VIS ALB

[giurgiu maria]

Grupul de călăreți se distingeau năluci întunecate, peste întinderile albe încarcerate sub cușmele de zăpadă și sub gerul ce-și înfipsese colții crânceni în coastele colinelor și în toată suflarea naturii. Goana cailor peste întinderile cernite din Valea Întunecată, străbătută de râul ale cărui valuri de un albastru tulbure, șerpuiau ascunse pe sub pietre și nisipuri înșelătoare în acest anotimp, prizoniere ale calotei de gheață de la suprafață, printre malurile pietroase mărginite de arbori cu ramuri spectrale dintre care se distingeau pini argintați ce dădeau peisajului o măreție de plumb, din cauza negurilor agățate parcă de ramuri precum niște lințolii ale morții . Călăreții scrutau cu încordare cărarea, încercând zadarnic să străbată cu privirile dincolo de vălul de negură unde se auzeau când și când urlete lugubre de fiare sau croncănit de corbi ce sfâșiau tăcerile din spatele lințoliilor de negură și nelinișteau caii.
Pentru a nu se pierde în întunecimile de cerneală ale Văii Întunericului, grupul se aținea mereu în apropierea malurilor Râulului Negru, ale cărui izvoare se aflau ascunse în măruntaiele stâncoase, sub temeliile Muntelui de Foc, chiar acolo unde cele două creste ale muntelui se împroșcau reciproc cu șuvoaie de foc și pucioasă precum doi uriași dragoni înfuriați și se băteau în capete încă de la facerea lumii.
Muntele nu se zărea din cauza întunericului și ceții ce acoperea totul, asemeni unei perdele. Se auzeau însă în depărtare bubuiturile clocotitoare ale inimii sale uriașe hrănite de energiile fluviilor focului veșnic ce-i curgeau în vene. Bătăile inimii sale se făceau auzite până la mari depărtări, asemeni mugetului înăbușit al unei cirezi uriașe de pachiderme mugitoare alergând dezlănțuite la culme, semn că ținta călăreților nu era prea departe.
Mugetul acela al muntelui era temut de oameni cât și de sălbăticiuni și pe coastele sale incandescente nu trăiau alte animale în afară de uriașe salamandre. Pe colții înzăpeziți ai stâncilor, departe de furia clocotitoare a celor două culmi ce se băteau în capete, unde nu ajungeau valurile de foc vărsate necontenit unul către altul de craterele precum două guri de iad ale cele două creste , trăiau animale misterioase, fantastice cum nu mai existau în nici un alt loc de pe pământ . Își aveau sălașurile prin văgăuni și peșteri tainice, lei albi și de alte culori cu două cozi și două capete, grifoni înaripați, unicorni albi, lupi albi cenușii, negri extrem de fioroși, șacali și alte specii nemaivăzute în alte părți ale lumii.
Pe culmile sudice, departe de gurile ce vărsau foc, viețuiau turme de capre, mufloni de dimensiuni mari și își aveau cuiburile printre colții stâncilor acvile bicefale și phoenicși. În muntele acela exista un izvor cu apă vie și oricine o bea rămânea veșnic tânăr.
În ținuturile din apropierea muntelui mai trăiau prin peșteri, mici comunități de creaturi cu corp de om și cap de leu, de câine sau de șarpe și care vorbeau o limbă a fiarelor, însă înțelegeau și limba oamenilor și se înțelegeau cu aceștia. Unele din aceste creaturi trăiau și la curtea regelui David slujindu-l cu credință în schimbul ocrotirii ce el le-o dădea.
Grupul de călăreți care străbăteau Valea Întunecoasă, situată în partea de miazănoapte a muntelui, erau supuși ai hanului mongol, în fruntea lor aflându-se chiar prințul Tolui, fiul cel mai iubit al hanului mongol Kublai. Tânărul prinț plecase în afara taberei marelui han, care în acel anotimp se afla în acele ținuturi în apropiere de hotarul Hoardei de Aur, fiind acela locul său preferat de vânătoare.
