La umbra Vezuviului (roman, fragment XII)

[Ion Lazăr da Coza]

 

     Deşi în fiecare seară de vineri străbătea oraşul spre Ruina Arsă – nişte hrube ale unei cetăţi învinse, etrusce sau greceşti, aflată în afara aşezării, locul unde se adunau bucuroşi toţi adepţii noului zeu şi unde începuse şi ea să predice – acum, la lumina zilei, luată la pas, întreaga urbe i se părea pragul infernului. Peste tot iz de promiscuitate. Taverne lângă taverne, lupanare peste lupanare, reprezentări falice – simbolul prosperităţii – tronând deasupra picturilor murale şi ale mozaicurilor strălucitoare ce redau scene de amor între fauni şi driade, între satiri şi nimfe… De ai fi turnat ceară topită pe ea, tot n-ar fi înţeles dorinţa oamenilor pentru exhibiţii, pentru viaţa frivolă, pentru păcat. Dacă ar fi venit Iubitorul de oameni, L-ar fi putut lua de mână ca să-i arate, luminoasă, ţinutul acesta? Mai bine pucioasa şi cenuşa să-l acopere decât ochii Lui să vadă aşa ceva. Având în priviri aproape întreagă panorama aşezării, Sapphira strânse pleoapele până la durere. Sub ele începu un spectacol grozav – un foc nemărginit prăpădea casă după casă, cartier după cartier... În urma lui, totul renăştea pur şi purificat: locuinţe cu pereţi albi, cu ferestre senine şi uşi solide, mărginind străzi unde nu găseai locuri de pierzanie, oameni ieşind din case, mânaţi doar de trebuinţe zilnice, aşa cum făcea ea…

     – Hei, ridică-ţi gluga de pe ochi şi uită-te pe unde mergi, matroană!

     Înmărmurită, Sapphira privi în jurul său. Odată cu reproşul, îi năvăli în timpane o cascadă asurzitoare de murmure, strigăte, vociferări. Se trezi împinsă încoace şi încolo, ca o meduză năucă, purtată de valuri. Zarva şi mirosul ar fi ajutat-o să-şi dea seama unde se afla, chiar dacă ar fi fost oarbă. Ceea ce o sperie şi mai rău era întrebarea ce-i cutremură întreaga fiinţă: „Ce caut eu în port?!” Ca un ecou întârziat, o izbi şi acel apelativ care-i sună greu şi acuzator în urechi – matroană – rostit, cu vocea asprită de vântul sărat al talazurilor, de către hamalul vlăguit pe care-l tamponă fără să vrea. Primul impuls a fost să o ia la fugă şi să se cuibărească lângă plodul ei, Teodoros, dar un gând, ca o revelaţie divină, o ţintui: „Oare Domnul meu câţi talanţi mi-a dat? Nu sunt eu obligată să-i înmulţesc darul şi să-i dau partea înapoi?” Găsind răspunsul, deveni deodată negustoreasă şi începu să păşească neşovăitor printre marinarii cu mersul greoi, printre comercianţii febrili, printre sutele de salahori şi de gură-cască. Nu o interesa cheresteaua de cedru din codrii Libanului, nici peştii marinaţi din butoaiele îngreunate de miros apăsător sau fructele de mare cu viaţă în ele, nici baloturile de mătase fină din Orient şi nici bijuteriile din cel mai curat aur, bine ferecate în cufere placate cu alamă groasă. Ţinta ei grăbită era târgul de sclavi. Mulţi imigranţi îi săreau în cale, oferindu-şi serviciile. Dar ea nu căuta muncitori sezonieri. Aceştia nu erau fideli şi supuşi stăpânului. Sfârşeau prin a cere bani cât mai mulţi, condiţii lejere de muncă şi un trai răsfăţat, oricât de flămânzi s-ar fi arătat la început. Apoi mai exista şi inconvenientul de a nu cunoaşte limba. Cu simţul ei mercantil, pe care n-ar fi ştiut că-l are şi de care s-ar fi dezis din vârful buzelor acum, văzuse în râpa de lângă vie pământ bun pentru cărămizi uscate la soare; mai socoti că, pe suprafaţa căpătată, ar fi intrat încă o duzină bună de butaşi de viţă; apoi plănuia să înmulţească stupii, aşa că nişte braţe puternice, harnice, servile, aveau cum face bani pe tot parcursul anului. Îşi simţea inima strângându-se în piept când se vedea cântărind, ca pe orice marfă, acele fiinţe nefericite. Dacă ar fi avut putere, le-ar fi eliberat pe toate, le-ar fi dat un adăpost şi-un colţ luminos de lume fiecăreia în parte. Mâhnirea şi-o alungă la gândul că ele vor fi mai aproape de tronul de lumină după cea de-a doua venire a Domnului Iubirii. Licitaţiile lâncezeau. Cumpărători puţini şi plictisiţi. Marfă pe alese, la preţuri cuminţi. Tocmai asta o puse în încurcătură pe Sapphira: „Oare ce-ar trebui nevoilor mele?” Grea întrebare.

