeci și cinci de ani, aflată la a cincea sarcină.

          Pe alocuri, câinii satului mă lătrau fioroși, dar nu îndrăzneau să se îndepărteze de poarta lor. Intru din șoseaua principală, prin niște coclauri, spre a ajunge la casa Zambilicăi. Acolo, stupoare! Iese fata cea mare, o copilă de vreo șase anișori, și-mi zice ca mă-sa e fugită de acasă, la soru-sa, Florina, care lucra la AGROCOOP, la Turnatorie. Din fericire, o știam pe soru-sa, că avea bărbatul bolnav de TBC și le făceam vizite periodice, pentru anchetă, mă rog, o cunoșteam.

          Când ajung la poartă, mă pun pe strigat:

          – Sorino, Florino, Zambilicăăăă!

          Nimic. Deschid portița și pătrund prin tunelul de zăpadă, eu înainte și frica după mine. Bat la ușa și nu mai aștept răspuns. Intru. Dau binețe și o iau direct:

          – Zambilico, azi ai sorocul de naștere. M-a sunat doctorița Fuiorea să te trimit la spital, că naști. Ești la a cincea naștere și salvarea nu vine, că nu are pe unde intra. Îmbracă-te și hai!

          De lângă sobă, un țigan tânăr și frumos, alb la față și cu o mustață neagră, râdea mânzește, fără să scoată un sunet.

          – Nu merg, domnișoară, îmi zise ea, râzând obraznic. A venit bărbatul, să mă împac cu el.

          – Aha, a venit împețit, cum ar veni, îi răspunsei eu.

          Stătea ca o cloșcă, în mijlocul patului și surâdea a bătaie de joc. O examinai într-o odaie alăturată, că venisem pregătită cu trusa și tot arsenalul. Când intrarăm iar în odaia cu „pețitorul” de bîrbată-su, o luai la rost:

          – Auzi, Zambilico, eu nu am luat nămeții ăștia în piept, prin tot satul, când la tine acasă, când la soru-ta, ca să faci tu mișto de mine! Ține minte ce îți spun: dacă te apucă durerile facerii și vii la mine la noapte, eu nu am ce să-ți fac. Copilul tău vine cu fundul și numai doctorul poate să te asiste. Ai dilatație deja doi centimetri și asta înseamnă că, cel mult la miezul nopții, naști. Îți spun aici, de față cu toți. Tuturor vă spun: să nu vii la mine, la dispensar, repet, că te las să naști în zăpadă! E noaptea de Revelion și eu nu o să fiu la dispensar. Mai bine, hai acum, că într-o oră e tren, s-a deszăpezit de la Fundeni până la Budești. Alt tren nu mai este, că ninge și viscolește continuu.

          – Nu nasc, domnișoară. Las´ că știu io! Am mai născut. Merg mâine.

          – Bine, să nu zici că nu ți-am spus! Semnează în fișă că am venit să te văd și că refuzi internarea!

          – Nu semnez.

          – Ba semnezi, că, dacă nu, vin cu Nicu Milițianul și îl saltă pe bărbată-tu.

          A semnat, de bine-de rău. Pe la miezul nopții, după ce am petrecut cu prietenul meu, Cristi, care locuia chiar lângă dispensar, cu familia lui și prietenii noștri cumpăna dintre ani, m-am întors la dispensar, cu gândul la Zambilica. Eu eram acoperită, în caz că se întâmpla ceva. Am pus instrumentarul la sterilizat la pupinel și mi-am mai făcut de lucru la sobă, mi-am pus un pahar de vin și am ieșit la fereastră, să fumez o țigară.

          Era o noapte gri. Lătratul câinilor satului răsuna lugubru în liniștea zăpezii. Nu se vedea nimic, dincolo de balta din partea stângă a dispensarului. Undeva, cineva pocnea din bici. Altundeva se auzeau pocnitori. Îmi îngheță nasul, genele, buzele și țigara între degete. Am închis geamul și m-am dus la culcare. Pupinelul, ei bine, uitasem de el. Mă băgai în pătuțul rece, de spital, după ce mai pusei două lemne pe foc, în soba încă destul de caldă și-mi trăsei plapuma pe ochi, ghemuită cu perna în brațe. Doar nasul îmi rămăsese afară. Nici nu adormii bine, când aud bătăi în geamul de la ușa intrării din spate, unde aveam eu camera. La început crezui că este Cristi. Poate nu avea somn, ori poate îl trimiseseră ai lui să-mi țină de urât, ca să nu mi se întâmple ceva. „Nu e Cristi, îmi zisei, că ar fi sunat mai întâi”.

          Îmi pun repede halatul gros de lână, de spital și merg la ușă. Când, ea, Florina, sora Zambilicăi:

          – Sunt eu, domnișorică, nu te speria!

          – Ce vrei, Florino?

          – Hai, domnișorică, mâncați-aș, că naște Sorina!

          – Serios? Fugi, femeie, de aici, că nu ies eu la ora asta! Cheamă salvarea, eu sunt în afara programului, iar mâine sunt liberă. Nu am venit la voi? Nu v-am avertizat? Dispari, că sun la Post!

