Crucea din sticlă XIV

[Emil Dumitru]

          − Da, stimată doamnă! începu el pe un ton puţin grav. Sunt de acord cu cele spuse, nu chiar în totalitate, dar, mă rog, punctul pe ''i'', l-aţi pus, asta în ceea ce mă priveşte! Şi, cu îngăduinţa domniei voastre şi fără să vă jignesc, acum daţi-mi voie să dezvolt şi să vă întreb: consideraţi că deţineţi marea taină a vieţii, iubirea? Adică, vreţi să-mi sugeraţi că aţi dezlegat enigma iubirii? Taină pe care omenirea, prin înţelepţii săi, se străduieşte de la începuturi s-o dezlege? Apoi că nimeni nu a mai iubit ca dumneavoastră şi nu cunoaşte sau mai bine spus, nu înţelege aşa profund ca dumneavoastră, secretul iubirii veşnice! Şi, bănuiesc că de aceea veniţi aici în fiecare zi: să vă vindecaţi sufletul rănit cu ajutorul mării şi al speranţei! Al speranţei că într-o zi adevărul va ieşi la suprafaţă, chiar din adâncurile ei! Dar eu simt că vă apasă ceva. Nu cumva, teama că timpul nu mai are răbdare cu dumneavoastră?

      Anastasia întoarse uşor capul spre el, învăluindu-l într-o privire caldă. Fill o percepu ca maternă, admirându-i faţa: era puţin rigidă, semăna cu un pergament fin scos dintr-un sarcofag al unui faraon şi care acum în lumina difuză a becurilor, era văzut prima dată după sute de ani. Oare, o supăraseră vorbele lui, sau mai mult îi răscoliseră amintirile? Măsurându-l calmă, de sus şi până jos, spuse:

      − Te-am provocat? Ţi-am rănit orgoliul intelectual?… Da, da, intelectual, cel masculin sunt sigură că-l ţii bine în frâu! Of, Doamne, dacă eram mai tânără aş fi îndrăznit şi te-aş fi provocat mai mult! Întotdeauna mi-a plăcut să provoc orgoliul vostru intelectual… cel masculin, îl provoacă natura, dacă mă înţelegi…  Se opri şi inspiră adânc. Apoi întorcându-se total spre el, cu o uşoară nostalgie în glas, continuă aproape şoptind: Să ştii, cred că ai dreptate! Mă uimeşti!? Dumneata ai simţit asta la mine, doar în câteva ore, iar  eu am perceput că ceva se întâmplă cu mine, dar nu-mi explicam exact ce.  Fără să-mi dau seama, am început să-mi grăbesc amintirile, chemându-le să-mi alin dorul… şi toată vina o poartă nemilosul de timp, prieten cu aşteptarea şi singurătatea. Vezi dumneata, tinere domn, sunt şi puţin supărată şi ştii de ce?

      Fill, ridică din umeri.

      − Pentru că noi femeile, avem un defect! Defect de care suferiţi şi voi, bărbaţii! Dar la voi parcă este mai acut! Se opri, întorcându-se din nou spre mare şi ridicându-şi capul semeaţă, inspirând profund briza, continuă: Când suntem tineri considerăm că toată lumea este a noastră, că suntem unici, nu acceptăm nici un sfat şi nu avem habar de viitor… Ştiu, în mintea dumitale spui: clişee vechi, spuse de o bătrână senilă, dar câţi dintre noi avem curajul să recunoaştem asta? Câţi şi câte recunoaştem că ne îngrijim doar corpul fizic! Să arătăm bine, şi noi şi voi, cât mai bine. Să ne clădim, să ne cizelăm un corp dezvoltat armonios şi cât mai atrăgător!… Însă de sufletul nostru nu avem grijă,  îl tratăm cu multă indiferenţă, şi, poate fără să ştim, îl facem gelos şi se răzbună! Sufletul se ofileşte, ofilire ce o transmite exteriorului, chipului… iar chipul se zbârceşte, se ridează şi totul se etalează la vedere!… Ştiu şi repet, sunt conştientă că nu-ţi spun nişte noutăţi, dar, după ce-ai auzit sau citit toate acestea, vreau să te întreb ceva: tu, tinere domn, ai stat vreodată de vorbă cu sufletul tău? L-ai întrebat, aşa simplu, pertinent şi conştient, ce mai face? L-ai întrebat dacă este fericit, dacă este trist, dacă doreşte ceva? Şi, mai ales, l-ai întrebat dacă-l doare singurătatea?

      Fill întoarse capul şi o privi. Anastasia tăcuse şi continua să privească fix, undeva în zare, aşteptând de la mare un răspuns, parcă pe ea o întrebase şi aştepta ca primul val să-i răspundă. Părul argintiu îi flutura uşor în vânt şi Fill zâmbi gândului ce-i trecu prin minte: Anastasia semăna cu o sirenă bătrână, înfruntând briza mării cu demnitatea unei luptătoare amazoniene…   

