Legenda ca un sumum de adevăr istoric şi imaginaţie, de Al. Florin Ţene

[Ion Nălbitoru]

 

 

Prozatorul Ion Nălbitoru face parte din stirpea romancierilor care abordează realitatea din unghiul în care imaginea ei se deformează în oglinda concavă a legendei, aşa cum au fost la noi aromânul Dimitrie Anghel, Radu Albala, George Bălăiţă, etc.

Romanul acesta cu care autorul se prezintă în faţa cititorilor, intitulat simptomatic, Comoara blestemată este o sinteză  condensată a unei splendori baroce a imaginaţiei, în care mai descoperim originalitatea fantezismului alegoric şi livresc.

Structurat în treisprezece capitole, având titluri incitante ce amintesc de prozatoarea italiană Matilde Serao, dar şi de unele povestiri sadoveniene care recompun istoria, romanul acesta are, practic, două corpuri distincte. Primul este naraţiunea ce se desfăşoară în trecutul istoric, având la bază legenda ce se întinde din Ţinutul Severinelor şi până în Ţinutul Vâlcelelor, trecând prin Ţinutul Gorjiilor. A doua parte plonjează în contemporaneitate, cu căutători de comori, cu legenda care circulă prin comunitate, despre familia Pătru şi Elena Valdescu, inclusiv descoperirea Testamentului, scris de Pătru Valdescu, principele Vâlcelelor, ce a făcut fericită nu numai pe moştenitori, dar şi pe unii oameni din această zonă mioritică.

Aici, descoperim savoarea prozatorului de sorginte renascentist întârziat, cu voluptăţi şirete pentru pagini inedite din istorie şi pline de miez, un împătimit de trecut cu viziuni neoplatonice, în fine, un degustător rafinat al cuvintelor încărcate de legendă pe care le scormoneşte pătimaş în memoria colectivă, dar şi în hrisoave.

Citind paginile despre principele Radu Valdescu din Ţinutul Severinelor, despre principele Vâlcelelor, principele Pătru Valdescu, căpitanul Preda, sau a căutătorilor de comori, mi-am adus aminte de ce zicea poetul Grigore Vieru: „Nimeni nu poate făuri de unul singur destinul patriei, după cum nici Patria nu poate cârmui de una singură o soartă individuală”.

E limpede însă că autorul vede cu alţi ochi erudiţia fantastă pe care o pune în pagină, fiindcă aceasta n-are decât rolul de recuzită alegorică. Gustul pentru istorie, dar şi pentru legendă, poate fi o prelungire a unui rafinament, nu în sensul manierist al livrescului ce triumfă aici, cât acela al oglindirii legendei în oglinda concavă a prezentului, chiar dacă autorul învăluie totul cu abilitate într-o ficţiune cu aparenţe de adevăr. Fiecare capitol în parte este extrem de rafinat în descriere, de o concizie a relatării aproape  neverosimilă, povestirile sunt îmbibate de imaginaţie şi estetism ca un burete de apă, însă unul întors în registru parodic, uneori grotesc, din care se şi naşte viziunea parabolică.

Personajele, Mariţa lui Gogonete, dracul, denumirile toponimice ca Pădurea Vrăjită, Pădurea Blestemată, Castelul, şi mai ales cuplul picaresc Pătru şi Elena Vladescu ce rătăcesc într-o stare de buimăceală continuă, subtilizând după modelul sofiştilor şi visând la ceţoasa comoară, întregesc atmosfera anistorică a romanului. Parabola e aici destul de clar sugerată, deşi autorul se fereşte să formuleze străveziu adâncimea textului.

Aerul vetust, uneori cronicăresc al romanului sunt convenţii asumate, fiindcă întreaga atmosferă a cărţii, se întoarce împotriva artificiului, datorită legendei pe temelia căreia s-a construit naraţiunea, altfel impecabil insinuată. Metoda nu e a deriziunii, ci a estetizării: „Petrecură două nopţi la rând în turn, acolo unde avusese viziunea cu acea cameră poleită în aur. Pornind de la acea vedenie decisese să amenajeze o cameră pentru tinerii îndrăgostiţi care binevoiau să-şi petreacă în intimitate clipele amoroase”. 

În acest roman nu avem doar economie a stilului, ci şi maliţie, fiindcă Ion Nălbitoru ştie să ridice banala legendă la solemnitatea adevărului relativ, pentru a distila legenda până la esenţa ei pură.

Citind capitolul VIII, „Calea sub talpa iadului“, mi-am adus aminte de ce spunea Emil Cioran: „Înaintaşii noştri nu ne-au iubit destul, de au vărsat aşa puţin sânge pentru libertate. Suntem o ţară de răzmeriţă. Un popor cu instinctul libertăţii trebuie să prefere sinuciderea sclaviei. Teroare, crimă, bestialitate, perfidie sunt meschine şi imorale numai în decadenţă, când se apără prin ele un vid de conţinuturi; dacă ajută însă ascensiunea, ele sunt virtuţi. Toate triumfurile sunt morale“.