          Am intrat în cameră și am stins lumina. Iar bătăi în ușă! De data aceasta mă enervai de-a binelea:

          – Auzi, fă, da´ce vă credeți voi, țiganii, că voi vă bateți joc de cine vreți voi? Ce, fă, eu sunt la dispoziția voastră, când vi se năzare vouă pofta să stau drepți? Marș de aici, că îți aduci aminte cum mi-ai vorbit de fiecare dată! Nici măcar nu mă respecți și-mi spui pe nume de parcă am fi tocit coatele împreună pe băncile școlii sanitare.

          – Zi-mi, mâncați-aș, că merit! Ai toată dreptatea. Da´ n-o lăsa ca pe-un câine, că moare, fata mea!

          – Măsoară-ți vorbele, Florino! Eu nu sunt fata ta. Și nu eu o las să moară ca un câine, ci voi ați lăsat-o.

          – Iertare, sărut mâna, domnișoară.

          – Sorino, eu nu merg.

          – Da' dacă o aduc aici, o primești?

          – Și eu ce să-i fac? Ce să-i fac eu? Nu e de mine, e de doctor. Vine copilul cu fundul, nu înțelegi?

          – Decât acasă, mai bine aici, domnișoară frumoasă, începu ea să mă lingușească.

          – Hai, ad-o! Să aduci săpun, scutece, pătură pentru copil și schimburi groase pentru ea. Și lemne, să facem focul, Sorino, că nu am lemne în cabinet!

          – Aduc, mâncați-aș, pardon, domnișoară.

          Îmi amintii, ca prin minune, de pupinel, îl oprii, scosei instrumentarul de naștere, să se mai răcească, etichetai celelalte truse, făcui focul la sobă cu lemnele lăsate de Leana, de la prânz, pentru a doua zi, schimbai cearșaful de pe masa ginecologică, pusei o mușama curată, o aleză peste mușama și mai fumai două țigări, până ajunse gravida. Era trecut de două. Revelion, nu glumă!

          Îi aruncai o privire feroce, o pusei pe masă, avea dilatație 7 cm.

          – În 30 de minute naști, madame, îi spusei. Ce ți-am spus eu azi? Maica Tereza nu eram eu azi!

          Nu mai era timp de certat. Înșfăcai telefonul, o trezii din somn pe centralistă și la stația de salvare îmi răspunse nea Voican, unul dintre șoferii cu care lucrasem.

          – Nu putem să trecem, domnișoară. Nu am veni noi? La drumul Sohatului e un munte de gheață.

          – Cine e de garda, nea Voicane?

          – Doctorul Dobre.

          – Minunat! mă bucurai eu. E ginecolog. Mergi și spune-i să vină la telefon, că îmi naște o gravidă și vine copilul cu fundul, iar eu nu știu ce să-i fac!

Se duse omul. Reveni. Eu așteptasem în telefon. Centralista întreba enervant: „Vorbiți?”

          – Nu vrea să vină, domnișoară, zice că să-l las să doarmă, că el deservește doar spitalul.

          – Somnul mă-si de tâmpit! mă enervai eu. I-ai spus, bre, nea Voicane, TOT ce ți-am zis?

          – Tot, domnișoară.

          – Mai du-te o dată! Bre, da´ să te duci, nu doar să te faci că te duci!

          – Așa mă știi mata pe mine, domnișoară? Il trezesc, grijania lui, ca să nu mai doarmă până la ziuă.

          Nea Voican era tare mucalit și mă făcu să mă calmez subit cu aceste vorbe. Între timp, Zambilica mea se văita cuminte. Era pe canapea, în cabinetul de adulți și-i mai aruncam câte o privire prin ușă.

          – Respiră profund, Zambilico, îi spusei. Trage aer în piept cât poți și abține-te să te scremi, până vin eu acolo. Fă ce-țí zic, ca să nu ai probleme! Acum vin la tine și o să fie bine, o să vezi!

           Nea Voican se întoarse să-mi spună același lucru, că Dobre nu vine. Luai trusa, o scosei pe sora gravidei din cabinet și începui să mă rog la Dumnezeul în care nu credeam să mă ajute să nu moară nici femeia, nici copilul. Îmi amintii, brusc, ce-mi povestise domnul doctor Ghiocel (Ioniță se numea, de fapt) pe vremea când eram stagiara pe care o căra mereu după el. Reușii să întorc copilul cu capul și femeia născu rapid, la doar un screamăt. Abia dacă putui prinde la vreme pruncul, care venea cu fața în sus și cordonul ombilical înfășurat de două ori în jurul gâtului. Îi desfăcui ușor cordonul, apoi îl întorsei puțin să-i scot un umăr, îl mai rotii puțin, ca să ajungă cu fața în jos și-i eliberai și celălalt umăr. Și ieși o frumusețe de fată cu păr lung, blond, roză la față și care, în loc să plângă, surâdea. Îi dădui o palmă peste fund, o luai de picioare și o ținui cu fața în jos, apoi începu să plângă. Tăiai cordonul, o cântării, o măsurai, o înfășai rapid, ca să nu răcească, fiindcă erau cel mult 18 grade în cabinetul acela, apoi i-o dădui mătușii, care se așeză lăngă sobă și mă ocupai de mamă, până elimină placenta. Îi aplicai lăuzei protocolul post-partum și luai copilul în brațe.

