Trezește-te!

[Mihaela Suciu]

 

 

      Tusea asta vrea să mă omoare! Ușurel, bre, că nu dau turcii! Îi ține isonul junghiul care mă înghiontește parșiv sub coaste și involuntar, ochii mi se înlăcrimează. La naiba! E doar o bătălie, nu un război! - mă încurajez singur, la capătul puterilor. E inacceptabil să mă comport ca un copil...  După un puseu acut, ambii: tusea și junghiul semnează armistițiul și-și iau tălpășița ca și cum nu s-a întâmplat nimic (că doar erau în trecere pe acolo), iar eu rămân epuizat, fluturând batista; nu în semn de adio, ci fiindcă n-am aer și trebuie să mă răcoresc. Beau puțină apă să-mi revin și să-mi ud gâtlejul pârjolit. Mă așez grijuliu, nici nu îndrăznesc să-mi întind așternutul mototolit, nu cumva să-mi deranjez vreun oscior sau vreun mușchi intercostal. Gata! Până dimineață, pot dormi liniștit. Am ațipit doar câteva minute și un murmur înfundat îmi răscolește temerile. O fi de la plămâni? Inspir și expir îngrijorat, apoi îmi vin în fire. E de bine, n-am probleme!, dar de unde se aude?... Hopa! Măi, să fie! Ce caut eu, taman, aici? Ochii mi se lărgesc cât cepele. Pare o sală de judecată ticsită cu persoane îmbrăcate decent, unele mai sărăcuțe, altele mai înțolite, iar eu, ha!... în pijamale. Penibilă situație! Habar n-am cum am ajuns aici, nici de ce sunt în acest loc. Caut un răspuns și automat, mintea se conectează la destin: ,,Ceea ce ni se întâmplă este singurul lucru care ni se putea întâmpla.” Cred că destinul e fratele meu siamez, invizibil și inseparabil, și nu știu când mi s-a pus în cârcă; vreau să plec, hop și el! Încotro mă întorc, dau nas în nas și începe să-mi îndruge propriile reguli de viață. Devin involuntar legat de ele și mă bulversează. Frate, cum vine asta?... Ne-am câștigat libertatea gândirii, însă nu mai avem propria gândire?

      Privesc în jur, să mă dumiresc… Un coridor de trecere desparte rânduri de bănci de-o parte și de alta, iar la capătul lui se vede un podium și un birou din lemn masiv la care prezidează o femeie îmbrăcată în togă neagră căreia mulțimea pestriță adunată în sală i se adresează pe rând, unii cu teamă, alții vociferând. Toți au o problemă cu Viața. Pe deoparte, reclamanții declară că deși au depus toate eforturile și s-au implicat, Viața nu le-a oferit nimic. Pe de altă parte, Viața își îndreaptă tirul asupra lor dovedind lipsurile acțiunilor proprii, fapt ce i-a adus în această situație. Clar, destinul a ieșit din ecuație! Viața ne dă lecții! Noi suntem responsabili de ceea ce ni se întâmplă! Eu ce să mai spun? M-am lecuit! ,,Nu te pune cu prostul - are mintea odihnită!” Corect! Doi ani, m-am judecat cu Grigore, el – prost, eu – tâmpit. Cine a legat Justiția la ochi, știe mai bine; indiferent cum se înclină talerul, nimeni nu iese împăcat; cel care a pierdut i se pare prea mult, cel care a câștigat – prea puțin. În final, eu am rămas cu actele, dările și șapte sute lei despăgubire, iar el cu lucerna cosită, an de an. Să fie să-nă-tos! Eheee! Și acum, iacătă-mă! Retrăiesc aceeași apăsare… Doamne, ce-aș mai șterge putina, pe furiș și repede, dar ce pot să fac? Luminează-mă! Există doar o ușă - cea din laterala podiumului și eu în pijama… cu dungi verticale, ohooo!, mi-e imposibil să trec neobservat. Dacă mă ia la rost ,,Doamna în negru”?… Da, cum spui: Răbdare! Răbdare! Răbdare!... Inspir adânc!... Liniștea se lasă, valuri, valuri, ca o cortină peste scena realității și eu mă cufund, așa, la o șuetă, în sinele meu, din ce în ce mai mult, spre rădăcini – ,,acasă”. Neuronii zumzăie precum un stup; harnice albine culeg frânturi de viață și le combină cu imaginație… eu în oglindă cu mine, separat de tot ce-i în jur, fără temeri… Libertate! Mmm! Tu ai gustul mierii... dulce-amăruieee… galbenă gu-tu-ieee… Ce bine mi-e, acum! Am zburătăcit în toate zările, dar nicăieri nu-i ca aici, acasă!

