PRINŢESA VAMPIRILOR

[Ion Nălbitoru]

 

 

 

 

            Prinţesa vampirilor şi prinţul său trăiau fericiţi în palatul lor undeva în creierii munţilor, într-o sălbăticie unde doar vulturii ajung. De jur-împrejur se deschideau abisuri ameţitoare. Zidurile măreţei construcţii se aflau în prelungirea abrupţilor stâncoşi, fiind parcă suspendate de toarta cerului. Picior de om nu trecuse prin acest ţinut. Paloş şi Prinţesa de ceva vreme nu mai părăsiseră palatul şi aşteptau  naşterea prinţului moştenitor al neamului vampiric.

            Într-o noapte cu fulgere, tunete şi o furtună îngrozitoare, într-una din încăperile palatului într-un pat pufos se născu nepotul şi urmaşul Contelui Dracula! Contele şi Contesa primiră vestea cu mare bucurie şi în noaptea următoare doi vulturi planară peste crestele munţilor spre apus. Făcură câteva rotocoale deasupra palatului, apoi cele două păsări străpunseră zidurile ca o săgeată şi cu pelerinele în evantai atinseră cu picioarele podeaua din camera micuţului. Acesta cu buzişoarele sale se juca cu sfârculeţele de la ţâţişoarele tinerei mămici. Fericitul tătic ţinea în palmă mânuţele  fătului.

            - Acesta îţi este nepoţelul! - rosti fiica din aşternut, ridicând în braţe un bebeluş de o frumuseţe rară.

            - Vino la bunicul!  - rosti Contele şi îl cuprinse între palme.  Va fi un cavaler viteaz şi frumos ca un prinţ din poveste! Ăsta va avea parte de o zână!

            - Hei, ce ai Conte!? Vrei să ne corcim neamul!? - zise în glumă Contesa şi-l luă din palmele bărbatului şi-l strânse la piept cu dragoste maternă. Dragul de el, chiar că-i frumos! Parcă nici n-ar fi din neamul nostru!

            - Va fi frumos şi isteţ ca un muritor şi neînfrânt ca un vampir! - interveni fericitul tată.

            - Astă voinţă am avut ca fiica mea să aibă urmaş din neamul poporului peste care am domnit şi căruia i-am fost credincios. Doresc ca neam din neamul nostru să-şi aducă aminte că am fost principele acestor ţinuturi, lăsate spre moştenire de strămoşii noştri, dacii, şi vom continua să le păzim şi de dincolo de moarte!

            - Dragul meu, să lăsăm aducerile-aminte şi să sărbătorim evenimentul! Să afle întregul neam vampiric din lume că între Carpaţi s-a născut urmaşul nostru! - zise cu blândeţe Contesa.

            - Voi organiza un bal în cinstea nepoţelului nostru! Dar de data asta nu va mai fi în tradiţionalul oraş de pe Dunăre, Budapesta, ci chiar aici la palat!

            Dorinţa Contelui se răspândi în întregul regat al neamurilor vampirice de pe pământ. În acel moment, păsările de noapte ţipară sinistru şi urletele înfricoşătoare ale lupilor spintecară negura rostogolindu-se spre adâncul văilor sau ridicându-se în ecouri până pe crestele cele mai înalte. Dar dacă pentru unii vestea  însemna o bucurie fără margini, pentru jivinele pădurilor era durere şi întristare. Părăsiră în grabă acea zonă peste râuri şi culmi muntoase şi se retraseră în vizuini şi peşteri, fiindcă vampiri din toate părţile lumii urmau să năvălească la palat sub clar de lună. 

Sosi noaptea mult aşteptată şi Contele Dracula, la festivitatea de deschidere a balului, ridică pruncul deasupra capului şi-l prezentă cu fală ca viitor prinţ al tronului său. Uralele inundară salonul, apoi se propagară în curte şi de acolo în depărtări, lovindu-se în ecouri de pereţii stâncoşi ai munţilor. În aplauzele tuturor, Prinţesa şi Prinţul Paloş avură onoarea  să înceapă primul dans în acordurile fermecătoare ale muzicii. Alături, Contele şi Contesa pluteau într-un vals fără să atingă podeaua, ca adevăraţi stăpâni ai unei împărăţii fără hotare. În cele din urmă, în zori, "Stăpânii" se întoarseră în grabă la castelul din Carpaţi.