          Le lăsai în cabinet pe ele două, iar pe copil îl luai la mine în cameră, unde era o temperatură adecvată. A fost, cred, singura dată când am dormit în pat cu un copil atât de mic. Nu aveam încotro. Din cinci în cinci minute, îi verficam respirația, ca să nu moară și să intru în pușcărie. Atâta mi-ar fi trebuit! Intrai în pușcărie, pentru decese 0-1 an. Județul, Procuratura, cu toții erau pe tine.

          Orele se făceau de plumb, nu numai de gheață, luau chip de melc, de târâtoare înfrigurată. Nedormită, încordată, mă trezii după un somn de două ore, la șase dimineața. Mă îmbrăcai, luai copilul într-o pătură de lână de la dispensar, pe mamă și pe sora ei și merg la gară, că era un tren la 7 dimineața. Atâta era: unul la 7 dimineața și unul la 3 ziua pentru Budești. Voi trece peste amănuntele grotești din timpul călătoriei cu trenul. Iată-ne în gară la Budești, apoi la Spital! Nea Voican nu plecase acasă.

          – Care-va-să-zică, născuși cu bine, domnișoară!

          – Născui, nea Voicane, grație doctorului Dobre, că ce m-a ajutat!

          – Hai, lasă, că știm cu toții că ești cea mai pricepută.

          – Hai cu mine la directoare, nea Voicane, să-mi fii martor, că-mi ia asta iar din salariu! Nu mai zic de cât o să mă cânte prin ședințe.

          – Merg, sărut-mâna, cum să nu. Ce, bă, că doar ai făcut treabă bună, cum să-ți ia?

Domnii erau în ședință de Birou al Organizației de Bază (BOB), iar apoi intrau la raport. Intrai în laborator și le rugai pe doctorițele de laborator să mă primească acolo cu pruncul nou-născut, ca să nu înghețe. Mă lăsară înăuntru. Țineam, eu, copilul în brațe, iar mama aștepta, epuizată, pe un scaun. Îmi era milă de ea. Soru-sa, Florina, aștepta la poarta spitalului. După vreo jumătate  de oră, vine scorpia de directoare. Niciodată nu am înțeles cum poate exista atâta răutate într-un chip atât de frumos. În fine, intră și mă ia în primire: că ce caut acolo, că ce era cu copilul.

          – A născut cu mine, azi-noapte, doamna Directoare, începui eu politicoasă. Aveți aici documentele.

          Se uită peste ele și, în final, în loc să mă felicite, îmi spuse:

          – I-ai făcut vaccin antitetanic? Sau BCG?

          – Nu, i-am spus. Doar antibiotic, atât fătului, cât și mamei, conform protocolului.

          – Păi de ce?

          – Mama este vaccinată, doamna directoare, scrie aici, îi arătai eu. Iar BCG se face la spital.

          – Trebuia și copilului.

          – Nu știam că nou-născuții se vaccinează antitetanic, izbucnii eu, cu o ironie prost mascată de nervii care fierbeau în mine și mă gâtuiau.

           Atunci se întâmplă ceva ce n-am să uit niciodată. Holbă ochii ei mari, albaștri, superbi, la mine, se făcu vânătă și-mi spuse:

          – Suferi de o maladie congenitală pentru care nu există tratament în terapeutica actuală.

          – Mă vindecă doctorul Dobre, care nici măcar nu și-a mișcat curul la telefon, să-mi spună cum se asistă o naștere pelviană, îi răspunsei eu pe șleau. Că așa fac ginecologii de gardă, continuai.

          – Așa e, doamna directoare, sunt martor, că m-am dus de două ori și m-a trimis la dracu tot de două ori. Domnișoara a făcut ceva ce puțină lume ar fi făcut și merită prețuire pentru asta. Directoarea îmi aruncă două fulgere albastre din ochii săi mari, alte două lui nea Voican, după care ieși zicând:

          – Ești irecuperabilă. Duceți-vă dracului și tu, și Voican! Luați copilu' și hai! îi ordonă ea lăuzei.

          Apoi trânti ușa, de clănțăniră geamurile, gata-gata să se spargă.

          – Hai să vă duc acasă, domnișoară! Mi-a spus Aurică prin stație că s-a făcut o pârtie.

          – Nu putea să se facă mai devreme?

          – Acum au reușit, cică, să spargă zăpada și să intre plugul, să facă drum. Așteaptă la poartă!

          – Nea Voicane, vrei să turbeze scorpia? îi spusei eu la ureche.

          – Mai dă-o-n mă-sa de putoare! Că doar n-o să te las în nămeți!

 Și plecarăm. Eram deodată odihnită. Un om simplu, în pragul pensionării, îmi luase apărarea, exact cum o făcuse doctorul Oancea, cu ceva timp în urmă. De ce nu mă suferea directoarea? Refuzasem să fiu informator, să-l pârasc pe dr. Chelaru, pe când lucram cu el, la Interne. Cu toate că și Chelaru mi-a făcut ulterior zile amare, n-am putut niciodată să-l pârăsc, pentru că îngrijea bine bolnavii și era drăguț cu noi, asistentele. „Un dobitoc nerecunoscător!”, îmi încheiai eu reveria.