***

       În odaia primenită de curând, persistă suavul miros de var și lut, iar candela pâlpâie dezvăluid treptat colțul copilăriei. Ștergarele albe cu flori brodate pe margini, apretate şi călcate, aşteaptă să fie puse la icoane, în sobă ultimii cărbuni clipesc cu ochi curioşi, o scoarţă din lână acoperă cu grijă laviţa de lemn, un blidar sculptat se holbează la pernele înfoiate precum cloștile, covoare din cordele multicolore te îmbie să intri. Chiar și icoanele şi-au pus busuioc proaspăt! Oare să fie sărbătoare? se întreabă sfinţii pictaţi pe sticlă și feţele lor se lungesc a mirare. De ce-i atâta linişte? Unde au dispărut toți?

      Timpul-copil poznaș s-a pitit în mica încăpere. Îşi trage sufletul și exclamă: Ce alergătură! Stă. În clipa încremenită, doar aparatul de proiecție țăcăne sacadat: Țac, țac! Trecutul - operatorul cinematografului ad-hoc, aranjează rolele în ordine cronologică, apoi montează cu grijă un film interbelic. Mi-e cunoscut îndeaproape, l-am parcurs zi de zi, cu clișee aproape identice; fetele ocupate să dea de mâncare păsărilor şi să măture casa și curtea, iar băieţii să ducă vitele la câmp și să ajute la muncile mai grele. Ce plăcut era, când ne adunam la amiază! În casă mirosea a borş proaspăt cu leuştean și ca de obicei, mama împărțea în cruce, cu aţa, mămăliga cea de toate zilele, acolo, pe măsuţa scundă, cu tăblia rotundă din lemn, sprijinită pe cele trei picioare. În mijloc trona un blid mare de lut, smălţuit cu flori pe margini şi un cocoş pictat în interior.

      Când era tata dus la târg, mâncarea forfotea pe plită, la foc molcom, în timp ce mama îngâna un cântec cu un ochi la noi și unul la fereastră. Eu și ceilalți, laolaltă, așteptam. Din clipă-n clipă, trebuia să sosească tata și ne întrebam: ,,Oare ce-o să ne mai povestească?”

      Nu se poate... Filmul s-a întrerupt! Trecutul îmi face semn, răbdare! și continuă cu rola ce-i prezintă maturi pe fraţii și surorile mele intrând pe rând în cameră. Filmați cu încetinitorul pot să-mi opresc privirea pe chipul fiecăruia. Sunt șase. Sărută mâna mamei șoptind: „Dumnezeu s-o ierte!” şi-şi fac cruce. Se aşează pe pat. Se privesc tăcuți. Un frate lipseşte: Gheorghe! Însă Gheorghe e Gheorghe...

     – Șîîî... e normal, bădie, să lipsească? - întreabă nedumerit, fratele cel mic.

     – La el, normal este să execute tot ce spune „Mafia”-nevastă-sa! Cine știe dacă mai vine, iar dacă apare, să vezi ce năzbâtie ne mai trântește, că lui nu-i plouă niciodată! – comentează Ana, mereu pusă pe harță.

      –  Anooo, nu-l judeca! Uneori, aparențele înșeală; poate că el glumește, dar știţi voi, ce este în sufletul lui? Azi este botezul unicului nepot, iar mâine - înmormântarea. Eu îl cunosc mai bine! - adaugă conciliant bădia, fratele cel mare.

      Ion, ca să schimbe vorba, intervine în discuție:

      – Măi, fraților! Vă amintiți seara cu ciubărul, când terminasem toți de mâncat și ne făceam conștiincioși cruce, să nu-l supăram pe tata, cunoscând că este foarte evlavios? Zice dumnealui: ,,Femeie, ce întuneric s-a făcut!”... iar mama aprinzând lampa: ,,Să fie lumină!” și imitându-l pe popă, hazliu: „Veniți și luați luminăăă!”

