7. Reflecţii medicale

[ELENA AGIU-NEACSU]

7. Punctul de vedere al bolnavului internat

(Ajunge-atâta zbatere şi chin!...)

Ia’ uite cum trece pe lângă mine! De parc-aş fi mâncat sticlă! Cantitate neglijabilă, zău aşa! Se uită prin mine, dincolo de mine... O fi văzând ea ceva! Îmi vine s-o iau de moaţe şi s-o trântesc în ţărână, norocu’ ei că sunt imobilizat de perfuzie. Mi s-a umflat şi vena, mai să plesnească, şi pe ea o doare-n fâsnă! Şi ţine cont că nici nu s-a golit juma’ din perfuzie! Şi tubu’ ăsta de oxigen!?... De ce mi l-o mai fi punând, nu ştiu!? Că e mai mult de formă. Al dracu’ dacă m-ajută vreun pic, ba parcă respir mai greu! Mai degerabă mă încurcă! Poftim, a terminat de scris, ce şi-o fi notat, poate ora la care mi-a pus perfuzia ca să ştie când să vină ca să mi-o scoată, zic, da poţi să ştii!? Acuma se îndreaptă spre diabetiucul de la fereastră! Mama lui! Pungă groasă! De fiecare dată când trece pe lângă el îi bagă banu-n buzunar. Un prostovan! Mai zice c-a fost inginer! Cunoaştem noi... Şi-apoi şcoala începe după şapte ani, aşa că dacă n-ai cei şapte ani de-acasă, poţi să bagi în tine şi mama cărţii! Cum te rupi, aşa mori... Caracterul nu se învaţă, se moşteneşte, se deprinde în familie de la părinţi, fraţi, neamuri, vorba ceea: „Cu cine-o fi semănând? S-a aruncat la al nouălea neam!” Hai că devin patetic şi nu ştiu dacă mă aflu în postura potrivită.
Bagă-le, neică,-n buzunar, nu zic ba, dacă te ţine cureaua, dar vezi-ţi lungul nasului! Se uită la noi de parc-am fi ultimii oameni, extratereştri, ce mai... Crede că totul poate fi cumpărat cu bani. Datorită unora ca el nu suntem noi, plebea, băgaţi în seamă.
Oricum, de îndată ce vine careva la mine, ori soţia, ori unul dintre copii, le spun să mă ia acasă. Cum de ce? Ca să mor pe perna mea! Nu mai are rost să mă chinuiesc. Şi aşa medicamente cumpărăm, mâncare ni se aduce de acasă, că asta de aici e zamă lungă, pleavă, bună de-aruncat la porci! Nu, nu mă deranjează că e nesărată, slavă Domnului, m-am obişnuit, dar dacă nu sunt concentrate, cum să fie gustoase!? Precum ziceam, zamă lungă, să se-ajungă! Iar doctorii, până şi infirmierele, de la ăl mai mic până la ăl mai mare mănâncă friptanele. Se cheamă că sunt sănătoşi. Mai băgaţi mult în voi c-o să vă iasă pe creştet! Cât de curând îmi veţi lua locul, vorba ceea, eu m-oi duce, altu’ la moară!
Poftim, a scris ce-a scris şi a plecat. Habar n-a avut să verifice şi perfuzia mea. Îşi face de lucru pe lângă cei care cotizează, dar eu n-o să le dau nici de-al dracu’, un sfanţ nu le dau! Mai bine-i beau la birt decât să le umflu buzunarele! Şi c-un crac, tot sărac! Ce-am avut şi ce-am pierdut! Mie cine-mi dă!? Tata!? Mama de la groapă!? Mama voastră de şarlatani! Şi mi-au făcut şi curu’ ciur! Poligon de tragere. Aşa-mi trebuie. Măi, da’ parcă bagă acele în duşmănie! Să bată din palme, nu alta! Nici cu un animal nu te porţi aşa! Nu, oameni fără inimă! Emană aşa o lehamite, de nici c-ai vrea să mai stai pe-aci, dar n-ai ce dracu’ să te faci. Altfel... Dacă nu le place meseria asta, la ce dracu’ mai fac umbră pe-aci!? Să lase pe alţii mai cu tragere de inimă! Aici lucrezi cu omul, nu tragi cu sapa. Şi şi-atunci, dacă nu eşti atent, poţi să retezi mândreţe de ştirigoaie. Fără comentarii! Îşi bat joc, pur şi simplu, de oameni făcuţi gata.
În sfârşit, şi-a adus aminte şi de mine. Ce-o fi păţit!? Nu mi-o fi citind gândurile!? Mută acul perfuziei. Aoleu, ce ustură! Băgaţi-l-ai în cur, pardon! Parcă trage cu crăci! Îl mută la cealaltă mână, îi fac semn că nu am vene, dar nu e atentă şi merge înainte. Iute, iute, de parc-ar pierde trenu’. Nu-i dau nicio atenţie, închid ochii şi strâng din dinţi. A plecat. Oftez uşurat. Doamne, dar ce usturime! Da’ nu se poate, când se termină perfuzia, o iau la draci! Păi, aşa se lucrează cu omu’!? Auz’ la ea, am mişcat mâna. Oi fi mişcat-o!? Eu mai ştiu!? Ăştia nu sunt oameni, sunt câini, da’ ce zic, lupi, hiene. Lupi în piei de oaie, în stare să te jupoaie de viu! Mă ia cu ameţeală, iar mi-a pus calmant în perfuzie. Alunec în vis. Simt că adorm şi nu, nu ar trebui. Cu perfuzia, nu. Visez, visez cu ochii deschişi. Mă aflu pe o colină cu oile, oi multe. Număr. Una, două, nouă’j’nouă. Tresar. Aoleu, am mişcat mâna! Ce-am visat? Bine că n-a sărit acul, atâta mi-ar fi trebuit! Mi-aş fi aprins paie-n cap. Şi-aşa nu mă are asistenta asta la ficaţi, atâta ar mai lipsi!? Asta nu e viaţă. Ăsta este chin. Am ajuns la capătul răbdării. Îndură-te, Doamne, de mine şi pune capăt suferinţei, dă-mi linişte, eternă pace, odihnă! Ajunge-atâta zbatere şi chin!

[Corina Militaru]

Perspectiva bolnavului... Parcă și mai tristă decât restul! Bine scris! :)

[ELENA AGIU-NEACSU]

Sunt trăiri sublimate în limbaj artistic datorită trecerii timpului, dar mă înfior şi mă cutremur de câte ori le retrăiesc, fie şi în acest mod.