Prințul Tolui pusese la cale un plan tainic de a cărui îndeplinire depindea viața și fericirea sa. Alesese puțini oșteni care să-l însoțească în călătoria spre muntele misterios, pentru nu trezi bănuielile iscoadelor regelui David de la curtea tatălui său, căci de păstrarea secretului acelei misterioase acțiuni depindea reușita. Mongolii erau vasalii marelui suveran creștin David, urmaș al preotului rege Ioan și stăpân al regatului Ciorciei și celei mai întinse părți a Chitaiului ce ocupa mare parte din Asia centro-orientală.
Scopul călătoriei sale era să întâlnească din nou în mare taină aleasa inimii sale, fiica regelui creștin, care nu ar fi consimțit la căsătoria lui cu frumoasa prințesă Shokuk beghi, în ruptul capului.
Înainte cu două luni întâlnise pentru prima dată prințesa, la poalele aceluiași munte, în timpul unei vânători, când încălcase prima oară hotarele tatălui ei, în urmărirea unui magnific exemplar de lup alb.
Se avântase în urmărirea fiarei singur, mânat de o speranță disperată, de a o întâlni pe ea, cea care-i răpise inima și somnul. Când cu ceva timp în urmă, o zărise în cetatea Caracorum pe durata unor serbări creștine, unde el o însoțise pe mama sa, regina Dozuk beghi, creștină nestoriană și una din soțiile marelui han mongol.
Lupul alb trăia doar în Muntele Sacru, era bine știut acest lucru și cine știe cum de ajunsese pe câmpia mongolă departe de sălașul său. Tolui, călărea un armăsar pursânge arab, fiind însoțit doar de șoimul preferat, Săgeata de Argint și zărind lupul acela îl rănise ușor, săgetându-l. Animalul simțindu-se hăituit, alerga căutând scăpare spre sălașul său din munte, astfel prințul era sigur urmându-l, că-l va conduce acolo unde dorea să ajungă,adică dincolo de granița dintre ținuturile marelui han mongol și împărăția regelui creștin al kara-kitaienilor și naimanilor.
Albul imaculat al zăpezii care puțin mai devreme se așternea peste Valea Întunecată precum un lințoliu al virginității, fusese profanat de sângele victimei hăituită de prinț. Odată ajunsă la poalele stâncoase, fiara muribundă din cauză că pierduse prea mult sânge, încerca să se piardă cu ultimele forțe printre crăpăturile adânci dintre stânci, către inima muntelui.
Săgeata de Argint însă l-a ajuns și lupta dintre cele două sălbăticiuni se vădea tragică. Fiara rănită adânc de săgeata prințului , încolțită de iscusința șoimului cu gheare de oțel care îi țintea vena gâtului secătuindu-i ultima vlagă, lupta cu ultimele forțe pentru viața sa care era pe sfârșite.
În timp ce lupul alb își dădea ultima suflare și prințul se pregătea să-și ducă cu sine trofeul, privirile i se înălțară involuntar atrase de ceva, către platoul de deasupra stâncilor acoperite de un strat imaculat de zăpadă pe marginea căruia își făcuseră apariția răsărind parcă din inima Muntelui de Foc deasupra locului unde se afla el un grup ciudat. Alături de un impunător unicorn alb, apăruse un grifon înaripat ce purta pe grumaz o prea frumoasă călăreață cu ochii verzi de smarald, îmbrăcată într-o minunată hlamidă albă din piele de salamandră, drapată în jurul minunatului său trup și strânsă în talie cu un brâu verde bătut cu diamante și perle strălucitoare; o diademă din diamante și minunate mărgăritare ce dădeau și mai multă strălucire acelor ochi ca două fulgere verzi și părului revărsat peste umeri în cascade aurii ce făceau să pălească strălucirea razelor reci ale soarelui îi înconjura fruntea de fildeș.