            Timpul trecea şi fiul creştea văzând cu ochii, spre fericirea celor doi părinţi şi a bunicilor.  

În ţinuturile româneşti domnea pacea, ca urmare a intervenţiei celor doi boieri pe lângă sultanul de la Înalta Poartă. Acum domniile lor erau preocupate de acumularea de averi. Ştiau de existenţa celor două comori ale vampirilor pe care încă nu le dezgropaseră şi sperau ca în  palatul prinţilor vampiri şi în misteriosul castel din Carpaţi să descopere altele. De asemenea, erau convinşi că aici vor găsi inele şi coroane ale marilor voievozi, podoabe ale marilor prinţese din ţară şi din întreaga lume.

            Într-o dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, căpitanul Arnăutu în fruntea cetei sale de vânători de vampiri străbătu uliţele satelor, apoi drumeagurile dintre câmpuri şi se îndreptă către dealurile împădurite ale subcarpaţilor. În depărtare, se zăreau culmile alpine cu frunţile abrupte scăldate-n soare. Pe la orele amiezii ajunseră la poalele munţilor lângă un izvor cu apa limpede şi rece ca gheaţa. Traversară zone stâncoase, apoi  se afundară pe cursul unui râu ce se revărsa în cascade şi se învolbura la vale. Înaintară cu dificultate pe o cărăruie făcută de animalele sălbatice. Treptat pătrunseră în nişte chei prăpăstioase printre care se zărea un petic de cer şi câţiva brazi răzleţi cocoţaţi pe stânci. Se strecurară cu grijă pe lângă peretele abrupt şi umed. După un timp valea se deschise tocmai când ultimele raze ale soarelui incendiau frunţile de piatră ale masivului. În curând, umbrele nopţii învăluiră regatul munţilor în întuneric. Glasul vântului trona deasupra înălţimilor, iar vocea munţilor răsuna în ecouri. Pe ici, pe colo, câte o pasăre rătăcită ţipa disperată, iar din depărtări îi răspundea urletul înfiorător al unui lup înfometat. Vânătorii se opriră într-o poieniţă aflată la marginea râului. Vraja nopţii, mireasma pădurii de brad şi aerul rece şi proaspăt îi ademeni în lumea plăcută a viselor. Abia spre zori răcoarea din munţi le pătrunse în mădulare şi-i trezi din somn. Îşi înviorară chipurile cu apă rece de izvor, gustară câteva merinde din traistă şi în cele din urmă încălecară. Se strecurară fără grabă printre trunchiurile brazilor pe piatra dură a muntelui din care ieşeau scântei la contactul cu potcoavele copitelor. Pe alocuri, grohotişul se pogora la vale, iar în altele pintenii de stâncă le încetinea înaintarea. Zările se deschideau din nou. Ieşiră din pădurea de răşinoase şi în faţa ochilor li se desfăşură pieptul puternic al masivului cu culmile sale pleşuve şi prăpăstioase. Urcuşul deveni din ce în ce mai anevoios, copitele cailor alunecau pe stânca lucioasă, călăreţii se clătinau în şa. Ajuns pe o creastă, căpitanul Arnăutu cercetă împrejurimile. În depărtări văzu un vârf înalt, pleşuv, a cărui culme juca într-un orizont confuz în arşiţa zilei. „Acolo trebuie să fie!”- se gândi el. Dar până acolo era cale lungă, cu urcuşuri şi coborâşuri printre pinteni stâncoşi, cascade înalte, pereţi abrupţi ce apăreau ca din senin, văi cu râuri repezi ale căror ape se rostogoleau într-un zgomot infernal sau prăpăstii ce se deschideau ca nişte căldări uriaşe, fără fund. Treptat – treptat, roata de foc a astrului ceresc se ascunse după creste. Câţiva nori se perindau leneş pe deasupra şi parcă se aprinseră în flăcări. În curând, crepusculul cuprinse regatul munţilor începând cu văile cele mai adânci şi terminând cu vârfurile cele mai înalte care cu privirile lor semeţe urmăreau cum dispar şi ultimele raze ale soarelui. Să nu fie prinşi de aripile nopţii pe vreun coclau, îşi instalară tabăra într-un loc pitoresc. Pe aceste plaiuri de o frumuseţe rară au împărăţit zâne şi Ilene Cosânzene şi s-au războit feţi - frumoşi cu zmei fioroşi. Între timp, câţiva oşteni urmăriră un cerb pe care îl săgetară. Aprinseră un foc mare şi-l puseră la proţap. Se ospătară pe îndelete şi într-un târziu se culcară pe cetina de brad şi dormiră până ce zorile se revărsară peste muchia  masivului muntos. La trezire, Căpitanul Arnăutu nu dădea semne de grabă şi le zise cu blândeţe:

