Con amore... - Ciornă

[Dobrica Mariana]

Cuvinte, cuvinte, cuvinte….nişte idei, nişte sentimente….
Sunt suficiente pentru a scrie o proză.
Şi un subiect, aş spune….
OK, lasă-l, îl construiesc pe parcurs, mai ales că niciodată nu am reuşit să scriu ce mi-am propus iniţial, nu ştiu cum am făcut, dar mereu a ieşit altceva…
Un titlu!
„Con amore…”, ce părere ai? Voi scrie despre dragoste…
(Chiar dacă apare la început, în ordinea scrierii textului, în ordinea mea, fireşte, e ultimul, şi nici măcar nu e unul original, e al unei cărţi pe care am citit-o undeva, cândva…)
Personaje? Unul, două, trei, zece, nouă?
Două pentru început, ce zici? Dacă mai e nevoie să umplu spaţiul, inventez….
O Ea şi un El…
Şi numele?
Oh, deja devine complicat…. Cum să aleg din mii de nume pe cele potrivite pentru personajele mele?
Ei nu o să-i spun Gica, pentru că aş avea senzaţia că merge la piaţă să cumpere zarzavaturi, nici Florica pentru că aş trimite-o pe câmpiile patriei să secere spice sau să culeagă flori, nici Maria pentru că nu vreau să fie o sfântă, nici Violeta pentru că ar „duce găleata la gunoi/ Răspândind aroma dragostei”, nici Consuelo, fiindcă nu o voi plasa într-un peisaj exotic, ci în lumea noastră cea de toate zilele….
Pe el l-aş putea numi Ion, nume neaoş, sănătos, din moşi-strămoşi („Ioane, Ioane, toată lumea doarme…”), sau Romeo (“Come, night; come, Romeo”!!!, I love Shakespeare! sau Shakespeare in Love!), poate Alfonso (nume de rege spaniol, dar şi al fostului meu motan birmanez, cu aere aristocratice) etcaetera… etcaetera….
Avem ciudatul obicei să asociem persoanelor anumite nume, aşa că mai bine o las baltă, sunt suficiente cele două pronume, le-am scris şi cu majusculă, pentru a le individualiza cumva… Şi nici nu au prea mare importanţă numele în cazul de faţă, pentru că nu acestea contează, ci mişcarea sufletească – adierea doar, sau vântul, taifunul, uraganul, tsunami-ul, îngheţul, dezgheţul sau alte intemperii ce se iscă între ele.
Spaţiul? Timpul?
Gata! Am înţeles, nu mă mai bate la cap… Nu am intenţia să sfidez chiar toate regulile consacrate de a scrie un text…
Ea, acasă…Home… sweet home… O după-amiază târzie de sfârşit de octombrie…
El, în drum spre ea.
Ea se priveşte în oglindă.
El - în oglinda retrovizoare.
Ea îl aşteaptă… Nu ştie ce vrea, de la el, de la ea şi de la alţii în general… O sunase. După cât timp? Mai mulţi ani după povestea lor, un coup de foudre estival, poate pentru alţii banal… Nu îl întrebase de ce o sunase, de ce abia acum, de ce?, de ce?, de ce?.... Atât de multe întrebări se învălmăşeau în mintea ei, odată cu trecutul crezut mort şi bocit, şi îngropat şi pus cruce, şi mers mai departe… Atâta timp… niciun răspuns… Şi acum, răspunsul dat, unul singur, sau mai multe chiar, ar fi fost de prisos…
El – nerăbdare, dorinţă acută de a o vedea, de a o atinge, de a mirosi, de a se impregna de ea…
De ce strâmbi din nas? Ce te nemulţumeşte? Am expediat prea repede povestea de iubire?
Bine, voi broda puţin…
Ea – aere de femme fatale.
El – un Don Juan de vacanţă, pentru că doar în vacanţă ieşi din timpul obişnuit şi din tine, cel supus regulilor şi rutinei.
Ea – Je t’aime, Ti amo, Te amo, Te quiero, fiindcă studia romanistica.
El - I love you, Ich liebe Dich!
Ea - fără Ich liebe Dich, nu vreau să mă iubeşti în germană.
Tot Ea -Я люблю тебя, fiindcă îi plăceau pescăruşii şi Cehov.
El – ameţit de soare, de mare, de bere, sau de câte o vodkă atunci când ea începea cu Любовь моя.
Tot El – adapta - vodka connecting people…
Ea – costume de baie minuscule, rochiţe de plajă transparente, aproape indecente, piele arămie cu miros de sare, păr lung decolorat de soare…