În primul moment prințul Tolui văzând-o, crezu că-i o zână a muntelui sau altă apariție fantastică și rămase extaziat de admirație, fermecat de minunații ochi de smarald, însă după ce reuși să se smulgă de sub vrajă, mintea începu să i se limpezească și își aminti că ochii aceia sunt aceiași care de multă vreme îi tulburau somnul și-i răpiseră liniștea sufletească, făcându-l să se topească pe picioare de dorul lor. Atunci inima începu să-i bară cu putere și treptat simți că își recapătă vocea. Gândea în sinea sa, că destinul s-a îndurat de chinul lui și îi acordă o șansă de izbăvire.
Ochii ei îl priveau sfidători, aruncându-i fulgere verzi, care-i străpungeau privirile negre penetrându-i inima cu un foc arzător nemaitrăit până atunci. Focul acelor priviri îl simțea transformându-se in șuvoi de arzător de pasiune și dorință, revărsându-i-se cascade în vene și îi cotropindu-i toată ființa. Era ceva ca o vrajă fulgerătoare, asemeni zborului Săgeții de Argint căruia nu i se putea împotrivi. Făptura aceea fantastică prinse glas dulce de femeie și îi alintă simțurile cu voce melodioasă, mustrându-l:
– Cine ești tu, necugetatule străin, care te încumeți să încalci granițele împărăției prea puternicului rege David și să profanezi acest loc ? Nu te temi oare de mânia ce se va adate asupra capului tău, când va afla cum ai îndrăznit să ucizi un animal ce caută scăpare în peșterile Muntelui Sacru, contra prigoanei unor oameni fără îndurare?
– Ooh! Ești o făptură reală deci, din carne și oase pe câte văd, preafrumoaso! Un moment am gândit că mă aflu dinaintea unui spirit al muntelui. Cât privește depășirea graniței, pot doar să-ți răspund prințesă, că am făcut-o de dorul ochilor tăi ce mă urmăresc încontinuu atât treaz cât și în somn, de când pentru prima oară te-am zărit în cetatea Caracorum în timpul marii sărbători creștine a Paștelui. M-ai privit atunci câteva clipe și mi-ai furat pe veci inima mea și apoi ai dispărut fără urmă lăsându-mă pradă pasiunii și disperării.
Nu mă căiesc de greșeala mea de azi, căci altfel ochii mei nu ar fi avut bucuria de a privi iarăși, cel mai desăvârșit și de preț giuvaier dintre toate bogățiile ce aparțin măritului rege David!
– Ooh, lingușitorule! Cine ești tu, care îndrăznești să-ți ridici ochii către însăși fiica regelui? Nu te temi oare de mânia lui?
– Permite-mi să închin omagiul meu frumuseții tale neasemuite prințesă și acceptă iubirea mea preafrumoasă doamnă! Aș dori să cunosc numele tău dacă-mi este îngăduit! Dar întâi află că eu sunt primul născut al Marelui Han mongol și numele meu e Tolui.
Prințul tătar continua să o privească cu o pasiune arzătoare în priviri, căreia tinerei îi venea tot mai greu să reziste. Simțea la rându-i o atracție fatală pentru acel necunoscut, pe care în zadar căuta să o înăbușe cu vorbe trufașe, căci fără voia sa tonul vocii și cuvintele-i curgeau dulci, fermecătoare precum adierile primăvăratice învăluind și mai mult mintea și aprinzând inima în flăcări a tânărului han. Prințesa deși despărțită de îndrăznețul prinț, de peretele inaccesibil de stâncă, se simțea răscolită de pasiunea privirilor ce o învăluiau hipnotic de la poalele stâncilor, precum doi tăciuni încinși. Străinul o făcea să se simtă fără voia ei, cuprinsă de un sentiment ciudat, neîncercat încă până atunci. Și-a acoperit gura minunată cu buze senzuale de culoarea rodiilor, ce lăsau să se vadă când zâmbea dinții albi minunați, asemeni mărgăritarelor ce străluceau încrustate în prețioasa-i diademă, cu un colț al șalului minunat din cașmir fin țesut cu mătase, într-o tentativă fugară de ași ascunde propria tulburare de acele priviri îndrăznețe. Îi răspunde cu o voce mângâioasă și cu multă dulceață în privirile-i de smarald:
– Eu sunt prințesa Shokuktany fiica regelui David urmașul direct al marelui rege preot Ioan. Întoarce-te degrabă prințule în regatul domniei tale, înainte ca tata să prindă de veste că i-ai încălcat hotarul și ai îndrăznit să-ți urmărești vânatul și mai grav, îi dorești fiica! În mânia sa, regele te-ar pedepsi aspru și eu mă tem pentru viața ta.