            - Voinicii mei, deseară înnoptăm pe culmea de sus dintre cele două stânci ce stau ca doi străjeri pe metereze. Acolo nu avem vânat. Luaţi  în traistă carnea care a mai rămas şi umpleţi-vă burdufurile cu apă rece de izvor, căci în împărăţia de piatră vom duce lipsă de toate astea.

            - Te referi la  muchia aia stearpă, colţuroasă şi prăpăstioasă?

            - Aceea este, căpitane Sasu! Mâine dimineaţă ne aventurăm pe creasta  din faţă. Din dosul ei se înalţă un vârf semeţ. Acolo este palatul!

            În seara următoare, înnoptară într-un loc stâncos unde plutea o atmosferă stranie. Vuietul vântului se auzea şuierând peste creste, iar din adâncul văilor se ridicau urletele sălbatice ale lupilor. Caii se speriară de ceva nevăzut şi nechezară în noapte. Oştenii fură cuprinşi de teamă şi la orice zgomot tresăreau înspăimântaţi. Îşi închipuiau că vreun vampir ieşit din curtea palatului la plimbare ar putea să-i descopere. Luna continua să inunde cu lumina sa albă şi rece regatul munţilor, iar stelele parcă nu mai aveau acea sclipire fascinantă. Cu oarecare teamă petrecură o noapte care nu se mai sfârşea, tresărind speriaţi la orice zgomot sinistru din dosul ungherelor întunecate. La curte vampirii continuau să se distreze până către orele dimineţii, când picăturile de rouă se aşezară subtil pe firicelele de iarbă ce ieşeau printre fisurile stâncilor. În ziua următoare, câţiva vânători escaladară peretele stâncos, săriră pe ziduri şi pe o scară întunecată coborâră în curte. Ajunseră la poarta principală pe care cu greu o deschiseră. Era normal, vampirii nu aveau nevoie de intrare şi ieşire, fiindcă săreau peste metereze. Alteori se strecurau şi prin gaură de şarpe, iar dacă era nevoie treceau prin pereţi ca nişte fantome. Ceata de vânători pătrunse în curtea palatului. Totul părea pustiu şi neclintit de secole. Deodată, într-un colţ întunecat şi răcoros, căpitanul Sasu descoperi un corp. Îi făcu semn căpitanului Arnăutu să se apropie, iar acesta se aplecă precaut şi cu degetele îi desfăcu buzele:

            - Vezi caninii? Ăsta e vampir! De regulă, ziua dorm în morminte, dar aici nu-i deranjează nimeni. În zori se retrag în cotloanele întunecate ale clădirii până la căderea serii. În această pustietate, s-ar putea să nu mai aştepte miezul nopţii şi să se trezească mai devreme.

            - Să acţionăm imediat!

            - Aşa-i! – răspunse  el şi-n acelaşi timp îi străpunse cu ţepuşa pieptul  şi inima din care ţâşni sângele. Oşteni, răspândiţi-vă prin cotloanele întregii curţi, dar numai câte doi! Orice corp omenesc sau de alt animal veţi găsi, să-l străpungeţi cu ţepuşele fără milă, fiindcă aceia sunt vampiri.

            Se dezlănţui un adevărat masacru odată cu căderea primelor umbre ale nopţii. Deodată un oştean, din pricina întunericului, greşi ţinta, iar strania creatură cu ţepuşa în pântece, începu să ţipe înspăimântată. Zarva cuprinse întreg palatul tocmai când luna răsărea de după muchia muntelui invadând curtea cu lumina sa palidă. Pe ziduri şi prin încăperi se aprinseră făclii, iar ochi aprinşi ca jăratecul se iviră la ferestre.