El – „Vrei soare, soare îţi dau…”, şi-ţi dau şi plaja asta, şi marea asta… şi ce mai vrei tu…
Şi sex?
Normal… Nu se poate fără sex…
Ceva din Kama Sutra ar merge? Mai bine las detaliile picante în seama ta….Fiecare iubire are propria ei mitologie, mi-e teamă că încercând să o descriu aş identifica-o cu a mea, şi atunci se duce naiba toată obiectivitatea….
Eu mă întorc în prezentul poveştii mele, am scris destul despre asta….
Ce mai vrei acum?
De ce s-au despărţit?
Din o mie de motive… dintr-unul singur? Poate pentru că lui nu-i plăceau pescăruşii, iar ei nu-i plăcea vodka, poate pentru că ea ar fi vrut un Tristan, nu un Don Juan, poate fiindcă el îi dăduse tot soarele, toată marea, toate nopţile şi toate celelalte şi rămăsese cu sufletul şi cu buzunarele goale, sau pentru că nu şi-o putea imagina în orăşelul ei în care ploua de trei ori pe săptămână… sau fiindcă acel coup de foudre devenit une douce folie nu se putea desfăşura decât în spaţiul şi timpul acela…
Mă laşi, te rog, să continuu?
Deci ea se gândea…
Nu poţi începe cu „deci”…
Of!!! Îmi aminteşti de profa de română din clasa a IX-a… Ba da, pot începe cu „deci”, pentru că vreau să trag o concluzie la ceea ce am scris până acum… Dacă o să mă tot întrerupi, o să termin textul acesta la sfântu’ aşteaptă…
Deci recapitulez: ea se gândea, el era în drum spre ea, ei se iubiseră cândva, dar iubirea lor se sfârşise cam brusc din diverse motive…. Şi tot brusc el o sunase şi îi spusese că ar vrea să o vadă.
Ea priveşte pe fereastră. Afară totul pare poleit de lumina de miere a toamnei, un fel d’été indien în orăşelul de pe malul fluviului, în care simţise că se sufocă atunci când se întorsese după terminarea studiilor.
Plimbările pe strada mare în după-amiezele calde de duminică, discuţiile despre politică, vreme şi meciuri la colţ de stradă sau pe terasele şi prin cârciumile cu pretenţii de localuri de lux, parcul pe ale cărui bănci oamenii veniţi la cumpărături din împrejurimi aşteptau vreun autobuz, mâncând seminţe, sau elevi de la cele două licee chiuleau, fumau, râdeau zgomotos, făceau glume proaste, fluierau după câte o femeie frumoasă, gara pustie pe unde trenurile treceau, fără ca din ele să coboare vreo stea fără nume, uneori câte un circ prăpădit de care se bucurau doar copiii, biblioteca în care nu intra aproape nimeni şi ploile, inevitabilele trei ploi pe săptămână, care nu spălau, nu curăţau nici orăşelul, nici sufletul oamenilor, ci parcă umpleau de mâzgă totul – un târg provincial, aproape bacovian, acel loc în care nu se întâmplă nimic şi care ucide în tine, încet, încet, pe neobservate, toate visurile… Acel sentiment acut că nu trăieşti, că viaţa e în altă parte, te chinuise multă vreme după întoarcere, dar cu timpul te obişnuiseşi, îţi găsiseşi un loc, cam izolat ce e drept, în lumea aceea mică, fără deschideri, fără perspective, un loc numai al tău, pe care ţi-l protejai cu o orgolioasă resemnare… Şi acum vine el să-mi spună că lumea e mare, că fusesem cândva, pe o plajă, cea mai frumoasă femeie din lume, că îmi plăceau pescăruşii, vântul şi Cehov… bla-bla-bla… Ce ar trebui să fac? Să-l primesc cu braţele deschise? Să sar într-un picior de bucurie? Totuşi, lumina aceasta de toamnă e incredibilă, îşi spuse privind pe fereastră.
Hei!!! Ce înseamnă acest bla-bla-bla? De ce dai cu bâta în baltă?
Pentru că pot, şi pentru că vreau… Vreau pur şi simplu să abandonez această curgere epică… Am luat-o pe un drum care nu-mi place, şi e greu să scrii despre lucrurile care nu îţi plac… O să o las totuşi aşa, văd că pe tine te-a captivat cumva, ai ascultat cu atenţie, cel puţin până acum, acest pasaj descriptiv - depresiv. Poate voi renunţa şi la bla-bla-bla în forma finală.