     – Cumpără, jupâneasă, acest eunuc! E puternic, docil şi harnic!... Ridică-te, vită! porunci negustorul, lovind cu ciomagul creştetul lucios al sclavului.

     Sapphira tresări îndoit. O dată la auzul cuvântului „jupâneasă”. Ca şi apelativul de mai înainte, cel răstit, al hamalului, şi acesta i se păru acuzator, neadevărat. Încă nu se deprinsese cu noul ei statut social. Avea senzaţia că e o impostoare şi că, în orice moment, putea să vină cineva care îi ştia secretul şi să o demaşte în mijlocul pieţei publice, fiind astfel supusă, fără drept de judecată, lapidării. În al doilea rând, zgomotul produs de capul bietului sclav şi rânjetul satisfăcut de pe chipul de satir al negustorului o răvăşiră. „De ce atâta răutate inutilă!?” Îi zâmbi încurajator sclavului ce o privea rugător pe sub sprâncene, însă ţuguie buzele a nehotărâre.

     – E ceva mai slab fiindcă abia a ieşit din ergastulum… Dar n-a făcut nimic rău! se grăbi negustorul să adauge, realizând că a pus problema greşit. A fost acuzat pe nedrept că ar fi furat o coajă mică de pită din cuptor. Jur pe geniul tatălui meu că-i adevărat!...

     – Am venit doar să arunc o privire. Nu cred că voi cumpăra oameni vreodată…

     – Îl las ieftin, stăpâna mea!

     Clătinând capul, Sapphira înaintă fără tragere de inimă, ba ar fi dat şi un bănuţ din punga ei atât de strânsă la gură ca să scape neîntârziat din locul acela presărat cu praf din tartar. Satirul îşi lovi încă o dată sclavul, de parcă el ar fi fost vinovat că tranzacţia nu a avut loc. De data aceasta, coastele îi sunară cu ecou. Cât cea mai scurtă străfulgerare de gând, Sapphira avu intenţia să se oprească şi să scoată banii şi chiar asta ar fi făcut dacă la doi paşi mai încolo nu ar fi zărit ceva care-i tăie puterile: rezemat de nişte vase dogite, ghemuit, un sclav costeliv ţinea parcă sub aripa sa ocrotitoare pe femeia lui; un copilaş de vreo trei anişori, îngenuncheat la pieptul acesteia, încerca să stoarcă şi ultima picătură de lapte din ţâţele aplatizate. Grija de a avea asigurată o minimă hrană pentru odorul ei, cu riscul de a cădea secătuită sub urgia fiecărei zile, o determinase pe mamă să nu-şi înţarce puiul. Dincolo de scena aceasta care o înduioşase atât de mult pe Sapphira, încât laptele din sâni începu să-i curgă singur, o lacrimă i se desprinse printre pleoapele întredeschise: „Oare tot atât de mult a suferit şi El pe drumul Egiptului!?” Dar oricât de intense ar fi fost trăirile acelor clipe, precum o libelulă ce-şi schimbă cu iuţeală direcţia de zbor, la fel şi Sapphira reuşi să-şi schimbe starea de spirit înainte ca străjerul celor trei să-şi întoarcă privirea spre ea ca spre o eventuală clientă interesată de marfa lui. Aparent indiferentă, se apropie de sclav, îl cercetă cu piciorul ca pe un stârv uitat de reflux pe ţărmul mării şi căută să treacă mai departe. Calea îi fu tăiată de un rânjet binevoitor:

     – Doar nu vrei să ignori bunurile scoase la vânzare de puternicul Marcus Quintus Catilina!

     Cu ceva timp în urmă, acest nume, pomenit aici cu emfază, ar fi dat oricui fiori. Acum el stârnea doar zâmbete de complezenţă. Şi chiar o astfel de sclipire încolţi în ochii plecaţi ai Sapphirei.

     – Spune tu, spune un preţ pentru aceşti aducători de prosperitate în casa omului!