– Prea frumoasă prințesă Shokuktany, crezi oare că viața mea va mai fi demnă de a fi trăită fără lumina preafrumoșilor tăi ochi? Pentru mine pedeapsa aceasta ar fi mai grea decât cea mai mare pedeapsă a regelui tatăl domniei tale. Ei bine, depinde de bunătatea domniei tale, dacă eu voi trăi sau voi fi pedepsit cu moartea de marele rege David.
– Pleacă cât mai degrabă prințe Tolui, pleacă să nu te afle gărzile regelui pe care le văd apropiindu-se!
Se ruga cu voce duioasă frumoasa Shokuktany.
– Îți voi face pe plac preafrumoasă domniță dacă-mi promiți că te voi putea revedea! Te iubesc! Oh! Te iubesc nebunește!
– Îți promit, că ne vom revedea, numai ascultă-mă! Salvează-te, înainte să te găsească gărzile de la palatul tatălui meu, pe care deja le zăresc în depărtare, venind în căutarea mea! Te rog mărite prinț, fă acest lucru de dragul meu!
– Nu înainte de a-mi răspunde dacă și tu mă iubești, regina sufletului meu! Nu mai pot trăi fără iubirea ta! De când te-am văzut prima dată, mi-ai căzut dragă. Sufletul meu nu își mai găsește liniștea și te-am căutat îndelung pentru că tu cu frumusețea-ți neasemuită mi-ai înrobit inima! Două cuvite ale tale sunt deajuns pentru a mă salva, sau a mă condamna.
Prințesa care de la înălțimea unde se afla vedea cum gărzile tatălui său se apropiau tot mai mult și în curând urmau să-l descoperă pe prinț, îi răspunde cu înfrigurare, dându-și seama de riscurile ce-l pășteau pe omul care la rându-i îi răpise inima și față de care simțea o mare iubire.
– Te iubesc! Da! Te iubesc din tot sufletul! Acum ascunde-te degrabă, înainte să te zărească gărzile, viața mea!
Tolui îi surâse fericit. Făcându-i o adâncă plecăciune, încălecând armăsarul său negru și chemându-și șoimul cu un șuierat strident, se îndepărtă dispărând după cotitura stâncilor strigându-i din goana calului:
– Pe curând regina vieții mele! Ne vom reîntâlni negreșit și vei deveni soția mea!
Tânăra Shokuktany îl privea pierdută și lacrimi îi perlară genele lungi mătăsoase, prelingându-i-se pe obraji. Șopti mai mult pentru sine, căci prințul Tolui de acum era departe, dispăruse din vedere împreună cu șoimul său alb și cu prada, ducând cu sine inima sa:
– De acum eu sunt condamnată în veci la suferință, stăpânul inimii mele, căci tatăl meu nu va consimți niciodată ca fiica lui, care este un mare rege creștin, să se mărite cu un prinț păgân!
După această întâlnire dintre cei doi tineri, nimic nu mai fu la fel ca înainte pentru niciunul dintre ei. Tânărul îi ceru tatălui său consimțământul de a cere mâna prințesei creștine Shokuktany, regelui David. Kublai îi dădu consimțământul însă când el însuși trimise soli la curtea lui David pentru a cere mâna prințesei pentru fiul său, fu respins și amenințat cu război pentru îndrăzneala sa.