          – La mulți ani, domnișoară! îmi spuse nea Voican, ajunși la dispensar. Contați pe noi întotdeauna!

          – Bine, nea Voicane! Hai, la mulți ani și fuga acasă, că vine ursul, băăă!

Aveam noi o vorbă, cu ursul, de la o pățanie a unui șofer de salvare, care se trezise cu ursul în fața salvării și nu putea să zică, de spaimă, decât: „U-u-ursul, băăăă!” Am dormit neîntoarsă până dimineața următoare. Așa am petrecut eu Anul Nou 85-86. După câteva zile, Sorina Zambilica mă vizitează cu plocon, ca la nași:

          – Am botezat-o ca pe dumneavoastră: Lăcrămioara! mă informă ea, mândră.

          „Mă trezii și nașă!”, îmi spusei. Zambilica radia. Era frumoasă, țiganca. Blondă cu ochii verzi. Fiică-sa îi semăna. Adusesem pe lume un copil, care, pe mâinile altcuiva, ar fi putut muri. Am luat ploconul, că asta nu se refuză. O vizitam zilnic, pe „fina” mea, ca și pe alți nou-născuți.

          În curând, Lăcrămioara va împlini 30 de ani. M-o mai cunoaște maică-sa? Oi mai cunoaște-o, s-o văd? Una din multele pățanii ale vieții unei fete singure printre străini, în „epoca de aur”!

          A meritat să înot prin nămeți și să trec prin tunel de zăpadă, la cumpăna dintre ani, într-o furtună de culori, în care albul zăpezii era mai dulce ca griul gerului, iar ochii verzi ai micuței, estompând arsura fulgerelor albastre din ochii directoarei, mă făcea să nu uit că există un bine, chiar și în dezastru și să sper că schimbarea poate începe și cu mine, sau prin mine. În definitiv, ce-i iarna? Doar o toamnă îmbătrânită temporar. Veștile mele bune veneau toamna, pe vremea aceea, iar iarna doar îmi reînnoiam așteptările.

 

 

 

        10. Coincidență macabră sau... mușamalizare

 

          Agitația roților de tren îmi transmite un ușor disconfort. Încerc să închid ochii, dar vânzoleala pasagerilor îmi dă de furcă. Caut telefonul în buzunar și apelez soția. Răspunde greu. Probabil o pregătește pe Lilica pentru somnic.

          – Mă tot întreabă unde ai plecat.

          – Citește-i o poveste sau inventează una...

          – Poate... Drum bun!

          – Te pup și vă iubesc. Noapte bună.

          Timpul parcă stă în loc. Liniștea se ascunde de ropotul roților de tren în căști. Muzica curge lin în timpanele mele, redându-mi (cu puțină exagerare) confortul patului din dormitor după o zi agitată. Mi-e dor de Licuța mea. Parcă o văd cum fuge când aude rotindu-se cheia în ușă. Tati, tati, ce... ai venit? Dar eu de data asta plec. Dorul de micuță îmi transmite o stare vecină cu letargia. Corpul meu evadează din real spre o tihnă interioară. Încerc să pătrund, timid, dincolo de bariera inconștientului. Lumea viselor mă ia în brațe. Îmi descătușez reacțiile, eliberându-le.

          Nici n-am observat când dimineața insistentă se chinuie să țină pasul cu viteza trenului. Mă întind puțin, în timp ce-mi scot căștile din urechi. Încert să localizez unde am ajuns, dar constat că telefonul mi s-a descărcat. Nu vreau să comunic cu cei din jur. Par a fi agitați. De ce să mă încarc cu energia lor negativă?

          În timp ce (nedecis și somnoros încă) simt nevoia să merg până la toaletă, trenul se oprește. Inscripția de pe clădirea gării îmi localizează poziția – Videle. Deci mai puțin și ajungem. Trei tineri își caută locurile. Zâmbete, gălăgie... Eu? Un spectator timid care așteaptă cu un ușor disconfort plecarea trenului din gară.

 

*

 

          Protocolul cazării durează puțin. Îmi pun cardul în portofel, iau bagajul și mă îndrept spre lift. Cu mâinile ocupate, de abia reușesc să închid ușa. Apăs pe butonul care indică cifra trei și aștept. Nu se întâmplă nimic. Of, n-am închis bine ușa! Repet operațiunea. Politicos, mecanismul răspunde cu un sunet silențios, dar deodată scârțâie. Am ajuns? Mă grăbesc să deschid. Sunt între etaje! Ghinion. Reînchid cu greu cele două ușițe interioare și nu știu ce să fac. Pun mâna la întâmplare pe butonul care indică cifra unu. Mogăldeața șugubeață se pune în mișcare, iar eu respir ușurat. Cu calmitate refac comanda pentru etajul unde mă așteaptă camera mea. Siguranța și confortul de pe holul hotelului au alungat, cu un zâmbet, panica. Totuși îmi impun să nu mai folosesc ascensorul. Nu mă costă nimic să fac puțină mișcare și de fapt miniatura asta de lift e ca o cușcă. Urăsc locurile strâmte!