Caracterul fantastic al întâmplărilor e mereu dublat de unul fabulistic, maliţios şi realist. Ambiguitatea e şi mai pronunţată prin introducerea în povestire a unei zoologii fantastice, cum ar fi dracul, cu scopul, desigur, de a spori nota de halucinaţie a protagoniştilor prinşi în jocul confuz al existenţei ce se împleteşte cu legenda, la limita dintre proiecţia onirică şi percepţia reală. Descoperim voluptatea prozatorului pentru stilul senzual, catifelat. Cuvintele au o încărcătură concisă a semnificaţiei, fraza este îmbibată de materialitatea imaginilor, curgerea ei este lentă şi vâscoasă, iar efectul e tras cel mai adesea din topică şi comparaţii. Personajele autorului trăiesc, deopotrivă, în trecut şi viitor, ele sunt scrise de destin, precum romanul însuşi e produsul unui text misterios şi infinit, sunt aţâţate în permanenţă de gustul imaginaţiei şi al supliciului. E o lume care trăieşte sub semnul misterului şi al nestatorniciei, al transcendenţei şi al confuziei. Aşa cum timpul se desfoliază, ca o cortină grea de pluş, arătându-şi când faţa trecută, când aceea viitoare, tot astfel misterul fuzionează cu sublimul, spiritualul cu visceralul, angelicul cu demonicul, realul cu visul, aparenţa cu esenţă, moartea cu viaţa, ficţiunea cu istoria. Protagoniştii au când carnaţia fiinţelor celor mai palpabile, când transparenţa himerelor. Ei pot fi simple halucinaţii ale naratorului, dar şi proiecţii alchimice şi oculte ale unor experienţe magice. Viziunile spagirice sunt, de altfel, foarte frecvente în această proză, deşi nu rigoarea hermetică triumfă aici, cât imaginea ei intuitivă, uneori genuină. Sensul adânc al acestor proiecţii ar putea fi acela de a sugera o concepţie emanaţionistă. Totul pare o copie a legendei, a unui spirit plonjat în istoria lucrurilor, existenţa însăşi fiind o formă de autodevorare, de macerare lentă, de extincţie predestinată, pentru care fatalitatea e un destin presimţit. Imaginea e de Ev Mediu, deşi proza are mereu un fundal istoric precis, cu suspiciuni inchizitoriale şi duhuri maligne, cu o foarte apăsată conştiinţă a păcatului.

Din acest complex tablou nu lipsesc nici cei patru căutători de comori, două perechi de tineri, care prin dispariţia lor pun pe gânduri o întreagă comunitate.

La conflictele dintre personaje participă, parcă, şi natura, mai ales când dinspre creasta muntelui se revarsă peste regatul Ţinutului Vâlcelelor o rază de lumină cerească, ce-l face pe Tudor să se adreseze tatălui, spunându-i să lase aurul şi să „ne salvăm viaţa”. Eveniment petrecut în partea istorică a romanului.

Personajele naratorului trăiesc, deopotrivă, în trecut, prezent şi viitor, ele sunt scrise de destin, precum romanul însuşi e produsul unui text misterios şi infinit, sunt aţâţate în permanenţă de gustul instigaţiei şi al supliciului. E o lume a transcendenţei şi a confuziei.

Totul se joacă pe pământ şi în propria închipuire, lumea trecutului istoric fiind o formă a visului, o ficţiune cu rădăcinile în legendă, trăită prin experienţa esoterică. Fantezia e regimul autoritar al acestei proze şi în amestecul tuturor posibilităţilor trebuie să vedem şi semnele unui păgânism spiritual ce frisonează creştinismul.

O parte din personaje trăiesc, în formă concentrată, întregul evantai al existenţei lumii, cunoaşterea concentrează în practici onirice sau alchimice toată experienţa a unei istorii locale.

Însă proza lui Ion Nălbitoru, cu toată aparenţa ei de cronică, e ruptă totuşi din cel mai curat spirit globmodernist (curent literar teoretizat de Al. Florin Ţene), chiar dacă vicleniile artistice ale autorului dau o altă înfăţişare legendei.

Sfârşitul romanului mi-a sugerat faptul că „Demonul seamănă mult cu Dumnezeu prin pretenţii, dar în nici un fel, prin intenţii“. (Monseniorul Vladimir Ghika)

Descoperim în Ion Nălbitoru un prozator admirabil, talentat, ce stăpâneşte rafinamentul imaginilor şi al stilului.

 

Al. Florin ŢENE –

Membru al Academiei Americană Română

Preşedintele Ligii Scriitorilor Români

 

[Ion Nălbitoru]

În luna octombrie voi posta, pe capitole, romanul  "Comoara blestemată" pe pagina principală...

[Ion Nălbitoru]

Vă mulţumesc domnule Hatos!

[Corina Militaru]

Felicitări! :)

[Ion Lazăr da Coza]

O cronică decentă. Rămâne să citim romanul, pentru a putea compara.

Felicitări amândurora!

da Coza