Cei doi tineri s-au înțeles în mare secret prin mesageri, să se întâlnească din nou la Muntele de Foc și Shokuktany în marea sa iubire pentru prințul mongol a consimțit să-i devină soție și să fugă împreună pe ascuns.
În acea dimineață de iarnă, prințesa se îndepărtase mai mult de palat căutând să nu atragă atenția gărzilor, profitând de liniștea din palatul părintelui său, care plecase cu o mare suită într-un oraș vecin, unde avea loc o sărbătoare religioasă a creștinilor nestorieni. Prințesa motivase că nu putea să-și urmeze părintele imediat în călătorie, pentru că nu se simțea bine, însă promisese că a doua zi va urma alaiul regal și va fi prezentă la acea importantă ceremonie religioasă. În timpul acesta, de partea opusă a muntelui prințul Tolui străbătea Valea Întunericului apropiindu-se tot mai mult de Muntele de Foc unde urma să-și întâlnească aleasa.
Shokuktany poruncise gărzilor să nu-i tulbure cu prezența lor plimbarea-i matinală, consimțind doar doicii sale și a două creaturi cu chip de fiare să o urmeze. Avea în minte un secret doar al ei pe care nimeni altul nu îl cunoștea. A continuat să galopeze pe unicornul său alb Yoki, către poalele Muntelui de Foc și alături de ea pe un cal murg, venea Tharika doica sa, bombănind nemulțumită de nesăbuința tinerei sale stăpâne care se avânta în calea pericolelor cu ochii închiși, de Kalystru chinocefalul( om cu cap de lup) și Grypho, grifonul său albastru cu aripi . Doica protestă scâncind înspăimântată, când văzu cum prințesa își îndemna unicornul îndreptându-se către poalele muntelui:
– Ooh Shokuk beghi, lumina ochilor mei! Vrei oare s-o bagi în mormânt pe sărmana ta doică, de te îndrepți direct către pieire? Nu știi oare preafrumoasă domniță că muntele acela vrăjit nu iartă pe necugetații care se aventurează prea aproape de el, sfidându-i tainele? Dacă nu ne va ucide muntele cu siguranță mă va ucide tatăl tău regele David sărmana de mine, pentru că nu te-am oprit la timp, să nu te îndrepți către acest loc primejdios
– Ooh, Tharika ce gură mare ai! De câte ori nu am venit la poalele muntelui de Foc, însoțită de tata și de frații mei și nu mi s-a întâmplat nimic? Ce ar putea oare să ni se întâmple cu acești credincioși slujitori ai mei de care ascultă toate sălbăticiunile și li se supun? Și apoi uiți că Yoki e neînfricat și nu se pot apropia de el nici leii cei fioroși și nici lupii care ar face calea întoarsă la porunca lui Kalystru?
– Nu de fiare mă tem eu stăpână și nu pentru viața mea. Uneori au fost văzuți prin aceste locuri grupuri de mongoli necredincioși supuși ai hanului, care încalcă fără îngăduință aceste locuri în urmărirea vânatului de soi și acești ticăloși nu s-ar da în lături să răpească o prințesă atât de frumoasă cum ești tu, pentru a o dărui hanului și astfel ai câștiga favorurile. Ar fi o mare nenorocire să se întâmple una ca aceasta. Am auzit șoptindu-se la palat că hanul Kublai ar dori să te ceară de la tatăl tău pentru a deveni soție a unuia din fii săi. Acestea sunt doar zvonuri care nu pot crede că sunt adevărate, dar mai bine să fim cu luare aminte. Regele David părintele tău ar porni cu oaste contra hanului pentru o astfel de îndrăzneală, decât să accepte ca tu să te măriți cu un prinț tătar și păgân și să faci parte din haremul lui.
– De ce gândești și vorbești așa disprețuitor doică Tharika de prinții mongoli? Am auzit că în ciuda faptului că-s păgâni sunt foarte buni cu supușii creștini care trăiesc în țara lor. Nestorienii și maroniții din regatele mongole practică nestingheriți culturile lor, li se permite să construiască biserici, să se roage și cine ar îndrăzni să-i prigonească ar fi aspru pedepsit de marele han tătar, Kublai. Se spune că prima sa soție, Dozuk e creștină nestoriană și e foarte influentă, iubită și respectată la curte și în împărăția lor.