     Sapphira arătă degetele de la o mână. Exasperat, negustorul căzu, teatral, cu fruntea pe sandalele clientei lui, lamentându-se cu voce tare:

     – Oh, Mercur, de ce m-ai părăsit!?... Tu, bunule Marte, loveşte-ţi sclavul, pe preacinstitul tău Plaedus, cu un fulger de foc! Fă-l pulbere şi cenuşă! Acum! Hai, ce mai aştepţi!? continua să implore Plaedus, Empireul. O sută de bice îmi vor sfâşia pielea de pe biata mea spinare dacă mă întorc doar cu atâţia bani pentru aşa marfă!

     Dacă nu ar fi văzut lacrimi şuvoi pe obrajii negustorului Plaedus, Sapphira ar fi crezut că totul e prefăcătorie, că totul face parte din arsenalul de care se folosesc vânzătorii. Cum în jurul lor se adunaseră o mulţime de pierde-vară, iar Plaedus continua să oscileze între imprecaţie şi rugă, Sapphira mai ridică timid şi discret un deget.

     – Nu, stăpâna mea! Nu, binefăcătoarea mea! Nu şi nu!!... Dacă ar fi ai mei, i-aş elibera în clipa aceasta, decât să fie atât de puţin apreciaţi, ori i-aş omorî pe dată – Zeilor, îmi sunteţi martori! – ca să nu mai trăiască, sărmanii, cu ruşinea ce a dat peste ei!

     Copleşită de spectacol şi de atenţia ce i se acorda, Sapphira mai ridică un deget. Of, ar fi dat toată punga, numai să scape din acel loc atât de străin sufletului său.

     – Nu doar atât, salvatoarea mea! ţipă, mimând disperarea, Plaedus. Uite, ridică şi aceste trei degete de preoteasă şi jur pe manii, larii şi penaţii casei mele, chiar de voi bea din râul Lethe, că numele tău… Spune-mi cum te cheamă, ocrotitoarea căminului meu?

     – Marta Baetania, şopti Sapphira numele ei de creştină.

     – Cum ziceam, pot să uit pe mama care m-a alăptat, pe tata care m-a crescut, dar acest nume divin – Marta – şi pe tine, salvatoarea copiilor mei, nu mi le vor şterge din memorie toate apele străbătute de luntrea lui Charon!

     – Opt! interveni din mulţime un ins rotofei, plin de importanţă.

     Plaedus ignoră noua ofertă, venită din mulţime, ca fiind neserioasă, şi continuă să pupe degetele Sapphirei ce se încăpăţânau să rămână strânse în palmă.

     – Opt denarii! se auzi din nou propunerea.

     Lovit parcă de apoplexie, Plaedus căzu în praful murdar al târgului de sclavi. Ochii lui vărsau lacrimi. Acestea se prelungeau pe tâmple în jos, amestecându-se cu broboanele de sudoare, şi se pierdeau apoi în părul înspicat:

     – Sunt ruşinea ruşinii tatălui meu! Ochii mei, cât vor mai fi zei în Empireu, nu vor vedea decât ţărâna! zise într-un târziu Plaedus.

     Acoperindu-şi pleoapele, căută să se ridice, bătrânicios, în picioare. Ajuns cu fruntea-n soare, se lăsă clătinat de briză ca de cele mai mari furtuni ce l-ar fi putut lovi vreodată. Bâjbâind ca orbii, porni spre cel ce făcuse ultima ofertă:

     – Opt denarii, zici?

     – Nouă… plusă încet Sapphira.

     – Unsprezece!

     Plaedus îl trase pe muşteriul dolofan deoparte şi îi zise în şoaptă:

     – Eşti nebun, vecine?!

     – Ai auzit cum o cheamă? E creştină! Ei au un fel de milă pentru oropsiţi…

     – E ofensatoare la adresa vestitului Plaedus această neînsemnată sumă, dar o primesc! izbucni magistral vânzătorul în rolul său de mare lezat, depărtându-se de potenţialul cumpărător: O primesc, chiar dacă din punga mea trebuie să completez…

     – Doisprezece… murmură Sapphira.

     – Şi crezi că aşa a reuşit Plaedus să-şi spele cu ceva onoarea!? întrebă retoric acesta, ignorând ultima propunere.

     Sapphira îşi lăsă şi mai mult privirea în pământ, de parcă ea ar fi fost de vină pentru toate necazurile negustorului de sclavi.

     – Jupâne, hai să nu mai pierdem timpul nostru atât de preţios: paisprezece!

