Lucram, după absolvirea liceului teoretic, într-un sat din judeţul Vaslui, pe post de casier la primărie. Acolo mai era un prieten care, tot absolvent de liceu, funcţiona ca perceptor. Amândoi doream să trecem de această etapă neagră a adolescenţei noastre, urmând să mergem la facultate, ne uimeşte într-o zi doctorul Dănuţ Ivan, despre care nu ştiam să fi lucrat şi altceva în afară de medicina pe care o practica de vreo cincisprezece ani cu credinţă şi de care era atât de mândru.

Prin satul nostru trecea, la ora cinci dimineaţa, un autobuz urât, mare şi zgomotos, căruia noi îi spuneam „măgăoaia”, continuă prietenul. Lunar, călătoream cu acest mijloc de transport pentru a ajunge la raion, la secţia financiară, fiind obligaţi să urmăm un instructaj în domeniul de care ne ocupam.

Era 25 iulie, parcă văd şi acum, tocmai lunea în care trebuia să ne instruim. Noi, cei doi tineri, stăteam în staţie şi aşteptam. Între timp s-a adunat lume multă. Cam vreo sută de persoane. Discutam între noi şi credeam că mulţi din cei veniţi au condus copiii, rudele sau prietenii şi nu voiau în nici un caz să ajungă în capitala raionului.

Dar, iată, celebra „măgăoaie” a sosit la ora programată. Prietenul meu, Dumitru, înalt şi voinic, era în avangardă aşa cum plănuisem. Scopul său şi al meu era clar: intrarea în autobuz. El, primul, eu târându-mă  în spatele său. Dumitru, mai voinic, începu demolarea, iar eu întăream ariergarda, mai ales că toţi cei peste o sută de oameni forţau intrarea în autobuz. Haine rupte, nasturi săriţi, vaiete, cuvinte grele, nervi încordaţi la maximum, însă efectul a fost cel dorit: prietenul meu şi cu mine am intrat. Masa de oameni care dorea să facă acelaşi lucru era atât de mare şi puternică încât ne-am trezit aruncaţi pe intervalul dintre scaune, tocmai la mijlocul acestui vapor în care era un vacarm de nedescris. Apoi, fiecare dintre „norocoşii” din interior începu să împingă ba în dreapta, ba în stânga pentru a-şi găsi un loc mai bun. Pentru picioare, măcar. Dar presiunea exercitată de cei de afară, care, culmea, toţi credeau că au dreptul să intre, era atât de puternică încât nimeni nu putea să se fixeze într-un anumit punct. Deodată se făcu linişte pentru că am auzit un glas de comandant, glas care le domina pe toate celelalte: „Închideţi uşile!”

Nici o rugăminte, nici o ameninţare din exterior nu avură efect asupra stăpânului acestei case mişcătoare, şoferul. Maşina a plecat, lăsând în urmă un fum gros, praf, regrete, înjurături, pumni ridicaţi şi multe alte „complimente” adresate şoferului, întreprinderii de care aparţinea, dar şi „fericiţilor” care au reuşit să penetreze până în interiorul colosului. Pentru că toţi căutau un locşor mai protejat în cuptorul plin cu bagaje, transpiraţie şi mirosuri imposibile, au început nemulţumirile:

– Domnule, mai linişteşte-te! Ce te fâţâi atât?!

  Păi nu vezi că stau într-un picior? Ce picior, într-o unghie, ca la balet stau!

– Or fi copite, nu unghii, dacă ţin ditamai matahala! urlă unul din spate.

– Auzi, tălică, da’ ce-ai pus matale pe talpă că parcă m-a călcat calu’. Simt o durere groaznică şi ceva umed şi cald în bocanci. Cred că mi-ai rupt deştu’ sau unghia a plecat de la locul ei! Nici nu mă pot apleca să văd…

– Ei, da de unde! Am doar nişte blacheuri, da’ poate matale stai prost cu udu’ şi, în înghesuiala asta, nu te-ai mai putut ţine… E omeneşte, eu te cred… Ha, ha, ha, ha… Şi omul cu blacheurile cât potcoavele calului, crezându-se spiritual, râse vreo zece minute.

– Da’, din ce an e povestea, măi Dănuţ? îl întrebă Nicuşor Florea pe vorbitor.

– Ce? Acum nu păţim la fel? se răsti Ionel Asori.