Se mai spune că hanul însuși s-a convertit la creștinism și că fii săi sunt viteji și vrednici, mai cu seamă mezinul care-i cel mai iubit de părintele său. Îți voi destăinui o taină mare, doică. Sunt logodită în mare taină cu prințul Tolui și departe de el viața mea nu mai are rost. Peste puțin el trebuie să vină aici la poala muntelui Sacru și eu îl voi urma pentru ai deveni soție și nu mă va putea opri nimic altceva decât moartea, ca aceasta să se îndeplinească! Tu, draga mea doică alege acum, dacă dorești să mă urmezi sau să te întorci! Aceste trei creaturi care sunt aici cu noi au ales și vor veni cu mine în împărăția iubitului meu soț.
Bătrâna doică care deja avea unele bănuieli în privința schimbărilor manifestate în ultimul timp de tânăra prințesă, auzind acestea simți deodată cum îi năvălesc în suflet valuri de temeri și negre presimțiri. Auzise de demersurile hanului pe lângă rege ca să-și dea fata după fiul lui dar nu-i trecuse nici măcar prin minte că și tânăra prințesă îl văzuse pe fiul hanului și era îndrăgostită de el. Aceasta era o taină pentru rege și pentru toți de la curte, cum până în acel moment fusese și pentru ea, care era doica fetei încă din pruncie, când copila rămăsese orfană de mamă imediat după ce se născuse.
– Ooh comoara mea neprețuită, bătrâna ta doică te va urma și în mormânt dacă tu vrei! Nu te voi lăsa singură copila mea dragă, vin cu tine unde vei merge tu!
Zise acestea, micul grup s-a apropiat de munte când după colțul stâncilor a răsărit deodată suita prințului mongol. Tolui și-a luat iubita în brațe , a strâns-o lângă inima sa în tăcere, apoi dând pinteni cailor s-au pornit în mare grabă, făcând cale întoarsă spre hotarele Hoardei de aur.
Pentru prima dată în Valea Întunecată negura s-a ridicat îndeajuns descoperindu-se vederii tinerilor și gărzilor ce-i însoțeau, strălucirile înghețate ale peisajului , sinuozitățile râului și coastele împădurite cu arbori imenși acoperiți de albul imaculat al iernii. Zâmbind, doica care cunoștea multe taine, le spuse oftând ușurată:
– Iată! O mare minune care nu s-a mai întâmplat în ultima sută de ani, se săvârșește azi pentru voi și dragostea voastră mare! Întunericul s-a tras deoparte și a făcut loc luminii în această vale! Acesta-i un semn bun și dumnezeu aprobă iubirea voastră!
Ce doi iubiți se priviră în ochi și își zâmbiră fericiți.
Dhozuk beghi, soția marelui han mongol Kublai era o creștină nestoriană și o femeie foarte înțeleaptă, vestită și iubită de supușii hanului pentru marea sa bunătate și înțelepciune. Chiar și în regatele vecine era faimoasă înțelepciunea și bunătatea sa. Tolui era fiul ei. Cu intervențiile mamei Dhozuk, pe lângă regele David cu multă diplomație, a fost prevenit războiul dintre acesta și marele han mongol Kublai. Cei doi tineri au obținut în cele din urmă și binecuvântarea puternicului rege, s-au căsătorit și au au trăit fericiți. Tolui a devenit mare han după moartea lui Kublai, Dovedindu-se un conducător bun, viteaz și înțelept.

[Corina Militaru]

O poveste frumoasă! Am recitit cu plăcere! :)

[Ion Lazăr da Coza]

Și eu am recitit cu plăcere.

De revăzut redactarea - multe blancuri în plus, ori în minus!

Lipsesc multe virgule - vocativele trebuie puse între virgule... 

da Coza