     – Paisprezece, spui?! Să-i lăsăm preamilostivei matroane o clipă de gândire. Nutresc părerea că la ea, sclavii aceştia, pe care-i iubesc nespus, vor găsi îndurare din belşug…

     Cert este că Sapphira era hotărâtă să nu mai pluseze. Şi aşa doisprezece denarii fuseseră peste tot ce şi-ar fi imaginat, darămite cincisprezece monede grele. Clătinând capul, făcu un pas înapoi. Rivalul ei se apropie de marfa disputată, dar neachitată însă, şi începu să o studieze cu atenţie ca să vadă cumva dacă merită banii daţi. Cu bastonul din viţă de vie, depărtă coapsele sclavei, mârâind de plăcere. Când Plaedus dădu să deschidă gura, Sapphira clătină iarăşi din cap, făcând încă un pas îndărăt. Luat la subsuoară de libidinosul acela durduliu, copilaşul începu să plângă. Molfăindu-şi pofticios limba şi fremătându-şi nările a profanare, acesta studie cu nesaţ anusul micuţului. Ba chiar salivă abundent pe degetul arătător şi-l trecu peste orificiu încreţit, maroniu, masând sfincterul. Privirea Sapphirei se întunecă precum se întunecă pământul când cade peste el umbra unei eclipse totale de soare. Se vedea tot într-o piaţă, dar necunoscută ei, probabil în Betleem, tot în mijlocul unei mulţimi ce încerca să o lapideze, dar nu cu pietre, ci cu bulgări de jar şi cu boţuri de răşină aprinsă: „N-ai fost în stare să-L salvezi!” îi reproşa mulţimea disperată.

     – Bine… bine!... Paisprezece denarii, plus trei sestertii. Nimic mai mult!

     – Dacă ai fi fost bărbat, aş fi luat această ofertă drept ofensă, dar aşa… Hai să fie şaisprezece denarii!

     Sapphira clătină a neputinţă din cap. Văzându-i reacţia, grăsanul duse copilaşul în dreptul ochilor săi şi îi linse guriţa prelung, lăsând urme băloase pe faţa gingaşă, arsă de soare. Oripilată până în străfundul sufletului, Sapphira îl binecuvântă din priviri pe copilaş şi trecu în rândul doi al celor ce asistau la această scenă, pregătită să o ia la fugă în orice moment, jurând în sine să nu mai calce în viaţa ei într-un târg de sclavi.

     – Hai, oferă cineva mai mult!? Tu, poate!

     – Cu banii ăştia cumpăr doi gladiatori! răspunse cel interpelat, stârnind hohote de râs.

     – Nici unghia unui missus nu poţi cumpăra cu amărâţii ăştia de bani! ţinu hangul Plaedus mulţimii. Apropiindu-se apoi de Sapphira, o prinse de braţ şi o trase în arenă, şoptindu-i: Dă tu, sfântă matroană, cincisprezece denarii şi ţi-i dau ţie!

     – Mi-e imposibil!

     – Dă-mi acum cei paisprezece denarii şi cinci sestertii, iar peste două săptămâni mai vii cu patru denarii! …Dobânda, ce vrei?!

     – Hă-hă-hă! Hi-hi-hi! A rămas jupâneasa fără grai sau fără compasiune?! rânji gâlma libidinoasă, lingând apăsat scrotul bietului copil. Ia de colea banii… Pfuui!... Mi-am uitat punga acasă. Aşteaptă-mă aici. Rămâne cum am stabilit – şaisprezece!

     – Nu, nu, nu şi iarăşi nu!... Azi sunt părăsit de zei! Stăpânul mă aşteaptă de două ceasuri cu douăzeci de denarii şi el ce-mi face!?

     Odată cu plecarea bondocului se retrase şi restul de privitori ca şi cum împăratul şi-ar fi terminat un discurs fad. O milă nesfârşită o ţinea pe Sapphira locului. Sclavul, capul acelei familii, stătea ghemuit, înfigându-şi a neputinţă unghiile noduroase în pulpele slabe. Femeia îşi recuperase copilul şi acum îl ţinea la piept, căutând să-i alunge spaima. Preocupat şi nerăbdător, Plaedus privea des la soare, căinându-se cât de repede trece timpul şi câtă bătaie o să ia de la stăpânul său fiindcă întârzia.

     – Nu! Chiar că nu mai pot aştepta. Întrupare a zeiţei Juno pe pământ, soră a zeiţei Vesta, slujitoare a celui mai milostiv zeu, în tine văd ocrotitoarea acestei năpăstuite familii! Pune în palma nefericitului Plaedus paisprezece denarii şi cinci sestertii, preţul pe care mi l-ai oferit ultima oară, şi mergem la pretor să facem actele de proprietate.

     – Şapte denarii. Acesta e preţul la care am ajuns noi doi.

     – Cum!?...

     – În jur nu mai văd niciun cumpărător.