          Cu emoție introduc cartela electronică în suportul ușii. Nimic. Alt impediment. Trimiți țăranul în capitală! Trag de ea nervos. Un sunet scurt îmi indică faptul că am acces în interior. Pun bagajul lângă dulap și cu o privire rapidă încerc să gestionez locația. E bine. Dar... nu am curent electric? Îmi aranjez puținele lucruri în dulap și analizez agenda. Cobor, menționând în treacăt la recepție faptul că nu am curent. Încă o dată mi se pune eticheta pe frunte – provincial. De fapt, trebuia să introduc cartela în suportul de lângă ușă. Zâmbesc în sinea mea, salut și merg mai departe. Autobuzul 123 sosește repede. Încerc să număr stațiile până când observ în față afișarea electronică: următoarea stație – Calea Vitan.

          Autobuzul se oprește. Pe trotuarul unde-mi lipesc pașii, soarele mă izbește provocator. Fac o piruetă și încerc să descopăr locația unde trebuie să ajung. Imaginea văzută pe internet îmi apare în fața ochilor. O clădire mare cu fațada de sticlă mată mă așteaptă cuminte cam la vreo câteva minute de mers pe jos. Respir ușurat în timp ce pașii mei se grăbesc să cucerească umbra din interior.

În sala de conferințe agitația prinde contur. Persoane necunoscute împrăștie la întâmplare zâmbete.  Ripostez pe aceeași lungime de undă și sondez cu privirea un loc convenabil în sală. O mână agitată mă cheamă la biroul instalat lângă intrare. Mă îndrept puțin debusolat, dar mă liniștesc îndată. Omisesem să mă opresc pentru a lua mapa cu informații despre conferință și programul acesteia. Las un surâs protocolar și un mulțumesc sec, apoi mă îndrept spre un colț mai retras unde-mi deschid notebook-ul. Citesc poșta electronică. Nimicuri și... bezele de la colegi. Mai sunt vreo zece minute până la startul conferinței. S-o sun pe Crina? Sala e aproape plină și zumzetul generat de pregătirile finale ar fi un impediment în comunicarea noastră. Analizez în treacăt documentele primite. Nici o modificare. Lucrarea pe care o voi prezenta apare la poziția a șaptesprezecea. Susținerea va fi mâine la ora 11:30, așa cum știam inițial. Un amănunt, jenant pentru mine, totuși îmi smulge un zâmbet. Prenumelui meu i-a căzut un bastonaș de pe a treia literă. Produsul finit, adică numele meu, parcă-i decupat dintr-o revistă umoristică: Șchiopu Racu. Mi-e și frică să mă uit pe ecuson. Trimit o privire puțin mai îndrăzneață să analizeze integritatea numelui meu. Respir ușurat. Pe ecuson scrie totuși Radu. Că sunt domnul Șchiopu știe toată lumea, dar cuvântul rac nu mi se asortează. Aș împrumuta totuși cleștii de pe prima pereche de membre. Conferința începuse de vreo jumătate de oră, dar eu cu racii mei autoimpuși nu mă pot concentra la ceea ce se discută. Fredonez în gând melodia lui Mihai Mărgineanu, cu tentă la ordinul crustaceelor (Melci, scoici, raci...). Melcii se încurcă cu sudurile electrice din lucrarea unui domn îmbrăcat la patru ace. Scoicile pătrund solitare în îmbinările la cald prezentate cu emoție de o domnișorică brunetă, care abia ajunge la proiector. Doar racii rămân cu mine, dorind să evadeze din sala secătuită de atâtea proceduri mecanice. După vreo cinci ore de încorsetare a trupului, dorința evadării în necunoscut se înfiripă. Las în urmă ideile lucrărilor științifice, pe care dacă doresc le pot analiza individual on line și mă îndrept spre stația de autobuz. Distrat și deconectat de real, urc în autobuz tot de unde mă lăsase. Conștientizez acest lucru doar după plecarea vehiculului din stație. Ar fi trebuit să trec strada pentru a-l lua în direcția hotelului. Nu-i nimic. La prima cobor și rectific gafa. Afișajul electronic din spatele șoferului indică următoarea stație – stadionul Olimpia. Sună provocator. N-am avut ocazia să vizitez un stadion de fotbal din capitală. Cobor, uitându-mă la ceas. E aproape ora cinci după-amiaza. Cercetez zona pentru a depista stația de autobuz din sens invers și îmi redirecționez pașii spre stadion. Emoțiile mi se-ncurcă în privirea dezamăgită. Parc-ar fi un stadion de provincie. Și tribuna e mică și doar pe o parte. Totuși în interior gălăgia e amfitrioană.