– Ei, nu-i ca atunci! Nu-l mânia pe Dumnezeu! interveni Jan Zbârciog.

Dar Dănuţ Ivan intrase adânc în poveste şi continuă: Mai în spate, unde praful şi înghesuiala erau şi mai accentuate, spiritele se încinseră mult mai mult:

– Care te înfigi aşa în mine? se lamenta o femeie de vreo cincizeci de ani.

– Da, de matale îmi arde mie? Dacă ai avea douăzeci, treizeci de ani, ai fi mai naşparlie, mai aşa cum sunt astea moderne, cu fusta tăiată până sus de tot, n-aş zice ba! Dar matale…

– Cum? Ce? Ia uite, bărbate, cum mă înjură nesimţitu’! Adică ce? Adică cum? Eu sunt de lăpădat? Adică…

– Tinere, vezi că eu nu ştiu multe! La mine nu merge să-mi atingă vreun străin femeia că fac moarte de om! Auzi?

– Uită-te, omule, cum se înfige cu curul în mine! Înţelegi cine se înfige?

– Margareta, e adevărat? Tu te freci de alţi bărbaţi? Tu-ţi Hristoşii şi toţi ceilalţi sfinţi de pe cer de femeie a dracului! Cum nu te mai saturi tu de frecat de treizeci şi cinci de ani! Te iau de plete şi te arunc pe geam acuma!

– Hai, mai du-te dracului de neputincios! M-ai apărat de te-ai rupt! zise femeia cu glas scăzut. M-ai frecat tu vreodată cum trebuie? Nici în autobuz nu pot să dau cu curu’ în ce parte vreau?

Hohote de râs umplură autobuzul auzind astfel de gratulări între soţi. Dar râsul fu întrerupt de un glas de bărbat, şi el nemulţumit:

– Doamnă, da’ matale eşti balerină?

– Ce te-a apucat, domnule? răspunde vecina.

– Eu văd ceva negru acolo sus la matale, unde te ţii de bară. E păr negru şi pute… mamă, mamă. Te ţii cu piciorul de bară, nu?

– Beţiv neruşinat ce eşti! Cum îţi permiţi? Eu sunt femeie cinstită, curată…

– Nu, doamnă, că eu nu, eu nu aş face ceva, nu-mi mai trebuie femeie! De la mirosu’ ăsta m-am lecuit… eu… eu…

– Cin’ se uită la tine, văcarule!...

Nu se termină bine dialogul că într-un colţ se ivi altă femeie nemulţumită:

– Şi ăştia stau pe scaune şi nu se simt când văd o femeie lângă ei! Poate este bolnavă, poate este gravidă! oftă o femeie de vreo cincizeci şi cinci de ani. Se adresa direct unor găligani cât muntele, care stăteau laţi pe scaune, cu mâinile la ochi şi o făceau pe somnoroşii.

– Hopaaaa! se trezi unul, care prinsese un loc şi se simţea cu musca pe căciulă. Ca să abată atenţia în altă parte, o dădu pe glumă: Te pomeneşti că eşti gravidă, mamaie! Da’ cine s-a miluit şi de matale? Ăluia, să ştii, i-a iertat Dumnezeu toate păcatele!

– Nu-mi veni mie cu mojicii din astea, bădăranule! Că ţi-aş putea fi mamă! Mă crezi una din ţaţele cu care eşti obişnuit?

– Ai dreptate şi matale, mătuşă: găina bătrână şi morcovul tânăr fac ciorba bună! Nu?

– Măi ţâcă, chiar crezi că-s de alea cu mămăliga între dinţi, cu care ai tu de-a face?

– Lăsaţi-o pe bunica! N-are nici un rost cearta! Poate la staţia următoare coboară cineva! strigă, vesel, şoferul.