Ea – şi totuşi fusese o mare iubire atunci…
El – fusese o mare iubire, nu fusese doar un Don Juan, chiar dacă aşa vrusese să pară, dar acea iubire era indisolubil legată de spaţiul acela, şi de timpul acela, în afara lor s-ar fi degradat rapid, şi-ar fi pierdut acele atribute care o făceau unică şi strălucitoare… Aşa că renunţase în mod deliberat la ea, nu-şi avea locul în planurile lui de viitor. Şi în acel viitor devenit trecut şi prezent îşi găsise un job bine plătit într-o multinaţională, în care avansase rapid, îşi luase şi o maşină, şi o casă, şi o soţie, şi un căţel în trend (care să-i ţină de urât soţiei când el era plecat de acasă în interes de serviciu)… Avea toate astea, dar simţea, ştia că undeva, pe drum, pierduse ceva, probabil chiar pe sine… De ce o sunase? Poate fiindcă voia să se regăsească… Sau dintr-un motiv mult mai practic: compania pentru care lucra deschidea o sucursală în orăşelul ei de graniţă, cineva trebuia să meargă acolo, să se ocupe de tot; cam toţi fugiseră de asta (cum să te îngropi în provincie, chiar dacă pentru câteva luni, până când lucrurile începeau să meargă?), el acceptase, fără a-şi căuta scuze, propunerea şefului, sub privirile ironice sau compătimitoare ale câtorva colegi… Acasă îi explicase soţiei că va lipsi câtva timp, dar are căţelul, are prietenele, are rochiile, are fardurile, are bijuurile, are şedinţele de shopping prin magazinele de lux sau pe cele de fitness… Nu-i va lipsi nimic… Aceasta îl întrebase, suspicioasă, dacă plecarea lui în orăşelul acela uitat de lume era o avansare sau inversul ei? Mai conta? Nici măcar nu-i păsa… Pentru că auzind numele acestuia, năvălise asupra lui trecutul acela când încă visa şi imaginea ei pe plajă, pe dig sau goală în patul lui, şi Ti amo, Te amo, Te quiero, I love you, Ich liebe Dich, Я люблю тебя…
Oare cât s-a schimbat? Ar fi vrut-o la fel…
Nu ţi se pare că devii cam lirică? Descrii trăirile unui bărbat… Ei sunt totuşi mai direcţi, mai pragmatici, nu prea se împiedică nici în sentimentalisme ieftine, nici în căutări ale unui eu pierdut printre reuşite profesionale şi sociale, nu crezi?
Ba da, dar cum ai vrea să mă exprim?
Gândindu-se la ea, simţea că i se întăreşte penisul, voia să o penetreze din nou, să îi atingă labiile, clitorisul etc… Am citit o chestie asemănătoare într-o carte de curând, era descris un viol sau ceva de genul în stil aproape ştiinţific… Am senzaţia că nu merge…
Sau să o iau puţin golăneşte-mitocăneşte-miştocăreşte-şmechereşte, că tot e la modă şi de cele mai multe ori apreciat…Îşi amintea cum i-o freca, cum i-o trăgea, cum se perpeleau, cum se întindeau pe unde apucau… Ce zici, e mai incitant aşa? Totuşi, parcă nu li se potriveşte celor doi, aşa cum i-am imaginat…
Mai degrabă o să îl fac să oprească maşina (pentru că între timp ajunsese în orăşelul aflat parcă la capătul lumii), fiindcă zărise o florărie…
Şi, ca un domn, se hotărî să-i cumpere flori. Dar ce să aleagă? Îşi dădu seama că nu ştia ce flori îi plac… Renunţă la idee, pentru că cele expuse, uşor fanate, îi temperară entuziasmul. În cofetăria de alături descoperi totuşi nişte bomboane de ciocolată, pe care i le cumpără (ştia sigur că se dădea în vânt după ele), după ce, cu suspiciune, verifică termenul de garanţie de pe cutie, asta după ce vânzătoarea, cam iritată pentru că o întrerupsese dintr-o discuţie la telefon, cu multe exclamaţii, ştersese praful aşternut „patriarhal” pe ea.