     Plaedus ar fi reînceput circul, dar spectatorii lui, placizi, s-au aciuat de mult la umbră, iar Sapphira, ispititor, vântura în mâini cele şapte monede strălucitoare.

     – Am o mică rugăminte: în acte să trecem doar patru denarii.

     – Numai dacă tu, preacinstitule Plaedus, plăteşti taxele…

 

 

© Ion Lazăr da Coza - 2015

(Reproducerea, pe orice suport, se face numai cu acordul scris al autorului.)

- va urma -

= toate fragmentele postate pe site sunt grupate AICI =

[Ionel Mony Constantin]

LIKE!

[Valeria Merca]

Emoţionant acest capitol. Din fragmentele de început, presimţeam că Sapphira va deveni personajul meu preferat. Foarte frumos scris.
Felicitări, domnule, da Coza!

[Sofia Sincă]

Te joci cu mințile noastre... Ne porți prin haosul lumii antice cu atâta abilitate, încât pot crede că ai fost acolo. Întotdeauna lângă scriitorul, Ion da Coza se instalează visarea, copleşind cu mister şi savoare, chiar și în negru. Aduci în prim plan acțiuni năucitoare, care mă fac să-mi strâng inima ca într-o menghină.

Maniera în care este scris romanul este impunătoare, riguros literar, cu amănunte explicative duse la maxim încât se adresează cercului larg de cititori.

Am savurat, dragă Ion!

Sofy

[Ana Ardeleanu]

Ai spune că autorul a fost martor, atât de bine, de ingenos redă acel trecut...  Felicitări, dle Ion!

[Culiţă Ioan Uşurelu]

Așa este! Un talent de anvergură... E atât de greu să scrii astfel de roman, încât, de cele mai multe ori, devine imposibil să-l concepi... Cu atât mai de felicitat aventura lui Ion Lazăr da Coza... Să-i dea Dumnezeu și puțin Noroc!

[Ion Lazăr da Coza]

Laic de LIKE-ul dvs, IMC!

Stimă,

Ionel Mony Constantin a spus :

LIKE!

[Ion Lazăr da Coza]

Adelaide, sper ca la final să adaogi încă două-trei personaje lângă favorita Sapphira.

Drag,

Adelaide a spus :

Emoţionant acest capitol. Din fragmentele de început, presimţeam că Sapphira va deveni personajul meu preferat. Foarte frumos scris.
Felicitări, domnule, da Coza!

[Ion Lazăr da Coza]

Mulțumesc, dragă Sofia, pentru cuvintele-ți frumoase!

Și totuși postarea am început-o cu strângere de inimă - mereu sunt amănunte de adăugat, asperități de șlefuit...

Prețuire,

Sofia Sincă a spus :

Te joci cu mințile noastre... Ne porți prin haosul lumii antice cu atâta abilitate, încât pot crede că ai fost acolo. Întotdeauna lângă scriitorul, Ion da Coza se instalează visarea, copleşind cu mister şi savoare, chiar și în negru. Aduci în prim plan acțiuni năucitoare, care mă fac să-mi strâng inima ca într-o menghină.

Maniera în care este scris romanul este impunătoare, riguros literar, cu amănunte explicative duse la maxim încât se adresează cercului larg de cititori.

Am savurat, dragă Ion!

Sofy

[Ion Lazăr da Coza]

Onorat de prezența ta, Ana Ardeleanu - poetă cu vână!

Drag,

Ana Ardeleanu a spus :

Ai spune că autorul a fost martor, atât de bine, de ingenos redă acel trecut...  Felicitări, dle Ion!

[Ion Lazăr da Coza]

Maestre Ușurelu, mulțumesc pentru cuvintele (poate prea) generoase lăsate pe această pagină!

Cât despre noroc, nu mă plâng! Am o soție minunată și cinci sute și ceva de prieteni pe acest site, dar și-n afara lui... E adevărat, e loc de mai bine!

Stimă,

Culiţă Ioan Uşurelu a spus :

Așa este! Un talent de anvergură... E atât de greu să scrii astfel de roman, încât, de cele mai multe ori, devine imposibil să-l concepi... Cu atât mai de felicitat aventura lui Ion Lazăr da Coza... Să-i dea Dumnezeu și puțin Noroc!

[Corina Militaru]

Excelent scris, Ion! M-a impresionat în mod deosebit acest episod, iar Sapphira... Încep s-o îndrăgesc. :)

Felicitări!

Cu admirație și drag,

[gina zaharia]

Suntem sclavii tăi! Și martorii unui roman impecabil!

Deja îmi imaginez lansarea, voi avea onoarea să îmbrățișez un maaare scriitor!