            - Să urcăm în palat! - strigă căpitanul. Mergeţi grupaţi şi acţionaţi  până ce nu se dezmeticesc din somn! Până la miezul nopţii puterea lor este slabă. Răpuneţi-i până la ultimul şi mai ales aveţi grijă să nu scape prinţul şi prinţesa!

            De pe acoperişuri, prin ziduri sau prin ferestre năvăliră vampirii. Bătălia se încinse. În acea învălmăşeală, la hotarul disperării, o parte dintre vânători le tăie capetele cu săbiile, iar alţii cu suliţele le străpunseră inimile. De jos, din arcuri ţâşneau săgeţi spre metereze. Acestea ţinteau piepturile oamenilor nopţii care se prăbuşeau în urlete îngrozitoare. Disperarea vampirilor loviţi prin surprindere în curtea palatului îi panică pe confraţii lor ascunşi în turnurile întunecate. Aceştia se aruncară în vâltoarea bătăliei, dar se treziră săgetaţi de arcaşi.

            Pe terasa unui turn apăru din flăcări un cavaler:

            - Cine sunteţi voi, muritorilor, şi ce vreţi? Noi nu avem nimic cu domniile voastre, de ce nu ne lăsaţi în pace?

            Pentru o clipă, întreaga suflare încremeni.                 

            - Cum de ne-aţi descoperit lăcaşul? Aici n-a ajuns până acum picior de om, iar palatul şi ţinutul este proprietatea noastră!

            - Dar tu cine eşti, cavaler al nopţii?- strigă Arnăutu.

            - Sunt prinţul Paloş şi am trăit în lumea voastră! Duceţi-vă înapoi şi apăraţi-vă ţinuturile de vrăjmaş, aşa cum am făcut-o eu!

            - Deci tu eşti năluca legendară care a înspăimântat turcii în bătălii!? Legenda ta va muri odată cu tine!

            - Dacă nu vă întoarceţi, veţi cunoaşte furia mea! – ridică acesta  paloşul care străluci în razele lunii.

            - Nu mă tem de paloşul tău fermecat! - îl irită căpitanul ca să-l atragă în cursă.

            Paloş pluti prin văzduh şi coborî în faţa îndrăzneţului căpitan. Arnăutu îşi feri ochii de acea văpaie orbitoare, apoi puse mâna pe o suliţă.

            - În zadar, căpitane! Sunt nemuritor! - râse Paloş.

            În acel moment, suliţa îi străpunse inima. Urletul său de durere cutremură stâncile. Vampirul făcu câţiva paşi cu suliţa în piept, apoi îşi aruncă privirea de foc către o fereastră şi apucă să strige:

            - Iubito, ia micul prinţ şi fugi  la castel! Salvează-l!

            Căzu apoi într-o baltă de sânge şi se stinse părăsind pentru totdeauna meleagurile pe care trăise, luptase pentru apărarea neamului creştinesc şi iubise cu patimă o făptură din altă lume. Paloş se trezise dintr-odată într-o existenţă ce părea veşnică, dar care ca orice început are şi un sfârşit, uneori tragic. S-a născut viteaz şi a murit ca o nălucă a nopţii… De la una din ferestrele palatului, un chip frumos cu privirile ca două văpăi zări scena  uciderii soţului şi-i înţelese avertismentul. În acel moment vru să năvălească peste oşteni, dar pruncul din braţe plângea disperat simţind pericolul în care se află. Viaţa copilului era mai de preţ ca răzbunarea. Cu  ultimele puteri, femeia cu copilaşul  în braţe se căţără pe zid sub privirile uimite ale oştenilor, săltă peste metereze şi dispăru dincolo de ele.

            - Căpitane Sasu, niciun vampir să nu-ţi scape! Preia comanda şi ne vom întâlni la poalele muntelui! - strigă Arnăutu cu glasu-i tunător şi se aruncă pe cal,  dispărând ca o nălucă pe poarta palatului.