Ce naiba face ea în orăşelul ăsta de secol trecut?, se întrebă, când parcă maşina în faţa casei cu numărul 8, de pe o stradă cu nume de erou din primul război mondial, unde îi spusese că locuieşte. Se îndreptă spre uşa unei case cenuşii ezitant, pe o alee pietruită mărginită de nişte tufe mari de flori galbene, tomnatice… Începu să regrete că venise, că îşi ascultase acel impuls interior, aproape inexplicabil, de a aduce în prezent din trecutul lui sentimental acea imagine a ei …
Şi acea imagine prinse viaţă, odată cu deschiderea uşii, cu zâmbetul convenţional, cu sărutul pe obraz, la fel de convenţional, cu cele câteva cuvinte de salut şi de mulţumire pentru cutia cu bomboane…
În sfârşit ai ajuns la punctul culminant…
Mai degrabă am ajuns la punctul în care mă împotmolesc…
De ce?
De ce, de nece… De-aia… De unde să ştiu eu cum gândeşte un bărbat care îşi revede după nu ştiu cât timp o mare iubire?… Despre ea aş mai putea să scriu câte ceva, măcar să bat câmpii cu graţie, dar despre el… Poate să îl întreb pe unul, dar, cu toate că sunt sinceri până la exasperare atunci când vorbesc între ei despre femei, când au ca interlocutor o Evă lucrurile se schimbă. Le scoţi cuvintele cu cleştele din gură…
Hei, este pe aici cineva? Un bărbat, fireşte, care să fie dispus să participe la conversaţia asta? Să mă ajute puţin cu gândurile lui, decente sau indecente, să mai scriu câteva fraze!
Eu nu văd niciunul!
Nici eu, dar dacă tot am făcut un talmeş-bameş din instanţele narative în textul asta, amestecând personaje, autor-narator-observator (adică eu), co-autor (aici e vorba despre tine, cred că îţi dai seama!), aş putea să introduc şi un cititor…
Exagerezi! Cum îţi va scrie cititorul textul?
Începi să te transformi în critic literar se pare…Nu să mi-l scrie, ci să mă ajute puţin, puţin cu o idee mică, mică, mititică… Apoi suntem în plin postmodernism sau am trecut la etapa următoare (care o fi aceea), de ce nu ar deveni cititorul autor? Şi dacă am norocul să fie unul mai deştept decât mine (şi sunt atât de mulţi…), o să iasă un supertext…
Deci cum o vede el, bărbatul – cititor ( pe care se presupune că l-am găsit) pe femeia din proza mea?
Iar începi cu deci…
Şi tu cu observaţiile…
Străină... şi ştearsă…Nu reuşea să o regăsească pe cea pe care o iubise în imaginea ei de acum: tot păr lung, dar strâns neglijent într-un coc, o rochie cu guler alb, ca de şcolăriţă, care îi dădea un aer cuminte, gesturile parcă estompate, moi, privirea puţin mioapă (zări şi nişte ochelari pe un mic birou)… Sentiment de regret că venise i se accentuă, ar fi vrut să fie la fel cum o ştia, pentru că ar fi vrut ca şi el să fi rămas acelaşi şi se întrebă unde se pierduseră ea, el, vara aceea aproape ireală, numai a lor… În aer? În timp? Unde sunt ei, cei de atunci, şi cine sunt ei, cei de acum?
O privea şi nu înţelegea ce văzuse la ea…Umplea spaţiul dintre ei cu o mulţime de cuvinte care păreau că rămân goale, nu se încărcau cu o semnificaţie: „O să plouă…”, „Trebuie să ies la cumpărături”, „Vrei o cafea? Poate nu bei la ora asta…”, „Sau o vodkă?”, „Vodka connecting people…”- un zâmbet strălucitor şi maliţios care dintr-o dată o lumină toată… „Alo, da. Nu, nu acum. Sunt puţin ocupată, rămâne pe altă dată”… O rochie roşie agăţată neglijent într-un cuier îi aminti de acea femme fatale a lui, dar o cravată poate uitată în acelaşi cuier îl făcu să înţeleagă că exista un Don Juan sau un Tristan în viaţa ei şi nu el era acela…
Nu avea cum să ajungă cu ea direct în pat, pentru a reinventa Kama Sutra sau doar să o privească dormind, ştia că nu merge aşa, era nevoie de Ti amo, Te amo, Ich liebe Dich, dar nici Te quiero, nici I love you, nici alte asemenea, chiar dacă tresăreau în el, nu îşi găseau forţa de a fi spuse…
