Fluierul fermecat

[Cristina Nălbitoru]

 

A fost odată la marginea unei păduri o colibă în care îşi duceau viaţa în singurătate un bătrân şi o bătrână. Era o familie parcă uitată de Dumnezeu.

Uneori, prin acele meleaguri îndepărtate mai trecea câte un vânător ce alerga cu ogarul său după vreo căprioară. Se oprea cîteva minute pe prispa colibei şi intra în vorbă cu bătrânii, uitând parcă de vânat. Aceştia erau în culmea fericirii când cineva le călca pragul casei şi ca răsplată le dădeau ca amintire obiecte meşteşugite de ei.

Cei doi nevoiaşi nu fuseseră înzestraţi de Dumnezeu cu copii. Aşa că-şi duceau traiul în tristeţe, că acum la bătrâneţe nu avea cine să le mângâie sufletul. De multe ori se întrebau cu ce au greşit de au fost pedepsiţi să nu se bucure de urmaşi.

            Când trecătorii le povesteau despre năzbâtiile copiilor sau nepoţilor îi treceau lacrimile şi oftau cu tristeţe că nu se puteau bucura şi ei de asemenea vlăstare.

Ca să-şi înece amarul, bătrînul aduna din pădure tot felul de rădăcini sau crenguţe cu forme mai deosebite pe care le modela cu un cuţitaş sau cu dăltiţa şi ciocanul şi creea jucării. Bătrânica se bucură încă de la primul “prichindel” pe care moşul îl sculptă dintr-un trunchi pe care când să-l spargă pentru foc i se păru că auzi o şoaptă sau mai degrabă un scâncet de copil. Atunci ciopli din el un băieţel şi-l arătă băbuţei. Aceasta îl luă în braţe, îl sărută şi-l strînse cu dragoste la pieptul său de parcă ar fi fost un prunc.

A doua zi bătrânica se grăbi să-i croşeteze băieţelului din lemn nişte hăinuţe.

Din acea zi moşulică, fericit că reuşise să-i reînflorească zâmbetul pe buze soţiei, se afundă în pădure şi alese rădăcini, ramuri şi muşchi de copac pe care le studie pe toate părţile cu mare atenţie. După o chibzuinţă de câteva ore le împărţea pe sortimente pe un raft improvizat într-una din cămăruţele căsuţei lor şi apoi le lua într-o ordine ştiută numai de el şi începea să le modeleze dându-le diferite forme care mai de care mai frumoase.

Astfel modelă tot felul de păpuşi şi obiecte pe care partenera sa de viaţă le împodobea cu veşminte croite din hainele vechi pe care nu le mai purtau.

Dar bătrânii aveau şi o mică gospodărie după puterile lor. În spatele casei aveau o grădină pentru legume şi zarzavaturi, iar pe lateral un coteţ pentru păsări: gâşte, raţe şi găini. Bineînţeles că nu lipsea pintenatul care în fiercare dimineaţă le anunaţa sosirea zorilor cu cucurigul său deşteptător. Undeva, într-un ţarc, aveau câteva oiţe şi din lâna lor bătrânica începu să toarcă. Deşi vederea îi slăbise din cauza vârstei înaintate, când lua furca în braţe aceasta parcă devenea fermecată, aşa de subţire şi frumos ieşea firul şi se răsucea pe fus.

            Fiindcă umpluseră cămăruţa de jucării, le dăruiau din inimă tuturor vânătorilor care treceau pe acolo pentru copilaşii lor.

Încet, încet li se duse vestea în lume şi vizitele se înmulţiră. Veniră la ei şi bogaţi şi săraci să cumpere jucării pentru copii, dar bătrânii nu vroiau bani.

- Noi avem aici de toate. Doar de sănătate avem nevoie ca să putem să facem fericiţi micuţii la care vor ajunge jucăriile noastre, - zicea bătrânul cu duioşie.

- Copilaşii care se vor juca cu jucăriile noastre să considere că noi suntem nişte bunici uitaţi de Dumnezeu în ţinuturi îndepărtate, - adăuga bătrâna cu blândeţe.

Într-una din zile bătrânul plecă în pădure să caute material pentru micuţul său atelier.Găsi un copac falnic şi-i admiră  frumuseţea. Se apropie de el şi una dintre ramuri cobora până la înălţimea sa. O studie, apoi scoase cuţitul şi tăie din ea o crenguţă.

- Din tine am să fac un bastonaş! - rosti bătrânul.

- Să faci un fluieraş! -se auzi o şoaptă.

Surprins, bătrânul privi de jur împrejur nedumerit, dar nu văzu pe nimeni. Oare cine vorbise cu el?

- Mi s-a părut, - îşi zise.

- Din mine să faci un fluieraş! – se auzi din nou aceeaşi şoaptă blândă.

- Dar cine eşti tu?