            Prinţesa, în disperarea sa, cu urmaşul lui Dracula în braţe, sărea ca o capră neagră din ţanc în ţanc. Spera ca urmăritorul să-i piardă urma, iar la miezul nopţii când îi vor reveni puterile, să se înalţe peste crestele munţilor ca un vultur şi să spintece văzduhul către castelul contelui. Vampirica era însă  din ce în ce mai îngrijorată, fiindcă puterile întârziau să-i apară, iar stânca îi străpungea labele picioarelor care-i sângerau. Simţea în spate o văpaie şi răsuflarea caldă a unui armăsar. O nălucă se apropia de ea ca o săgeată. Atunci Prinţesa se aruncă în hău şi începu să plutească. Dar căpitanul nu-i căzu în capcană şi struni la timp armăsarul care în acel iureş s-ar fi prăvălit în prăpastie. Arnăutu însă nu abandonă urmărirea. Trebuia cu orice preţ s-o ucidă şi să se convingă că într-adevăr ceea ce poartă în braţe, e pruncul moştenitor. Coborî în serpentine printre stanele de piatră cu calul spume la gură. Ştia că vampirica nu va fi zdrobită de stânci în cădere şi că va scăpa. Era conştient că puterile acesteia creşteau în noaptea care se apropia şi că  lupta va deveni inegală, fiind cea a unui muritor cu a unei forţe aproape diavoleşti. Prinţesa continua să plutească cu voalu-i desfăcut ca nişte aripi. În cele din urmă simţi piatra dură sub tălpile picioarelor. Fără să mai zăbovească, continuă să alerge cu copilul în braţe sărind din stâncă în stâncă sau peste trunchiurile răsturnate de furtună ale brazilor, peste pârâiaşe şi cascade. Era fuga disperării pentru salvarea vieţii micuţei vietăţi. În cele din urmă ieşi dintre versanţi şi se îndreptă către un deal.  Din spate răzbătea tropotul copitelor calului care se apropia. De după o colină zări un bordei. Îşi aruncă în treacăt privirile de foc în spate şi văzu că acel cavaler era încă  pe urmele sale. Puterile întârziau însă să-i  revină, fiind din ce în ce mai slăbită. Din instinct matern, duse copilul la uşa bordeiului, bătu de câteva ori şi dispăru peste dunele de pământ sperând că vânătorul nu observase manevra sa. Căpitanul o pierdu din vedere câteva minute, apoi o zări din nou cum aleargă disperată. Se apropia miezul nopţii. Pătrunseră într-o pădure de foioase. Văzându-se încolţită, dar în acelaşi timp simţind că forţele-i miraculoase încep să-i revină, hotărî să-l înfrunte pe obraznicul cavaler. Se opri într-un luminiş şi la lumina lunii îşi desfăşură voalul transparent ca un evantai. Încerca să-l ademenească cu farmecele trupului său. Călăreţul îşi struni  animalul şi în cuget medită surprins: „Căpitane, după ce nălucă a nopţii alergi? Nu vezi că în faţa ochilor tăi dănţuieşte o zână din poveşti?”

            Arnăutu se frecă nedumerit la ochi şi-şi zise în sinea sa: „Omule, nu te lăsa vrăjit de şiretlicul vampiricei!”

            - Vino, iubitule! - auzi şoapte duioase în urechile sale.

            - Tu eşti frumoasa prinţesă a vampirilor! Nu mă păcăleşti! – o înfruntă el neînduplecat. Apoi fixă o săgeată în arc şi aceasta zbură spre prinţesă. Vârful ascuţit al acesteia se înfipse adânc sub sânul stâng al femeii.

            - Ah... - oftă ea de durere, în timp ce sângele-i năvăli peste voalul imaculat. Cu ce v-am greşit vouă, muritorilor de rând! -  răcni prăbuşindu-se pe covorul verde de iarbă.

            Curios, bărbatul se apropie uşor de ea. Din ochi parcă i se stingea acea văpaie, iar buzele senzuale şi trandafirii îi tremurau. Cu lacrimi în ochi, îi şopti neputincioasă.

            - Pentru ce ai făcut asta, cavalere?... Eu nici măcar n-am ştiut vreodată ce este viaţa printre muritori şi tu m-ai ucis! De ce?

            Arnăutu o privi mirat. În faţa sa se afla o făptură minunată. Se întrebă cum putuse să ucidă o femeie dezarmată. Vrăjit de farmecele sale, uită pentru o clipă că avea în faţă o tânără vampirică şi simţindu-i durerea din trup i se făcu milă de ea. Vru să-i aline durerile dinaintea morţii. O cuprinse în braţe, iar ea îşi agăţă braţul drept pe după gâtul său.