Ea continua să umple spaţiul dintre ei cu şi mai multe cuvinte, care nu transmiteau nimic şi îl uimi din nou acea capacitate a femeilor de a se ascunde în spatele acestora, de a nu spune nimic din ceea ce ar fi trebuit spus, de a se strecura printr-o conversaţie care presupune un schimb de idei, nu doar de informaţii, păstrându-şi doar pentru ele adevăratele gânduri şi trăiri…
Şi ea?
Ea?
Da, ea. Ce gândea de fapt? Ce nu voia să spună?
Ea şi frustrările ei… Ea şi întrebările pe care nu le punea, deşi clocoteau în spatele cuvintelor anodine pe care se încăpăţâna să le rostească… Îi observă începutul de chelie şi de burtă, şi verigheta, şi ţinuta business, şi aerul de om blazat, oarecum suficient, care priveşte de undeva de sus tot ce este în jur, deci şi pe ea… Şi se întrebă din nou ce voia, ce căuta în orăşelul ei, în lumea aceea atât de insignifiantă, probabil, pentru el… Dar nu avea chef de filozofări („Nu am chef azi, nu am chef de nimic...”), nici să reînvie fantasme ale trecutului ( a lui, sau chiar a ei), iar Ti amo sau I love you, chiar dacă existaseră „odată ca niciodată”, nu îşi găseau locul în prezentul ei cenuşiu, dar oarecum echilibrat… Şi nici nu avea chef să scormonească dincolo de imaginea de reclamă din faţa ei, să îl găsească pe cel pe care îl iubise, sau crezuse că îl iubeşte, poate pentru că ar fi fost o bătaie de cap în plus, pe care nu voia să şi-o asume. Era prea târziu şi pentru curiozităţi, şi pentru întrebări, şi pentru reproşuri, dar probabil trebuia să îl vadă ca să înţeleagă asta. Chiar dacă ar ajunge în pat cu el, pentru „o oră de amor”, nu s-ar schimba nimic, corpurile nu aveau memorie, nu puteau să păstreze la nesfârşit urmele celuilalt, iar ziua de mâine va fi tot în nuanţe de gri, fiindcă niciunul dintre ei nu mai avea forţa să o facă să strălucească.
Şi continua să vorbească despre ploaia care va veni, sigur, fuseseră doar două în acea săptămână, şi despre bomboanele de ciocolată, şi despre ştirile de la ora amiezii, pe care avusese timp şi răbdare să le asculte…
Deci nici un taifun, nici un tsunami?
Văd că te-ai molipsit de la mine cu „deci”… Nu, niciun uragan, în lumea noastră nu se mai naşte niciun Tristan, poate câte un Don Juan…, nu mai sunt finaluri tragice, dar nici happy enduri, ne entuziasmăm prea puţin pentru simboluri şi idei, suntem prea grăbiţi să prindem tramvaiul sau avionul, să nu întârziem la serviciu sau la vreo întâlnire, să nu scăpăm reducerile de la nu ştiu ce magazin la roşii, ouă, tigăi sau bormaşini, avem de plătit facturi la apă, căldură, electricitate, şi poliţe (unul altuia), nu mai avem timp să punem întrebări şi nici răbdarea de a aştepta răspunsurile.
Atunci de ce „Con amore”? Cum justifici titlul?
Fiindcă „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”, parcă aşa spunea unul dintre apostoli. Petru? Nu, cred că Pavel… Şi, fir-ar să fie, avem atâta nevoie de dragoste! Nu crezi?

[Sofia Sincă]

La tine și ciornele au farmec. Dacă aceasta este, și este, o ciornă, îmi imaginez cum ar ieși un roman după ea. Ceva în gen Guy de Maupassant, desigur pus în stil postmodern.

Dacă scrii romanul și vrei ideea unei cititoare, propun ca reîntâlnirea să se considere o a doua iubire, mai matură, cu pretenții mai rafinate, scoți burta și chelia, :)) unde să existe toate acele forma declarative, în toate limbile, inclusiv în cea rusă... și unde să existe pasiune. Că se poartă și în provincie.

Am citit cu multă plăcere,

Sofy

[Dobrica Mariana]

Multumesc pentru lectura si sfaturi.

[Corina Militaru]

Interesantă construcție, frumos scris! Mi-a plăcut mult! :)

[Dobrica Mariana]

Multumesc.