      − Omul, ce păcat!… Omul a ajuns un robot… Monotonia ucide lent, foarte lent dar sigur, rutina după ce te oboseşte te ucide mai perfid! Nu vreau, şi, aici fac o mică paranteză pentru că nu eşti căsătorit, să-ţi vorbesc despre cât şi cum ucide lipsa de comunicare dintre soţ şi soţie, ucigaşa multor căsătorii… Când te vei căsători, să-ţi aminteşti de aceasta şi să comunici cu soţia ta!… Alergăm toată viaţa să ne autoperfecţionăm, să înmagazinăm cât mai multe informaţii, îmbibându-ne mintea cu tot felul de nimicuri, în speranţa că mai târziu, cine ştie în ce împrejurări vom avea nevoie de aceste informaţii şi uităm de noi, de sufletul nostru – nu mai vorbesc de persoana de lângă noi, cu care rar dacă mai schimbăm o vorbă, două, dar suntem obişnuiţi s-o simţim, s-o ştim în preajma noastră zi de zi, doar atât, s-o ştim că este prezentă. Abia când pleacă sau când dispare definitiv,  realizăm cât de mult ne lipseşte… Apoi uităm chiar şi de copiii noştri, uităm să ne jucăm cu ei… Şi-ţi spun toate acestea din propria-mi experienţă. Se opri şi cu o batistă, îşi tamponă uşor ochii. După un timp reluă: Am alergat şi am muncit împreună cu soţul meu, să nu ne lipsească nimic, nouă şi copiilor noştrii… Abia acum realizez că pentru noi, pentru sufletul nostru, aproape că n-am făcut nimic… Şi, vreau să închei cu asta, poate că-mi dai dreptate sau nu, am să-ţi spun totuşi ceva, un lucru simplu pe care l-am auzit şi citit de multe ori, sub diferite forme. Sunt sigură că-l ştii şi tu, dar poate n-ai avut curajul să-l aprofundezi mai mult: mintea noastră este tare ciudată, reţine ce am vrea să uităm şi uită ce am vrea să ne amintim… Aşa că, tinere domn, bucură-te de tot şi toate… chiar şi de această seară puţin rece şi fără prea multe stele!

      − Dacă şi eu aş fi înzestrat cu o personalitate aşa puternică, ca a dumneavoastră, mi-ar fi foarte uşor…

      − Tinere domn, te rog acum, în această seară, în compania unei femei în vârstă, lasă modestia să doarmă liniştită!… Dumneata eşti înzestrat cu de toate! Apoi toţi avem personalitate, dar nu ştim s-o trezim la viaţă, o lăsăm să doarmă în noi, şi, cu timpul se atrofiază şi moare… 

      După câteva clipe de tăcere, bătrâna doamnă, cu un alt ton, în care parcă se simţea puţin regret, reluă:

      − …Ştii, primăvara este anotimpul meu preferat. Mă face să tresalt şi să vibrez de emoţia trezirii la viaţă a naturii. Mă face să râd ca o nebună, să visez, dar mă face şi să plâng, da, da, să plâng de gelozie: sunt geloasă pe copaci, pe iarbă, pe flori, pe tot ce-n primăvară reînvie. Noi oamenii, de ce nu putem asta, de ce primăvara nu renaşte şi-n trupul nostru tinereţea? Poţi să-mi spui? Ai un răspuns?

      Fill o ascultase impresionat de coerenţa ideilor, dar mai ales de modul acesta bizar al Anastasiei, de a trece de la un subiect la altul, subiecte care, în aparenţă nu aveau nicio legătură între ele.

      − Aş vrea, în această seară − o auzi pe Anastasia că vorbeşte uşor, parcă şoptindu-i mării − să rătăcesc legănată de vise şi sprijinită de cer sau să-mi agăţ bastonul de briza mării şi să alerge cu mine pe coama valurilor, cu amintirile mele încărcate de ani, poate prea încâlcite aşa ca nişte fuioare răsucite din spuma mării… să tot rătăcesc căutând… căutând,  până când am să-i găsesc pe ei…   Se opri şi întorcându-se spre Fill, cu o voce uşor înecată de emoţie, spuse: Îmi este dor de ei şi recunosc, ai dreptate! Am început să obosesc aşteptând!… Te rog, sper să nu te deranjeze tare mult dacă-ţi cer o favoare.

      − Spuneţi, vă ascult!

      − Lasă-mă, să te iau de braţ şi să plecăm împreună, poate aşa visele-mi revin…

      Ultima frază ''poate aşa visele-mi revin'', chiar dacă fusese rostită foarte uşor de Anastasia, încă mai stăruia în mintea lui Fill  şi acum după ce trecuse mult timp de când o lăsase în faţa unei porţi cochete din fier forjat, prin care el observase faţada unei vile mici, dar impunătoare prin stil şi armonie: uite ce minunăţie arhitectonică a realizat un om, respectând numărul de aur!…   gândise Fill luându-şi la revedere.

     - va urma -

      

[Sofia Sincă]

Textul mi-a plăcut foarte mult. Tipicar, meditativ, provocare matură.

Ideile unui matur puse în dialogul cu bătrâna doamnă... timpul nu mai are răbdare, viaţa materială se comprimă. Legi ale existenţialităţii... probleme majore dorite la tinereţe. Nu se poate. Fiecare vârstă îşi trece dorinţele, realizările în conformitate cu ea.

Excepţii sunt puţine. Totuşi, am auzit într-o conversaţie a unor tineri: eu nu sunt maimuţă, să mă nasc, să nasc copii şi să mor. Dur nu?

Am citit cu deosebită plăcere, Sofy!

Nici o cârcoteală :)

[Emil Dumitru]

Mulţumesc pentru lectură, Sofia!

Cu prietenie,

Sofia Sincă a spus :

Textul mi-a plăcut foarte mult. Tipicar, meditativ, provocare matură.

Ideile unui matur puse în dialogul cu bătrâna doamnă... timpul nu mai are răbdare, viaţa materială se comprimă. Legi ale existenţialităţii... probleme majore dorite la tinereţe. Nu se poate. Fiecare vârstă îşi trece dorinţele, realizările în conformitate cu ea.

Excepţii sunt puţine. Totuşi, am auzit într-o conversaţie a unor tineri: eu nu sunt maimuţă, să mă nasc, să nasc copii şi să mor. Dur nu?

Am citit cu deosebită plăcere, Sofy!

Nici o cârcoteală :)

[Vasilisia Lazăr]

Nimic de cârcotit nici de la mine, doar de admirat şi lăudat.