Cearta s-a întrerupt şi toţi se uitau la vecinul care putea fi unul din cei care vor coborî. Fiecare se uită la fiecare cu o privire iscoditoare, sperând să vadă intenţia salvatoare de a coborî şi a lăsa vecinului moştenire douăzeci-treizeci de centimetri pătraţi şi odată cu acest spaţiu vital chiar puţin oxigen în plus. Orice ins aflat în hardughia mişcătoare, care dârdâia şi gâfâia din toate încheieturile, ar fi pupat, ar fi îmbrăţişat oricât de mulţi ar fi fost cei care doreau să coboare. Urmărindu-se toţi şi neobservând nici un semn că vecinul, vecinii vor să se îndrepte spre uşă, privirile se încărcară cu o ură înverşunată, neîmpăcată, ochii le căpătară luciri metalice, care trimiteau spre ceilalţi blesteme crâncene. Toţi deveniră duşmanii tuturor… Dar preocuparea aceasta dispăru fulgerător când pasagerii îşi îndreptaseră privirea spre staţia care se apropia. Acolo se vedea ceva ce nu li se părea posibil, crezând că vederea le joacă feste: era un grup de oameni.

– Priviţi, priviţi! strigau pasagerii înghesuiţi, arătând cu degetul spre staţie ca şi cum apăruse monstrul din Lock Ness.

– Dumnezeule mare, ajută-ne! mai strigau ei. Fă ca aceşti oameni să aştepte niscaiva rude, care vor coborî din autobuz! Jurăm, Doamne, că dacă ne salvezi şi acum, ne vom apuca de postit, ne vom duce în fiecare sărbătoare la biserică, jurăm…

Aşa implorau, mai ales cei din faţă, pe D-zeu.

– Să nu cumva să-i luaţi, dacă vor să urce! îl implorau alţii pe şofer. Între timp, maşina se opri şi un vlăjgan cu o bicicletă se duse la uşa şoferului, îi puse ceva în mână, îi şopti la ureche, acesta zâmbi complice şi rosti cuvintele fatale:

– Urniţi-vă din uşa aia că nu putem lăsa oamenii jos!

– Da’ bicicleta unde o lasă? şopti ca pentru el unul mai nedumerit.

– Că n-o lăsa-o în câmp! se miră de atâta naivitate stăpânul vaporului supraîncălzit şi supraponderal.

Uşa s-a deschis şi vlăjganului atât i-a trebuit. Se opinti în nefericiţii de la intrare după principiul loviturii de berbece. Cei de lângă uşă au simţit din plin şocul ca pe un veritabil cutremur, iar undele acestuia se propagară până în celălalt capăt. Omul îşi puse bicicleta deasupra capului. Ochii pasagerilor nu mai aveau timp să privească vecinii cu ură, ei priveau cu groază în sus, la bicicleta pe post de sabie a lui Damocles, care putea să cadă oricând pe capul unora. Dar, la un moment dat, s-a auzit un zgomot ciudat, un behăit şi, astfel, prin nişte conexiuni misterioase între  toate simţurile, privirea tuturor s-a direcţionat din nou spre intrare. Călătorii au redescoperit că întotdeauna o nenorocire nu vine singură: în spatele stăpânului bicicletei era un bărbat mic de statură, care, parcă, se târa. După el, minune, venea un cârlan voinic şi ţanţoş. Ţăranul, observând nemulţumirea şi tendinţa oamenilor de a-l respinge prin împingeri repetate, începu să se vaiete:

– Ce să fac şi eu, trebuie să duc mieluţul ăsta unui doctor. I l-am promis de Paşti, dar…

– Ăsta-i mieluţ, nu ţi-ar fi ruşine obrazului, măgar bătrân ce eşti? Nu vezi că-i oaie, animalule? Suntem aici la bouvagon? vociferau oamenii sub acoperirea anonimatului, ca la noi, la români, bineînţeles...

– Da-l ţin între picioare, aşa că nu vă deranjează! îşi continua el explicaţia.

– Da’ picioarele unde le pui, târlane? încercă unul postat mai aproape de uşă ca să-i oprească înaintarea.

– Închideţi uşa aceea după nenea cu mieluţul şi să nu mai aud cuvinte murdare, ce naiba! Suntem intelectuali şi trebuie să ne respectăm! îl găsi sensibilitatea pe şoferul care absolvise profesionala de câţiva ani buni.

Bicicleta se apropia şi se îndepărta de capetele oamenilor în funcţie de hârtoapele drumului.

Cei mai înalţi îşi blestemau în gura mare mamele, care nu i-au născut pitici, sau că au avut proasta inspiraţie de a se urca în această „troacă” mişcătoare. Unii încercau şi nişte genuflexiuni pentru a nu fi atinşi de „sabia lui Danocles”, dar stratagema nu reuşea mereu. Vlăjganului îi obosise mâinile, aşa că prietenul meu Dumitru fu primul care beneficiase de lovitura roţilor buclucaşe. Şi eu ştiam că bietul om se spălase aseară cu apă de ploaie şi oţet, ca  să-i lucească părul.