          Mă grăbesc spre intrare.  O grămadă ordonată a încorsetat aproape toți sportivii de pe teren. Doar câte unul din fiecare echipă tatonează pe marginea acestuia, în speranța recuperării balonului oval. Nu sportul rege tronează aici, ci rugbyul. Urc în tribuna aproape goală și-mi caut un loc convenabil. Pun servieta lângă mine și încerc să mă integrez vizual la spectacolul care se derulează pe teren, puțin dezamăgit. Nu știu prea multe despre acest sport, dar privitul nu implică cunoștințe solide. Un atacant al echipei cu tricouri albe, în ciuda kilogramelor care se văd limpede sub echipamentul puțin murdar, parcă zboară cu mingea. Determinarea lui e mai puternică decât urmăritorii. La marginea terenului se aruncă, cu balonul în brațe, ca și cum ar fi sărit într-o piscină. Marchează eseu. Spectatorii aplaudă, iar firava galerie încurajează echipa. Jocul se reia de la centru. Cercetez tabela, care nu-mi spune mai nimic despre cele două echipe. Scorul este 29 – 26 pentru gazde.

          Panorama este magnifică. Din tribună, poți privi meciul de rugby, dar și măreția blocurilor de lângă stadion. Lateralele stadionului sunt placate cu copaci și terenul este încercuit doar cu un simplu gard de sârmă. La umbra copacilor, în spatele gardului, vreo doi atleți își fac rondul. Of, dacă mă fură peisajul și nu meciul, cred c-ar fi timpul să plec.

          Mă ridic, îmi aranjez puțin părul cu mâna dreaptă, apoi mă aplec să-mi iau bagajul. O detunătură mă repune forțat pe bancă. Jucătorii și arbitrii, electrocutați de sunet, își aruncă priviri unii altora. În tribună se așterne panica. Interjecții disperate și priviri temătoare se derulează în fața mea. Meciul se oprește.

          Două voci nervoase transmit un mesaj scurt și dur: Uscaților, nu mișcă nimeni! Colțurile superioare ale tribunei îmbătrânită de ani sunt cucerite de alte matahale îmbrăcate în negru, cu mască pe figură. Regia nu-mi place, dar tac smerit. Frica parcă iese din îmbrăcămintea spectatorilor și îmi îmbrățișează ființa neadaptabilă la situații limită. La umbra copacilor, filmul își continuă în forță acțiunea. Un grup compact de namile, parcă identice cu cele din spatele meu, încearcă pătrunderea prin gardul stadionului. Și nu vin cu mâinile goale... În fața privirilor dure se etalează patru pistoale și două puști de vânătoare. Fiecare mascat e cu jucăria lui. Plutonul dirijat de cele două puști avansează spre jucători. Panica se întinde și pe teren. În tribună, printre sughițuri,  un copil vinde lacrimi. Rugbyiștii, ținându-se de mâini, formează o barieră umană. Involuntar tremur. La vreo zece metri de ei, mascații se opresc. Încerc să asimilez energie adunându-mi puternic degetele de la mâini în pumnii disperării.

          Cu un smartfone în mână unul dintre mascați se apropie de grupul compact al jucătorilor. Le arată acestora un mesaj video. Șocul generalizat nu ajută sunetul să ajungă până la noi, spectatorii. Un rugbyist iese din pluton și se apropie de mascat. Gesticulează și explică ceva, dar fără rezultat. Jucătorii, înlănțuiți prin intermediul mâinilor, așteaptă cam pierduți deznodământul draconicului scenariu. Zac ca o moluscă, căutând puțin curaj pe vârful pantofilor prăfuiți. Vreo doi spectatori mai rebeli încearcă o evadare. Un pistol semnează prezența printr-un foc de armă, acompaniat de o voce nervoasă: Muștelor... stați, altfel trag!

          La limita dintre a fi și a nu fi, eliberarea solicită o portiță. Răstălmăcind mesajul anterior constat că pasele spinoase vor fi între mascați și rugbyistul ieșit din pluton. Acesta dă din cap a neputință. Se mai apropie de el doi mascați. Unul fioros cu pușca în mână și altul cu o funie. O liniște de mormânt se abate asupra tribunei. Vociferări scurte se aud din grupul compact al jucătorilor.

          Cu patru rânduri în fața mea, o domnișoară blondă oftează zgomotos. Nervii îi cedează și vocea o ia înaintea rațiunii: Idioților, lăsați-l în pace! O fi prietena celui agresat? Nici nu apuc să mă dumiresc prea bine, că doi dintre mascații de pe teren, plimbându-și cu dezinvoltură pistoalele, urcă în tribună și o înhață pe fată. Răspunsul afirmativ la întrebarea anterioară îl sugerează chiar gesturile rugbyistului impricinat, care-și sare din pepeni. Țipetele fetei și înjurăturile iubitului pigmentează cu adrenalină macabrul scenariu. Spre fericirea unanimă, armele tac.

          Trecuse (cred) mai bine de cinci minute de la declanșarea groazei. Ca o mană cerească sunetul multiplicat al sirenelor poliției îmi redă o ușoară încredere. Misterioșii invadatori bat în retragere, trăgând după ei fata. Oamenii legii pătrund pe stadion. În planul doi, ființa mea se furișează prin spatele tribunei. Nu-mi pot permite să aștept aplauzele pacifiste din final. Mâine am o prezentare și timpul revigorării poate intra în criză.