     – Bine că mi-ai adus aminte, adă-mi femeie „cărtişica” să citesc „pagânilor istora” să se mai lumineze. (,,Cărtișica” era Biblia, iar „păgânii” eram noi, când tata era bine dispus, că altfel: „Cheri drașe din fața mea, că amu te blagoslovesc...” Dar și atunci, vă mai aduceți aminte?, n-o spunea cu răutate, chiar dacă părea încruntat - ochii îl dădeau de gol -, și noi dispărem chicotind.)

      Mama întinde cartea spre tata:

      – Poftim de ne școlește „Fertilule”! Hi! Hi!

      – Râzi femeie, eu v-am citit despre fertilizarea pământului, că nu se va mai face cu bălegar, încerc să vă aduc în casă noutățile din lumea largă și matale mă poreclești „Fertil”. Of! Mă lasă vederea! și tata se ridică spre lampă, să vadă mai bine. Atât i-a trebuit! Mama ne-a facut semn cu ochiul, iar eu... Pâș! Pâș! i-am schimbat scaunul tatei cu ciubărul de zăr. Dă tata să se așeze la loc și... huștiuluc!, cade între doage. ,,Aaaaaa!” - vocaliza tata, imobilizat, cu ițarii mustind în zăr și mâinile deasupra capului - să nu scape „cărtişica” și noi toți ne prăpădeam de râs. Ha! Ha! Ha!

      Ion are stofă de actor; mimează, gesticulează și râsul lui e molipsitor - toți încep să chicotească, unii mai tare, alții mai pe înfundate, ca într-o scenetă tragicomică. Mândru de rezultat, după o porție sănătoasă de râs, Ion uitându-se roată, se înfoaie și adaugă sfătos:

     – Vedeți că se poate? Să fim vrednici, veseli, că așa era și mama, mereu poznașă, iar cel mai bine îi seamănă la șotii, frate-miu...

      ,,Vorbești de lup și lupul la ușă!”, intră Gheorghe, salută din mers adunarea de la priveghi și tuști spre sicriu:

      – Sărut mâna, mamă! Scoală! iar spre noi: Fraților, belea mare!, a dat strechea-n Moarte; umblă besmetică peste tot și jumate din sat și-a dat duhul! Când am trecut pe lângă cimitir, popa și dascălu’ licitau ultimele locuri. Să ne grăbim fraților!... Mamă, trezeşte-te! N-auzi? Vrei să rămânem fără loc de veci?...

***

      – Hei, tu! Ridică-te! se aude în preajma mea, iar eu – nimic, cu gândul departe, la neam – rădăcinile mele. Doar când o mână fermă îmi poposește pe umăr, realizez că despre mine este vorba. Hopa! Doamna în robă negră! O fi de rău? – e primul gând, dar asemeni olarului, îl sui pe roată și-l modelez rapid: Frica nu există... Forța e în mine! Eu sunt ,,acasă”, iar ,,acasă” este în mine!

Sigur pe mine, zâmbesc și-mi vine să strig: Libertate  – alb hoinar!

       – De ce zâmbești? - mă ia ,,Doamna” la rost.

       – Păi... un zâmbet n-are valoare dacă nu-i dăruit. Luați-l, e gratis! - răspund și zâmbetul mi se lățește pe toată fața. Sunt un caraghios, coană! Eheee, de nu aveam urechi, rânjetul mi se-ntindea de jur-împrejur. Hai, ia ce dorești și să terminăm! Eu nu mă judec cu nimeni, nici măcar cu Grigore! Vreau ,,să dorm”!

        Da, pot să dorm? O melodie arhicunoscută se furișează tip-til în ureche și crescendo vibrația ei mă inundă total: ,,Colindă, colindă...” – se aude sacadat corul, iar o voce cristalină: ,,Pe la uși pe la ferești, flo-ri-le dalbe” și în fundal: ,,Colindă, colindă!”... Asta-i bună! Pe mine curg apele de parcă ar fi luna lui Cuptor, iar ăstora le arde de colindat...