– Ţine-ţi hârbul ăla deasupra capetelor cum ai promis, tovarăşuu… izbucni Dumitru mânios.

– Da’ pe matale cine te-a udat aşa la rădăcină? Nu era mai bine să fii mic? îl plesni vlăjganul cu cuvintele. Vorba aia: decât mare şi idiot, mai bine mic şi prost. Nu? Ha, ha, ha!

Prietenul meu îşi dădea seama că ar fi putut să-l apostrofeze cum merită pe obraznic, dar ar fi fost un dialog al surzilor. Îl lăsă pe individ să-şi guste glumele proaste. Lumea din jur însă, oameni cu pregătire minimă sau fără pregătire, atât aştepta: o supapă pentru râs. Începură, aşadar, toţi să râdă, la început mai discret, apoi mai zgomotos, până când fenomenul deveni demenţial. Feţele lor roşii de căldură şi transpiraţie deveniseră vinete. Lacrimile de râs amestecate cu praful care-i înăbuşea îi transformaseră pe bieţii oameni în mulatrii cu ochi strălucitori. Orice ins înghesuit, prăfuit şi călcat în picioare sau pe picioare îşi transformase suferinţa într-o explozie de râs. Şi, culmea, acest spectacol grotesc dintr-un autobuz burduşit de pasageri, bagaje şi animale îi făcea pe  oameni să uite de durere şi oboseală... Mai ales când li se părea că unul dintre ei avea necazuri mai mari sau este mai penibil decât ceilalţi. Aşa cum numai la noi se întâmplă. Fiecare era fericit că nu este singurul care suferă. Când moare şi capra vecinului, românul uită de moartea caprei sale...

Au apărut, în sfârşit, blocurile oraşului, am intrat chiar în capitala raionului, am ajuns la statuia din centru. Şoferul, „intelectualul” povestirii mele, deschide cele două uşi mari şi din corabia decolorată, ruginită şi prăfuită se prăvăliră, ca apele unui baraj dărâmat, o mulţime care depăşea de două-trei ori capacitatea autovehiculului. Eu, care coborâsem primul, stăteam pe un trotuar şi priveam puhoiul. Era o lume turmentată, care nu-şi găsea direcţia. Atunci m-am gândit ce înseamnă libertatea pentru oamenii aceştia sau pentru alţii care au fost ţinuţi mult timp într-un spaţiu închis. Mai nimic, desigur. Mergeau când pe trotuar, când pe mijlocul drumului, unii o luau înainte, alţii înapoi, la mijlocul distanţei se întorceau şi mergeau spre stânga ori spre dreapta, câţiva se opreau în loc şi, plesnindu-se cu palma peste frunte, realizau că nu ştiau încotro s-o ia. Mulţimea eliberată din astfel de lagăre (autobuze sau ţări), cu mişcarea lor perfect browniană, mi se pare tipică poporului român de ieri şi de azi. Astăzi, când este mânat ba la dreapta, ba la stânga politichiei, poporul reuşeşte mereu performanţa de a alege pe cine nu trebuie. Cât va mai dura această penibilă oscilaţie? Dumneavoastră, prieteni, mi-o veţi spune.

 

 

Vizualizări: 164

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Admiratie!

De la o scenă banală, excelent creionată ce-i drept, dar care m-a făcut să mă întreb: Și, ce-i cu asta? Toți am trăit vremurile acelea!, ajungem la ideea profundă din final. Încheierea mi-a dat satisfacție datorită provocării de a da un răspuns întrebării: Ce înseamnă libertatea și ce facem cu ea?

Am citit cu plăcere!

Prețuire,

Finalul mă duce cu gândul la expresia „Măgarul lui Buridan”:

Filozof scolastic francez din secolul al XIV-lea, Jean Buridan şi-a susţinut argumentaţia cum că n-ar exista liberul-arbitru folosindu-se de un… măgar.

Animalul, pus la distanţă egală de o găleată cu apă şi de ovăzul necesar să-i astâmpere foamea, nu se putea hotărî cu care să înceapă, fiind astfel ameninţat să piară.