-Sunt rămurica din mâna ta.

- Tu vorbeşti? – tresări bătrânul surprins gata s-o scape din mână.

- Da, eu!

- Am ascultat vuietul vântului primăvara şi toamna, am ascultat susurul izvorului, ropotul ploii, tunetele înfricoşătoare din timpul furtunilor de vară, trosnetul lemnelor pricinuit de gerul iernii, freamătul pădurii, dar să-mi vorbescă o rămurică, aşa ceva nu mi s-a întâmplat până acum!

- Am să-ţi spun povestea mea, - şopti duios rămurica. La început am fost o simplă sămânţă pe care o vrăbiuţă m-a luat în cioc şi a zburat cu mine spre cuib la puişorii săi. Din păcate pentru ea şi din fericire pentru mine, am scăpat din ciocul ei şi am plutit pe o pală de vânt până în acest loc. Aici am căzut într-un ochi de apă care a secat, dar pământul a rămas umed. Din mine a încolţit un lăstărel plăpând care a început să crească.... Au trecut de atunci aproape două sute de ani şi iată ce copac falnic a ieşit dintr-o sămânţă pe care urma s-o mănânce unul dintre puişorii vrăbiuţei. Dacă eram înghiţită de pasăre acest loc era gol sau poate cădea o altă sămânţă...

Şi moşul luă crenguţa acasă şi meşterii din ea un fluieraş frumos.

Însă cum nimic nu este întâmplător, într-una din zile un boier din ţinuturile de dincolo de munte plecă cu câţiva tineri la vânătoare. Tot alergând după o căprioară o pierdură din vedere tocmai când ajunseră în dreptul colibei celor doi bătrâni.

Cu caii şi ogarii obosiţi de atâta alergătură poposiră câteva minute la căsuţa ţăranilor.

- Măi, dar  nici prin gând nu-mi trecea că la această margine de lume pot întâlni o locuinţă!- zise boierul minunându-se.

Bătrânii îl poftiră în casă şi rămase uimit de ceea ce-i văzură ochii.

- Dar voi aveţi o preocupare ciudată! Chiar aveţi aşa mulţi copii?

- Nu ne-a înzestrat Bunul Dumnezeu cu aşa ceva... Dar privind jucăriile avem impresia că avem printre ele numai ţânci...

- Săptămâna viitoare vă trimit o căruţă cu merinde şi haine şi vă cumpăr toate jucăriile. Voi veţi face altele!

- Ohoo, trebuie să aveţi mulţi copii! Nouă nu ne trebuie bani, dar ceva de-ale gurii şi de îmbrăcat vor fi bine venite!

- Ca şi pe voi Domnul m-a blestemat să nu am urmaşi. Dar asta m-a făcut ca să iubesc şi mai mult copiii. Voi lua jucăriile pentru prichindeii ţăranilor din sat.

- Aveţi inimă bună! - zise bătrânul. Acum vă dau un fluieraş. Este ultimul lucru pe care l-am făcut. Poate vă slujeşte la vânătoare ca să vă chemaţi câinii...

- Am să-l dau unui copil orfan pe care l-am luat pe lângă conacul meu. Ambii părinţi  i-au murit acum câţiva ani. L-am pus să aibă grijă în fiecare an de oiţe şi mieşuşeii lor. Dacă va cânta din el, îi va trece timpul mai uşor când va merge cu ele la păşunat...

Boierul ajunse la conacul său şi-l chemă pe băieţelul orfan.

- Ionele, iată ce ţi-am adus! - şi-i dădu fluierul.

Băiatul întinse timid mâna şi-l luă:

- Mulţumesc frumos conaşule, dar ce să fac cu el?

- Să sufli, iar el va cânta. Ia încearcă!

- Mie ruşine... Nu ştiu să cânt, dar voi învăţa de mâine dimineaţă cu oiţele pe pajişte...

A mai trecut ceva timp. Căruţa cu jucării ajunse la conac şi boierul împărţi toate jucăriile la copiii din sat. La sfârşit îşi aduse aminte de Ionel şi se întristă. Uitase să-i oprească şi lui câteva.

- Ptiu! Cum de am uitat tocmai de amărâtul ăsta?

Boierului îi era foarte drag şi mai că-i venea să-l adopte ca pe fiul său. Dar voia să-l înveţe cu munca, iar când va creşte mai mare, dacă îi va merge mintea, îl va da la scoală şi poate îi va lăsa moşia să aibă grijă de ea când el şi coniţa nu vor mai fi în lumea asta.

Bănuind că Ionel va afla de darurile făcute în sat şi se va întrista, conaşul hotărî să meargă la el, să-l mângâie şi să-i promită că data viitoare îi va aduce şi lui mult mai multe jucării.