 

       – Hellooo!... Scoală! Trebuie să-ți iei antibioticul! Trezește-te!... Tataie, n-auzi?... Trezește-te!... Crăciun fericit!... Auzi cum cântă la radio, colindul? Ți-am adus o crenguță de brad. Se simte mirosul de rășină? Chiar dacă zici că bradul din sufragerie arată ca-n basme, totuși are o meteahnă - nu miroase. Să deschid geamul să se împrospăteze aerul?... Să nu uiți să-l închizi... Azi, ai musafiri, vin strănepoții. Facem poze și le postăm pe Internet, să le vadă și ceilalți plecați prin lume. Să-ți schimbi pijamaua și lenjeria cu cele aduse de mine, iar dacă nu poți singur, mă strigi. Daaa?... Merg să-ți pregătesc micul dejun. Ceaiul să fie ca ieri, cu ghimbir, busuioc și lămâie? A! Uitam să-ți spun; a murit Grigore. Să te faci sănătos, tataie, că în afară de tine, n-are cine cosi lucerna! Hi! Hi!... Auzi, breee?

       De drag, o las să vorbească, să mă dădăcească, s-o aud cum spune ,,bre” cu un ,,e” prelungit ca strigătul mielului, să întrebe retoric, să râdă. O urmăresc printre gene cum se agită de colo-colo. Sunt mut de plăcere. Tăcerea vorbește în locul meu: Să trăiești! Ce bine semeni cu mama! Sărut mâna!

       Grăbită a ieșit din cameră și-n urma ei mirosea a brad. Emoționat, mă ridic în capul oaselor. O lacrimă se prelinge, saltă peste cearcăne și-și caută vadul. Pielea avidă îi soarbe vlaga, domolind-o. Cătinel-cătinel, pe cursul unui rid, calea îi pare previzibilă – spre bărbie, dar nu!, se oprește, o clipită pare indecisă, apoi sfios îmi atinge buza de sus, mistuindu-se. Chiar dacă mă ia din nou tusea, trebuie să-i spun! Strig să mă audă prin ușa întredeschisă:

      – Știai că bucuria are gustul sărat și izvorăște din ochiul stâng?... Aștept puțin. Nici o reacție! Posibil să nu fi auzit, așa că, am răcnit din toți rărunchii: ,,Ți-am spus, vreodată, că ești îngerul meu păzitor?!”

       Râzând se postează cu brațele sprijinite lateral pe tocul ușii mele și pe un ton cvasi franțuzesc:

    – Sérieeeux?... Mon cher, indubitable et incurable... ești un romantic! Trezește-te!     

[Ioniţă Gabriela]

(tusea şi junghiul au făcut armistiţiu...ce bucurie! )

 "un blidar sculptat se holbează la pernele înfoiate precum cloștile, covoare din cordele multicolore te îmbie să intri."- ADMIRAŢIE!   ( aşa era la bunica) 

FELICITĂRI! + o primăvară însorităăăă!

[Vasilisia Lazăr]

Felicitări, Mihaela! Îți dai seama că eu consider și textul acesta premiat. Și nu doar după calitate, ci și după notă. Îmi pare rău că la proză nu am oferit și mențiuni. Au fost prea multe foarte bune. 

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc! Te citesc cu drag și mă bucur pentru premiul primit. Empatizăm! O primăvară frumoasă!
Ioniţă Gabriela a spus :

(tusea şi junghiul au făcut armistiţiu...ce bucurie! )

 "un blidar sculptat se holbează la pernele înfoiate precum cloștile, covoare din cordele multicolore te îmbie să intri."- ADMIRAŢIE!   ( aşa era la bunica) 

FELICITĂRI! + o primăvară însorităăăă!

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc! Nu mă gândeam c-o să postezi un răspuns și m-a surprins într-un mod foate plăcut. Însemne Culturale mi-a oferit prima confirmare că sunt apreciată, asta era in 2011 când îmi descoperisem vocația - să scriu, dar consider că și alții merită să fie promovați și susținuți. Îmi știu locul și mă bucur dacă sunt citită. Pe acest site mă consider ,,acasă” și asta datorită strădaniei voastre cât și  a membrilor săi. Mai sunt și discuții, e inevitabil, dar sper să rezistați. Vă apreciez și vă îmbrățișez cu toată ființa!
Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

Felicitări, Mihaela! Îți dai seama că eu consider și textul acesta premiat. Și nu doar după calitate, ci și după notă. Îmi pare rău că la proză nu am oferit și mențiuni. Au fost prea multe foarte bune. 