          Nici nu știu cum am ajuns la hotel. Stau întins pe pat, căutând explicații în tavanul alb. Becul incandescent din interiorul lustrei îmi trage cu ochiul insistent. Întind mâna spre noptieră și pipăi. Un sunet scurt atinge podeaua. Nu-l iau în seamă. O sun pe Crinuța.

          – Bună Răducu. Ce faci? Cum a fost la conferință?

          – Bine...

          – Ești supărat?

          – Puțin obosit. Licuța?

          – Doarme. Ioi, acum se transmite la știri că s-au tras focuri de armă în București. Au luat și ostatici. Ce democrație de c...

         – Da, știu. Am fost acolo, pe stadionul Olimpia.

         – Ești bine? Ce făceai acolo?

          – Habar n-am. Întâmplarea...

          – Cică a fost o reglare de conturi a unei grupări de cămătari. Un anume Edy Măceșeanu îi datorează suma de 30 000 de euro lui Ciobică Cămătaru’.

          – Rugbystul din teren...

          – Nu, e o coincidență de nume. Un văr de-al lui mai îndepărtat...

          – Și mascații au greșit direcția?

          – Probabil, așa susțin cei de la știri.

          – Și fata?

          – Sora rugbystului Măceșeanu a fost eliberată. Se anunță măsuri suplimentare de securitate pe stadioane.

          – Vorbe-n vânt! Nu era nici un gardian când am intrat pe stadion. După primul foc de armă au trecut aproape zece minute până la sosirea poliției.

          – Ești ok? Cum ai reușit să pleci? Incă se mai iau declarații martorilor...

          – În ambuscada creată la auzul sirenelor mașinilor de poliție m-am furișat prin spatele tribunei. Nu venisem pentru adrenalină, căutam pur și simplu o delectare înaintea discursului de mâine.

          – Ai grijă de tine!

          Nu apuc să-i mulțumesc că-n fir se aude plânsul Lilicăi. Vocile ni se suprapun: Vorbim mai târziu. Mărturisirea mi-a luat o piatră de pe inimă. Mă ridic din pat și cu mișcări mecanice mă pregătesc de duș. Ființa mea caută în jetul de apă limpezirea. Îmi masez corpul cu gel de parcă toată mizeria omenirii s-a așezat pe pielea mea. Bastonașul desprins astăzi de pe a treia literă a prenumelui meu s-a lipit de piele. Zâmbesc incitat. Nu, nu sunt un rac, dar îmi place la nebunie să cochetez cu apa. După aproximativ un sfert de oră, opresc totuși robinetul și mă frecționez cu un prosop, alungând stropii insistenți de apă.

 

 

        11. Pleonasmul, bată-l vina!

 

          Când este să se întâmple, poţi să te ascunzi că tot nu scapi. Am avut ieri un accident neprevăzut. Eram aşezată la coada tramvaiului, mă duceam la o deschidere de vernisaj şi m-a împins necuratul să avansez înainte ca să cobor jos prin faţă. Poate altfel, aş fi scăpat de accident. Mai era şi o aversă de ploaie de toamnă şi când am dat să deschid umbrela m-am uitat lung după o maşină în care era chiar el însuşi în persoană, cel mai celebru regizor român care a ecranizat recent un film şi am alunecat căzând direct în baltă şi julindu-mi rău genunchiul.

          A început şi o hemoragie de sânge că a trebuit să scot batista şi să o înfăşor în jurul genunchiului rănit.

          Abia ajunsă cu greu acasă, l-am sunat pe colegul meu cu care colaborăm împreună la un proiect încredinţat de conducerea managerială a Institutului, să-i comunic înştiinţându-l că azi nu pot ajunge la serviciu. De doi ani avem o muncă laborioasă pe acest proiect. Şi se văd şi ceva rezultate. Vă spun că mai mult eu mi-am adus aportul la programul încredinţat. 

          Peste o oră a sosit şi cel cu care convieţuim împreună de douăzeci de ani. Era îngheţat de frig. După ce s-a dezmorţit puţin, mi-a dezinfectat rana şi m-a bandajat cu bandaj steril. Mi-a spus că este practic un accident nefericit, care se întâmplă des şi repetat. Mijloacele mass-media sunt pline de exemple şi mai nefericite. Ieri a citit că o doamnă având o înfăţişare cu aspect cochet, şi-a prins taiorul în uşa unei maşini şi l-a sfâşiat rupându-l în mai multe locuri. Ba mai mult, şi-a rupt distrugându-şi şi un toc de la pantof.

          Ce să mai adaug. Rezumând pe scurt întâmplarea, bine că a fost numai atâta. Am luat apoi o pastilă că începuse o migrenă la cap, de îmi venea ameţeală. Apoi, mai târziu, am deschis dând drumul la televizor să mai uit de întâmplare.