Înainta cu calul la pas prin zăvoi, pe lângă un izvoraş, când deodată i se păru că aude o melodie duioasă. Se opri câteva minute şi ascultă. „O fi adierea vântului? O fi trilul păsărelelor?” - se întrebă nedumerit.

Continuă să înainteze în linişte. Deodată se deschise un luminiş în mijlocul căruia se aflau mioarele şi Ionel. Boierul se ascunse după un tufiş şi ascultă. Băiatul cânta din fluier. O melodie duioasă se ridica din poieniţă către vârfurile arborilor şi apoi se înălţa către cerul albastru. Parcă vântul se oprise în loc, păsărelele amuţiseră, frunzele nu mai tremurau, iar apa izvorului nu mai curgea. Totul părea ca un vis plăcut, totul era plin de farmec şi poieniţa cuprinsă de o vrajă ca de basm.

Oiţele se strânseseră în jurul băiatului şi ascultau tăcute cu mieluşeii lor în braţe.

Boierul fu cuprins de o bucurie fără margini când ascultă melodia care ieşea din fluier.

- Ăsta-i un fluier fermecat! - îşi zise.

Într-un târziu băiatul nu mai cântă.

- Gata oiţele mele dragi, luaţi-vă mieluşeii şi mergeţi la păscut că acum se face seară şi trebuie să mergem la staul. Voi veţi paşte iarba fragedă de pe zăvoi, iar eu voi continua să vă cânt.

Mai trecu ceva vreme şi boierul decise ca pe Ionel să-l adopte ca fiu. Era isteţ, respectos şi avea înclinaţii spre tot ceea ce era frumos, dar mai ales fermeca cu fluierul său tot ceea ce întâlnea în cale.

Anii treceau şi Ionel creştea văzând cu ochii. Dintr-un copilaş pricăjit, fără părinţi, ajunse un flăcău după care fetele boierilor vecini întorceau capul şi se îmbujorau când acesta le privea în ochi.

Într-una din zile Ionel, care nu se despărţea nici ziua nici noaptea de fluierul său,  îndrăzni şi-l întrebă pe boier de unde a cumpărat acel fluier.

- Dragul meu, - zise stăpânul, - mi-a fost dăruit de nişte bătrâni care locuiau undeva departe, dincolo de lanţul muntos. Dumnezeu ştie dacă nu şi-or fi dat duhul...

- Cu voia ta aş vrea să ştiu dacă mai trăiesc!

- Dacă-i mai găseşti în viaţă să-i aduci la conacul nostru!

Şi voinicul încălecă sprinten pe murgul său şi se pierdu pe cărarea din pădure care ducea către falnicii munţi de la miazăzi.

Se strecură pe o vale sălbatică unde doar adierea vântului şi urletele fiarelor sălbatice se făceau auzite. Înaintă pe lângă râu până la izvorul său, apoi urcă culmea muntoasă, traversă creasta şi coborî la vale. Ajunse într-o poieniţă unde zări o colibă. Se opri în faţa casei, dar nu văzu nici o mişcare.

- Săracii, au plecat de mult în lumea cealaltă.

Şi în amintirea lor decise să le cânte din fluier. Deodată pădurea începu să freamăte, păsărelele să ciripească, puii de căprioare să zburde. În acel moment uşa colibei scârţâi din ţâţâni şi în prag apăru un bătrîn cu barba albă  până la brâu, iar din spatele său se strecură o bătrânică.

- Cine eşti tu fecior de împărat? – rosti bătrânul.

Voinicul se apropie de ei.

- Nu sunt fiu de împărat. Am fost un copil orfan pe care boierul din sat l-a crescut. El mi-a dăruit acest fluier fermecat. Nu-l recunoaşteţi?

Bătrânii îl priveau uimiţi.

- De azi înainte veţi fi consideraţi bunicii mei. Vă voi lua la conac!

Zis şi făcut.

Voinicul ajunse vestit peste mări şi ţări cu fluierul său fermecat. După ce colindă lumea în lung şi-n lat se întoarse pe plaiurile natale şi în drumul său întâlni o prinţesă frumoasă cu care se căsătorii şi făcură o nuntă ca în poveşti...

 Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea mea.

 

 

[Corina Militaru]

O poveste frumoasă! :)

[Cristina Nălbitoru]

Doamna Militaru vă mulţumesc pentru lectură şi apreciere!

[Cristina Nălbitoru]

Tirel Geta a spus :

,Nuuuu, se termina prea brusc, macar inca doua, trei randuri,  este prea frumoasa! Mi-a placut foarte mult, Felicitari!

Doamna Tirel Geta am să ţin cont de sugestia dv şi înainte de a publica toate poveştile într-un volum am să mai adaug câteva fraze la finalul acesteia. Vă mulţumesc!

[Cristina Nălbitoru]

Doamna Ada Nemescu mă bucur că povestea mea v-a trezit interesul pentru lectură şi v-a plăcut. Vă mulţumesc!