[Corina Militaru]

Frumos întoarsă din condei, această proză! Am remarcat-o! :) Este scrisă cu sensibilitate, inteligență și umor! Felicitări, Mihaela! Ești o câștigătoare! Drag!

[Sofia Sincă]

Complex, haios, inteligent, adorabil! Înlănțuire a conflictelor interioare, cu rădăcini în destin, realitate dură acceptată în final...

De tehnică ce să mai zic... intuiţie a trăirilor în situații diverse, mai ales în cele dificile, abilitate stilistică și mult umor, negru-gri-albicios, plus talent în construirea unei nuvele psihologice veritabile. Melanj facil între perioade principale ale vieții, ale unei familii, într-un text relativ scurt.

Știi sigur că nu ești cel puțin rudă cu Ion Creangă? :))

smălţuit cu flori pe margini şi un cocoş pictat în interior. - ador această descriere/scriere. Face parte din patrimoniul cultural românesc.

Dar ai și două mici erori: Un junghi îi ține isonul și mă înghiontește parșiv sub coaste., - această frază este ușor confuză. Ori se rostește în gând, ori trebuie acordată.

un zâmbet n-ar valoare - n-are sau ghilimea

Ador textele tale și tu știi asta.

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc! Mă bucur că ți-a plăcut și sunt impresionată de calitățile pe care mi le conferi. Uau, ce femeie mi-s! :)

Te pupăcesc cu drag!

Corina Militaru a spus :

Frumos întoarsă din condei, această proză! Am remarcat-o! :) Este scrisă cu sensibilitate, inteligență și umor! Felicitări, Mihaela! Ești o câștigătoare! Drag!

[Mihaela Suciu]

Sofy, te îmbrățișez! Mesajele tale sunt veritabile îndemnuri să continui și să mă perfecționez. De fiecare dată când postez aștept cu nerăbdare să văd reacția ta, lipsurile și modul cum este perceput textul. Ai acel ”ceva” să poți reda în cuvinte fiecare emoție pe care ți-o dă textul, poți construi fraze pe marginea lui, eu nu, parcă ar fugi literele de mine.

Îmi place umorul fiindcă acesta este licurirea care ne face să zâmbim, e simplu și la obiect. Da, îmi plac oamenii radiind de viață și optimism! că doar i-o mi-s o ”creangă” cu rădăcini în cer... și cer atenție, îmbrățișări, zâmbete! :)

Cu drag îți urez sănătate și multe, multe primăveri!

Sofia Sincă a spus :

Complex, haios, inteligent, adorabil! Înlănțuire a conflictelor interioare, cu rădăcini în destin, realitate dură acceptată în final...

De tehnică ce să mai zic... intuiţie a trăirilor în situații diverse, mai ales în cele dificile, abilitate stilistică și mult umor, negru-gri-albicios, plus talent în construirea unei nuvele psihologice veritabile. Melanj facil între perioade principale ale vieții, ale unei familii, într-un text relativ scurt.

Știi sigur că nu ești cel puțin rudă cu Ion Creangă? :))

smălţuit cu flori pe margini şi un cocoş pictat în interior. - ador această descriere/scriere. Face parte din patrimoniul cultural românesc.

Dar ai și două mici erori: Un junghi îi ține isonul și mă înghiontește parșiv sub coaste., - această frază este ușor confuză. Ori se rostește în gând, ori trebuie acordată.

un zâmbet n-ar valoare - n-are sau ghilimea

Ador textele tale și tu știi asta.

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc, romanticule! Să scrii! 
Mihai Cotea a spus :

Absolut, farmecul aparte al acestei scrieri, m-a cucerit indubitable et incurable. Sunt un romantic, da. Îmi place cum scrii.

Felicitări!

MiCo

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc celor opt membri care au marcat textul!

[giurgiu maria]

Un text frumos! Am citit cu multă plăcere și interes! Felicitări!