            - Alină-mi durerea, scumpe cavaler şi o să te răsplătesc! - îşi lipi buzele-i senzuale de ale sale.

            Un fior plăcut îl cutremură. Deodată simţi o răceală ca un sloi de gheaţă şi-n acel moment doi canini îi străpunseră buza de jos. Două gusturi diferite de sânge se amestecară. Înfiorat, îi dădu drumul din braţe.

            - Te-am păcălit, cavalere! Păcat că nu ne putem întâlni în lumea în care vei păşi curând! - rânji ea satisfăcută şi înţepeni pe veci.

            Căpitanul rămase buimac. Nu-şi putea explica cum de căzuse în vraja acelei năluci. Ce va urma? Se va transforma în vampir şi la rândul său va fi hărţuit de propriii săi  vânătorii? Totuşi, nu înghiţise sânge. Scuipă şi se şterse la gură, apoi şi-o clăti cu apă dintr-un izvoraş din apropiere. „Oare ce va urma?” - se întrebă cuprins de o tristă amărăciune. „Pentru ce mi-am sacrificat viaţa, dacă voi ajunge asemenea celor pe care-i vânez astăzi? Voi fi vânat de propriii mei oşteni?” Se aşeză trist pe un trunchi răsturnat. În acel moment, nu-l mai interesau nici domeniile, nici comorile, ci doar salvarea propriei vieţi. „Nu voi ceda tocmai acum!” - se încurajă el. „Trebuie să existe o soluţie! Îmi voi duce misiunea la bun sfârşit!” Se ridică de pe trunchiul răsturnat şi încălecă. „ Şi totuşi Prinţesa m-a păcălit de două ori! Urmaşul lui Dracula s-a născut!” Căpitanul Arnăutu simţi o ameţeală atunci când primele raze ale soarelui îl izbiră în moalele capului. Lumina zilei parcă îi slăbea vlaga din muşchi şi braţu-i devenea greoi. În cele din urmă, porni agale pe un drumeag ca să ajungă la locul de întâlnire cu căpitanul Sasu şi cu oştenii săi.

 

(Fragment din romanul: Urmaşul lui Dracula)

 

 

 

 

[Ion Nălbitoru]

Vă mulţumesc pentru lectură doamna Tirel Geta! Romanul în întregime are  atmosferă "vampirică"! Are loc chiar şi un renumit bal al vampirilor la Budapesta. Acţiunea se petrece atât în România cât şi la Moscova, Budapesta, Viena, Paris, Londra şi... din nordul până în sudul Italiei! Are şi o tentă patriotică fiindcă doresc să repun în drepturi figura lui Vlad Ţepeş...  În roman îşi face prezenţa însuşi Contele Dracula... Vampiricele şi vampirii mei sunt în general creaturi elegante, manierate, frumoase şi... inteligente!!!  Data viitoare poate mai postez un fragment unde să-l cunoaşteţi şi pe Conte...

[Sofia Sincă]

Un capitol prea mic pentru a înțelege esența romanului, care presupun că e unul serios. Aici este doar o parte dintr-un basm, reușit. Obsev că vampirii au acelaș comportament ca și oamenii de rând. Nu văd nici o diferență, doar ceva la sfârșit, prin amestecarea sângelui căpitanului Arnăutu cu cel al vapiricăi prințesă...

În rest, descrieri frumoase, devoratoare bine plasate în spațiu și timp, după ideea legendei lui Dracula.

După mine chiar aș pune unele probleme:

Uralele inundară salonul,- care salon, cine se mai afla în salon?... Probabil în celelalte capitole se explică, însă dacă postezi așa separat, cititorul rămâne în ceață.

al masivului cu culmile - mai sunt astfel de cacofonii.

Oricum din ceea ce am citit, simt că este vorba de un roman căruia i s-a acordart atenția cuvenită, un gen de narațiune care ne introduce într-o lume a visării, o evadare din cotidian, binevenită.

Am citit cu plăcere!

Sofy

[Corina Militaru]

Un fragment plăcut, bine scris și cu descrieri minunate. :)

Cu prietenie,

[Ion Nălbitoru]

Doamna Sofia Sincă şi doamna Corina Militaru vă mulţumesc pentru lectură!