          L-am revăzut din nou pe crainicul meu preferat care a anunţat că un senator a rostit o scurtă alocuţiune în Parlament vorbind despre perspectivele de viitor ale Europei şi de întrajutorare reciprocă a ţărilor continentului ca să poată coexista împreună. Altul a amintit despre alegerile electorale din toamnă, spunând că se menţin în continuare regulile de la alegerile locale. Ele au fost fundamentate pe baze solide. Apoi pe alt canal cineva a citit biografia vieţii unui scriitor sărbătorit la aniversarea a optzeci de ani de la naştere. Tot pe un canal de cultură am admirat autoportretele proprii ale unor pictori străini din secolul trecut. 

          M-am dus şontâc-şontâc la bucătărie şi am pregătit în doar trei minute ceva de mâncare. Ştiu asta pentru că am cronometrat timpul cu o clepsidră cu nisip. 

          Pe sub fereastra mea a trecut o pereche de doi bătrâni, fără umbrele, ţinându-se de mână cu un aspect firesc şi natural, semn că ploaia a încetat.

          Un băieţel, pe o bicicletă cu două roţi, făcea să sară apa din bălţi în toate direcţiile. Apoi, cam vreo zece persoane au trecut în grabă şi iute pe sub fereastră.

          Oricum, asemenea ploaie puternică nu a mai fost de doi ani de zile şi sunt şanse ca din nou iarăşi să se repete mai spre seară.

          Mai târziu, profitând de faptul că soţul doarme şi se odihneşte, am urcat sus la vecina mea să-i spun şi ei întâmplarea. 

          În concluzie, deci, a fost o zi plină de evenimente şi întâmplări grele şi dificile, demne de povestit fără fraze goale şi lipsite de conţinut.

 

[Vasilisia Lazăr]

Bidulescu Constantin a votat textele de proză astfel:

1 – 7

2 – 7

3 – 8

4 – 7

5 – 8

6 – 7

7 – 7

8 – 9

9 – 6

10 – 8

11 – 7

[Vasilisia Lazăr]

Teodor Dume a votat textele de proză astfel:

1.             8

2.             ​9​

3.             8

4.             8

5.             9

6.             8

7.             8

8.             9

9.             8

10.           ​9​

11.            8

[Vasilisia Lazăr]

Nikol MerBreM a votat textele de proză astfel:

1        5

2        7

3        7

4        8

5        7

6        4

7        5

8        6

9        7

10      6

11       3

[Vasilisia Lazăr]

Veronica Pavel Lerner a votat textele de proză astfel:

1.  5

2.  6

3.  8

4.  7

5.  4

6.  8

7.  9

8.  7

9.  10

10.  6

11.  8

[Vasilisia Lazăr]

Mihaela Roxana Boboc a votat textele de proză astfel:

Nr 1 - 7

Nr 2 - 8

Nr 3 - 7

Nr 4 - 7

Nr 5 - 8

Nr 6 - 9

Nr 7 - 8

Nr 8 - 9

Nr 9 - 9

Nr 10 - 7

Nr 11 - 5

[Vasilisia Lazăr]

Mihaela Suciu a votat textele de proză astfel:

1 - 9

2 - 10

3 - 8

4 - 9

5 - 8

6 - 8

7 - 7

8 - 8

9 - 10

10 - 8

11 - 8

[Vasilisia Lazăr]

Zarra a votat textele de proză astfel:

1. De mâna cu Toamna--------------------8p

 2. Falco -------------------------------9p

 3. Zamolxe -----------------------------7p

 4. În timp ce tu mureai...--------------8p

 5. De ce îti place toamna, mama?-------10p

 6. Fericiti… împreuna ------------------6p

 7. Acarul Culi?a------------------------7p

 8. Marika-------------------------------10p

 9. Furtună de culori--------------------10p

10.Coincidență macabră sau... mușamalizare-8p

11. Pleonasmul, bată-l vina!--------------5p

[Vasilisia Lazăr]

Gina Zaharia a votat textele de proză astfel:

1 =  8

2 = 10

3 = 10

4 = 10

5 =  8

6 =  8

7 =  8

8 =  7

9 =  7

10 = 7

11 = 5

[Vasilisia Lazăr]

Pop Dorina a votat textele de proză astfel:

 

 1 - 6

 2 - 7

 3 - 8

 4 - 6

 5 - 7

 6 - 7

 7 - 9

 8 - 9

 9 - 5

10 - 7

11 - 9

[Vasilisia Lazăr]

Sofia Sincă a votat textele de proză astfel:

1.   8

2    7

3.   8

4.   10

5.   8

6.   6

7.   9

8.   7

9.   7

10.  7

11.  5

[Vasilisia Lazăr]

Carmen-Bernadeta Anghel a votat textele de proză astfel:

1. De mână cu Toamna – 8

2. Falco – 7

3. Zamolxe – 9

4. În timp ce tu mureai... – 9

5. De ce îţi place toamna, mamă? – 8

6. Fericiţi... împreună – 7

7. Acarul Culiţă – 8

8. Marika – 7

9. Furtună de culori – 8

10. Coincidenţă macabră sau... muşamalizare – 7

11. Pleonasmul, bată-l vina! – 8

[Vasilisia Lazăr]

Elena Agiu-Neacșu a votat textele de proză astfel:

1)  8;

2)  8;

3)  8;

4)  10;

5)  10;

6)  10;

7)  7;

8)  8;

9)  8;

10)  9;

11)  7.