Expresia Măgarul lui Buridan se foloseşte pentru a caracteriza o persoană care pusă să opteze între două posibilităţi, şovăie, pierzându-le pe amândouă.

Eu spun că „măgarul” ar trebui să-l(i) mănânce pe... Buridan (politicieni)!

Încântat.

da Coza

Multumesc doamnelor Mihaela Popa, Adelaide si Corina Militaru, dar si domnului Lazar, pentru lectura si comentariu!

Interesant finalul.Sunt intr-un autobuz.

Mulțumesc, doamna Cristea.

Aduce cu scrierile lui Camus:,,Mulţimea eliberată din astfel de lagăre (autobuze sau ţări), cu mişcarea lor perfect browniană, mi se pare tipică poporului român de ieri şi de azi."

Mulțumesc, dna Marinov!

iris marinov a spus :

Marcaţi de vremurile acelea!

Onorat de comparație, dna Cristea!

Angi Cristea a spus :

Aduce cu scrierile lui Camus:,,Mulţimea eliberată din astfel de lagăre (autobuze sau ţări), cu mişcarea lor perfect browniană, mi se pare tipică poporului român de ieri şi de azi."

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

conducere site redacție

FONDATORI

ION LAZĂR da COZA - scriitor

VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR

ADMINISTRATORI-EDITORI

SOFIA SINCĂ - prozatoare

GABRIELA RAUCĂ - poetă, realizatoare emisiuni Radio ProDiaspora, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR (redactor promovare cultură media)

ADA NEMESCU - poetă, artist plastic

CARMEN POPESCU - scriitoare, realizatoare emisiuni Radio Vocativ (redactor promovare cultură media)

AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare

MIHAELA POPA - poetă

PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor

BOLACHE ALEXANDRU - poet

MIHAI KATIN - poet

GRIG SALVAN - prozator, cantautor

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru anul trecut au donat:

Gabriela Raucă - 400 Euro

Monica Pester - 600 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

***

Pentru acest an au donat:

Maria Chindea - 200 Lei

Monica Pester - 300 Lei

important!

Comentându-i pe alții, vom fi, la rândul nostru, comentați.
Așa-i într-un cenaclu.

Activitatea Recentă

Postare de log efectuată de ELENA AGIU-NEACSU
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea-Popa îi place postarea pe blog Potop, vrăbii și plevușcă a lui Ana C. Ronescu
cu 7 ore în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog cifra doi a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 8 ore în urmă
Vasilisia Lazăr a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog cifra doi a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 8 ore în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog cifra doi a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 9 ore în urmă
Vasilisia Lazăr a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog La iarnă voi veni a utilizatorului Maria Mitea
cu 9 ore în urmă
Vasilisia Lazăr a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Claustrofobie a utilizatorului Amanda Spulber
cu 9 ore în urmă
Vasilisia Lazăr a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog cifra doi a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului Jeler Eleonora Maria îi place postarea pe blog Frigul este gri a lui Mihai Katin
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului Jeler Eleonora Maria îi place postarea pe blog Amintiri de avangardă a lui Costel Zăgan
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului Jeler Eleonora Maria îi place postarea pe blog caisa cu pistrui a lui Mihaela Popa
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului Jeler Eleonora Maria îi place postarea pe blog you and i a lui petrut dan
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului Jeler Eleonora Maria îi place postarea pe blog Atât de mult... a lui Dacu
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului Jeler Eleonora Maria îi place postarea pe blog Eram a lui Stanescu Valentin
cu 9 ore în urmă
Vasilisia Lazăr a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Peisaj de toamnă (Ion Lazăr da Coza) a utilizatorului Vasilisia Lazăr
cu 10 ore în urmă
Vasilisia Lazăr a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Romanță de toamnă (Ion Lazăr da Coza) a utilizatorului Vasilisia Lazăr
cu 11 ore în urmă
Vasilisia Lazăr a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Poetul a utilizatorului Ana-Maria Butuza
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr îi place postarea pe blog Poetul a lui Ana-Maria Butuza
cu 11 ore în urmă
Vasilisia Lazăr a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog risipa de pâine a utilizatorului petrut dan
cu 11 ore în urmă
Costel Zăgan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Amintiri de avangardă a utilizatorului Costel Zăgan
cu 11 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor