Rug pe rugă - roman; fragment 9

[Nina Mariana Marcu]

De clipe bune, de când aşteaptă să vină doamna – sau domnişoara, nu ştie – aceea cu copiile, are un sentiment ciudat. De fapt, ca de cele mai multe ori, o puzderie de sentimente ciudate. Pe de o parte, îl apasă teribil pereţii din biroul ăsta chivernisit, dar rece, în care se află. Se simte, între ei, ca o moluscă strivită de un bocanc. Îl sugrumă, îl strâng, îl lasă, fără nicio noimă, fără aer. Şi nici nu e aici pentru vreo crimă. Mă rog, pentru vreo infracţiune, oricare ar fi ea. Cum s-or fi simţind între pereţii ăştia cei care au, cu adevărat, astfel de păcate pe cuget? Pe de altă parte, se gândeşte că, în sfârşit, somnul îi va veni nestingherit - ca un pui la cuibul mamei - la noapte. După atâta timp... După atâtea luni de despicat, în modul cel mai serios, firul de păr în două sute. După atâta dat cu capul în ziduri, căutând răspunsuri. Da, va citi în copiile făcute după procesul verbal ce scria în agenda aceea şi se va edifica. Apoi, indiferent de ce cuprind paginile acelea, cuprindă ce-or cuprinde, se va linişti! Oricum, mai mult de atât nu are ce face. Nu poate să facă nimic. De-ar scrie acolo – ia în calcul şi cele mai rele variante - ce-ar scrie!

Mai e şi faptul, vorbind despre senzaţii stranii, că interlocutoarea de până acum – o tânără în uniformă, cu care nu a mai vorbit înainte, subinspector sau aşa ceva, că el nu se pricepe la chestiuni poliţieneşti – îl priveşte... într-un fel, nu ştie nici el să spună cum. Straniu. În ochi. Făţiş. Cu subînţeles. Mă rog, aşa o fi trebuind. Aşa or fi fiind uzanţele pe aici, pe la poliţie. De unde să ştie el? Că l-a ferit cohorta de sfinţi din cer de aşa experienţe, până acum. Nici măcar cu ancheta aia teribilă cu moartea fetei cu ochi măslinii n-a trebuit să vină el la sediul poliţiei. Au venit anchetatorii la centru, la el. Da, tânăra aceea îl priveşte atent, îl studiază, ai zice. De parcă ar vrea să facă oarece experienţe cu el, pe el. Ca să cadreze, poate, atmosfera degajată, întreţinută, impusă de angajaţi, cu pereţii sobri, cu clădirea, cu uniformele, cu agitaţia care e pe aici.

Ei, şi parcă mai contează ceva din toate astea, dacă tot ia, la plecare, traducerile acelea? Nici n-a fost necesar, ca în cazul grefierei, să „dea o masă”. Să aducă niscaiva friptane de la colţul străzii. Să cumpere din banii lui de leafă vinul şi alte delicatesuri. Nu i-au auzit urechile şi nu i-au văzut ochii, ca să vorbim cinstit, nimic din ce au auzit şi au văzut zilele trecute, când a venit la centru madam Ela. Madam... Mă rog... Discutabilă problemă. El chiar n-a făcut nimic de data asta. Pe tavă, realmente, îi dau oamenii ăştia foile cu înscrisurile din agendă. Doar a spus, după ce a ajuns aici, cum se numeşte, că duduia, cum îi zice Carmela domnişoarei subinspector, a şi dat fuga să aducă dosarul. Gestul l-a umplut, de îndată, de gratitudiune. Şi a regretat toate reflecţiile şi răutăţile pe care le-a avut în vremea din urmă asupra acestor slujbaşi din cadrul poliţiei. Poate că trebuia să cumpere un buchet de flori, când a venit încoace. Dar, poate, uzanţa la poliţie nu permite astfel de gesturi. Ce, poţi să ştii? Că aici sunt nişte reguli mai stricte, nu e ca la ei, la centru...

Apoi, când ea, poliţista, a venit cu dosarul, amândoi au fost într-o oarecare măsură, încurcaţi. El, pentru că, topit de nerăbdare şi curiozitate, ar fi vrut să citească mai repede totul şi nu avea, chiar aşa disperat cum era, cum să-i ia ei din mână colile albe, ea, pentru că nu putea să-i dea lui, cu toată recomandarea şefilor de a pune materialul la dispoziţia poetului, actele originale din dosar. Crezuse că citeşte cuminte acolo tot, nu că vrea un set de foi numai pentru el, să le citească acasă ori unde doreşte...

Unul dintre ofiţerii pe care deja îi cunoştea, dintre cei, desigur, care au tot ţinut legătura cu el în lunile care au urmat tragicului eveniment din septembrie, a intrat în încăpere şi a rezolvat problema:

─ Mihaela, e simplu: mai faci un set de copii şi îl dai domnului Andreescu. Nu putem să ţinem omul ţintuit aici, ca să citească. Pe lângă faptul că mai plecăm şi noi, pe la casele noastre, mai are şi domnia sa treabă. Crede-mă, la centrul cultural sunt mii şi milioane de treburi de făcut. Mai sunt şi vizite inopinate sau plănuite. E mereu dever şi activitate instensă. Nu-i aşa, maestre?

Andreescu înghite găluşca în tăcere. Ăsta e poliţistul care i-a invocat, zilele trecute, citatul din Sorescu. Şi, desigur, la momentul acesta îl ia, într-un mare fel, cum ar spune Carmela, în tărbacă. Un gust amar dă să îi potopească sufletul şi cerul gurii, dar poetul îl striveşte, pe el, pe gustul plin de arţag, conştient fiind că luatul în balon e, de data asta, întemeiat. Plus că, nu vrea să mai audă încă o dată de Codul Penal. A avut, şi aşa, coşmaruri, din pricina lui.

Tânăra, cum ar veni, se execută:

─ Am înţeles, domnule subcomisar Popa. Mai fac nişte copii pentru domnul poet.

A, îşi spune Andreescu, deci a avut dreptate. Pe unul dintre poliţişti îl cheamă Popa. Da, acum îşi aduce aminte bine ce scria, citeţ şi protocolar, pe cartea aceea de vizită: subcomisar Cristian Popa.

Cu simţul umorului subcomisarul, clar – şi acest simţ, a spus-o mereu, e apanajul omului inteligent - dar destul de acid şi de ferm în discuţii. Adică te dă la-ntors râzând şi spunând glume. Nu e genul de miliţian care nu ştie nici să scrie bine, nici să citească. E de reţinut acest aspect, pentru, cine ştie, alte probleme pe care le-ar putea avea – el zice să n-aibă, dar nu ştii cum te duce viaţa – cu legea şi poliţia.

Şi, de remarcat: e tânăr subcomisarul. Cel mult, de vârsta lui, dacă nu mai tânăr cu doi, trei ani. Hm... şi el care credea că trebuie să fii în vârstă ca să fii subcomisar.

Tânăra, dat fiind acest regretabil, dar nu grav, inconvenient cu copiile, s-a scuzat şi a dat fuga să fotocopieze toate paginile adăugate acolo, în dosar, după parcurgerea agendei negre. Chiar ea le scrisese - cât de atent putuse, deşi nu e convinsă pe deplin că a pus toate virgulele, că a despărţit cum trebuie fiecare cuvânt în silabe, că n-a mâncat vreo literă, că n-a făcut, din prea mult zel literar, vreo greşeală şi nu mai e, astfel, pe placul lui Andreescu, despre care crede că e foarte exigent în materie de scris - la calculator pe toate, după ce citise într-o noapte, fără s-o lase din mână - deşi, când i-a fost încredinţată sarcina respectivă, nu numai că nu credea asta, dar nici n-a fost prea încântată - ca pe o carte bună, agenda aceea care făcuse vâlvă printre colegii ei. Citise cu nesaţ, cu drag, cu nerăbdare, cu pasiune aproape – căci o prinseseră acţiunea, naraţiunea, evenimentele, mai mult, mult mai mult decât şi-ar fi închipuit – gândurile, şi nu doar, victimei de atunci, de la hotel, şi mai că încropise în mintea ei povestea. Desigur, mai exista şi cealaltă parte, celălalt subiect, celălalt personaj, căci nu e decisă asupra formulării, care putea să facă opinie divergentă, să aibă alt punct de vedere, să reliefeze totul dintr-un alt unghi. Să spună, cum ar veni, povestea altfel. Ştia din propria-i meserie, pe care doar a început s-o practice, că nu asculţi niciodată o singură parte, ca să afli adevărul. Fiecare are propria-i variantă despre o situaţie.

Dar de unde să îl ia pe respectivul - personaj, subiect, parte, mă rog, bărbat - acum? În schimb, Vlad Andreescu a fost organizatorul evenimentului, a fost de faţă la unele întâmplări, a trăit, poate, cele descrise de ea, de cea care a scris agenda aceea. Ar fi vrut să-l întrebe pe inspectorul cultural câte ceva, să-i mai spună el ce nu înţelesese ea, ce nu scria acolo, ce lăsase loc doar de presupuneri, căci el, na, a fost acolo şi ştie tot ce a fost, cum a fost, atunci... Şi, cu siguranţă, nu numai atât. Ştie tot. Iar ea ar fi întregit, pentru ea, nu pentru ancheta poliţienească, astfel, tabloul. Ar fi aflat cursul firesc al vieţii fetei care a stenografiat rândurile acelea. Ar fi pus totul cap la cap. Ar fi scăpat de propriile-i interpretări, cărora le-a dat curs, uzând oarecum şi de imaginaţia ei, pentru că nu ştie tot, nu cunoaşte întregul film al întâmplărilor, ca să lucreze cu date concludente, numai cu date concludente, ca la poliţie.

Nu se îndoieşte de veridicitatea spuselor celei care a câştigat atunci, la concurs, marele premiu, e doar curioasă şi dornică să ştie mai multe. Şi mai multe decât scrie acolo... Să ştie, dacă se poate, tot.

Când revine şi îi întinde lui Andreescu maldărul de pagini culese la calculator, în limba pe care, de data asta o înţelege şi el, tânăra are o reţinere. Cum să-i zică? Ar putea îndrăzni să-i zică? Pare, probabil, curioasă, prost crescută, agasantă, chiar sâcâitoare dacă se amestecă în treburi care nu o privesc, în treburile altor oameni. Dar ar vrea să ştie. Cât şi-ar dori să ştie!

Din păcate, în dosarul de la poliţie, sunt alte date, altfel de date, decât continuarea poveştii de dragoste reliefate în agenda aceea. Sau poate, nu din păcate, e prea mult spus, dar anchetatorii au privit evenimentele din alte unghiuri. Au pus pe altceva accent. Au considerat alte chestiuni mai importante. Aveau, desigur, altă viziune asupra întâmplărilor acelora. Ea înţelege, ştie, era firesc ca poliţiştii să trateze astfel cazul, ca să îi dea de cap - doar face, de puţină vreme, dar speră să iasă la pensie de aici, parte din branşă – însă, e femeie. E tânără. E îndrăgostită, cum e firesc, la urma urmei, de dragoste. Simte şi crede altfel în poveştile de amor. A citit în nopţile adolescenţei şi primei tinereţi, când somnul nu venea, cine ştie din ce cauze, multe cărţi. De tot felul. Pe unele le-a savurat, pe altele nu le-a înţeles pe deplin, altă categorie i-a dat mult de gândit. Au predominat, poate pentru că e urmaşă a Evei, poveştile de dragoste.

Ei nu i-a fost scris, până acum, să trăiască una, dar aşteaptă. E încă foarte tânără. Într-o zi, de undeva, poate va apărea şi Făt-Frumosul cu care să scrie o astfel de poveste. (Deşi, a observat că fetele de vârsta ei sunt sceptice că mai există azi, pe undeva, Făt Frumos şi spun că, mai degrabă ar trebui ales calul cu care vine fătul, decât el, în persoană...) Până atunci, se hrăneşte cu poveştile altora. Le trăieşte ca şi cum ar fi ale ei. Le simte şi le decantează, căutând dedesubturi, întrebându-se cum ar fi făcut ea, în vreo situaţie similară celei aflate din cărţile citite sau de la prietenele care, da, au avut şansa şi trăiesc romanul vieţii lor. Şi povestea asta, a Cristinei Dragu, pe care ea a descifrat-o ca pe o taină - una dintre cele mai frumoase, de altfel, sarcini pe care le-a avut până acum în poliţie, de n-o fi fiind chiar cea mai frumoasă - chiar a năpădit-o total.

Poate pentru că treaba aia de descâlcire a hieroglifelor, cum ziceau şefii ei, era făcută de ea. „Vezi hieroglifele astea? îi spusese subcomisarul Popa. Vezi toată încâlceala din agenda asta? Vezi tot haosul ăsta aparent? Noi nu pricepem o iotă de aici. Dar sunt convins că tu poţi să descâlceşti totul, ca să putem înţelege cu toţii şi să clasăm, în sfârşit, dosarul acesta!” Sau, poate pentru că ştie că e o poveste adevărată, nu e doar imaginaţie, ca în cazul multelor romane citite. Poate pentru că naratoarea a picurat, când a stenografiat feliile-i de viaţă, mult har şi multă dulceaţă. Poate pentru că se pricepea, chiar dacă şi-a refuzat, din cauza celor care au venit peste ea, dreptul ăsta, să-i prindă, adică, pe cei care citesc, în firul relatării ei.

Şi poetul ăsta, deşi are vorba blândă, deşi e politicos şi manierat, pare – aşa i-a lăsat impresia - cam scorţos... Parcă, dacă ea se pricepe bine la oameni, i se scot greu vorbele din gură. Parcă nu e tocmai deschis socializării. Cu trac mult şi stres aşişderea, ca şi cum şi-ar fi pregătit teza de doctorat, tânăra zice la un moment dat:

─ Într-o oarecare măsură, trebuie să vă spun că vă invidiez. Trăiţi, printre scriitori, poeţi şi poveşti de dragoste, într-o lume mirifică. Fabuloasă de-a dreptul. Altfel decum trăiesc muritorii de rând. Andreescu o priveşte pe sub ochi: fata asta îl ia în balon, ca şeful ei? Îl atacă? Face, cum ar zice Carmela, mişto de el? Îi arde de băşcălie? Insinuează ceva? În loc să-i dea foile alea odată, face pe deşteapta? Vrea să spună ceva şi el nu înţelege? Nu se prinde? Păi dacă e aşa, să îi răspundă pe măsură:

─ Vă înşelaţi. Trăiesc la fel ca muritorii de rând. Sunt plătitor de taxe şi impozite, la fel ca ei, la fel ca ei plătesc facturi şi chitanţe, peste tot, la fel ca ei contribui la asigurările de sănătate şi la pensie, la fel ca ei scot banii când mă duc la cumpărături. Nu avem regim preferenţial doar pentru că, nu-i aşa, ne-am făcut profesie din cultură. Ba, dacă ar fi să mă lamentez ori să fiu maliţios, aş zice că, dimpotrivă: trăiesc mai bine decât noi muritorii de rând, cum ziceţi dumneavoastră... Tânăra bate în retragere, oarecum speriată:

─ M-aţi înţeles greşit. Adică nu am ştiut eu să mă fac înţeleasă. Să spun ce trebuie, cum trebuie... Mânuirea cuvântului, în diverse ipostaze, nu-mi vine tocmai mănuşă, cum e cazul dumneavoastră. Nu ştiu să fac, din vorbit şi din scris, o artă. Nu reuşesc, pesemne, să transmit întotdeauna ce vreau să transmit. Am, ştiu, multe neajunsuri în privinţa asta. Dacă nu ar fi fost aşa, m-aş fi apucat şi eu de scris. E un domeniu care mă atrage. Care îmi place. Dar, cum nu ştiu decât să închei procese verbale la poliţie, mă mulţumesc să citesc ce scriu alţii, care chiar se pricep. Oricum, trebuie să mă credeţi că am vrut să spun altceva. Mă refeream la altceva. În sfârşit! Nu are importanţă. Aveţi aici tot ce scria în agendă.

─ E un jurnal? întreabă, în mare parte, ruşinat de atitudinea lui ofensivă, Andreescu. Sunt lucruri intime?

─ Lucruri intime, da, sunt, cu siguranţă. Mă rog, dacă se mai poate vorbi despre intimitate într-un caz în care a intervenit, a trebuit să intervină, poliţia. Jurnal... Nu aş numi chiar jurnal cele scrise în agendă. Nu e întocmit nimic ca un jurnal. Mai degrabă e o poveste. Una care curge pe două planuri, cu amănunte multe, cu descrieri, cu gânduri şi concluzii. Eu nu mă pricep, dar prinde ca un roman bun. Talentată tipa...

─ Da, talentată... Talentată... O fată deşteaptă...

De ce a căzut inspectorul cultural pe gânduri? De ce se uită la paginile din mâna lui ca prin sticlă? De ce tace nemotivat, când mai devreme s-a lansat într-o adevărată tiradă? De ce îi sunt privirile zburătăcite de tristeţi şi amărăciune? Iar a făcut ea – că proastă pare că mai e – vreo gafă? De ce l-a tulburat un simplu comentariu? Şi nici n-a fost răutăcios. Ba, dimpotrivă. Chiar n-a zis nimic rău. Hm... Cam are unele susceptibilităţi poetul ăsta. Se supără prea repede. Se aprinde dintr-o dată. Îi sare ţandăra brusc. Se ofensează din orice. Suspectează toate cele. E, bagă ea bine de seamă, cam ciudat tipul ăsta. Nu degeaba se spune despre oamenii de litere că au muuuuuuuulte stoluri de păsărele. Că se manifestă altfel decât oamenii normali, netalentaţi la scris... Uite dovada!

─ Dacă nu comit o indiscreţie sau o greşeală – îndrăzni, totuşi, poliţista - aş putea să vă rog să îmi mai povestiţi câte ceva despre ea? ─ Nu ştiu ce aş putea să spun. A fost o concurentă ca oricare alta. A trimis, ca toţi cei care cred că pot face faţă unor cerinţe, nişte materiale la concurs, ele au fost selectate de trei jurii, nu de mine, repet, nu de mine, ci au fost trei jurizări, şi, în final, a câştigat marele premiu. Mai mult de atât...

─ Deci, cum ziceaţi mai devreme, talentată, deşteaptă... Asta reiese, pregnant, şi din agendă. Nu e numai faptul că scrie bine, că atrage cititorul, că spune cuvintele care trebuie. Chiar e deşteaptă... Frumoasă?

─ Da, s-ar putea spune că a fost o femeie frumoasă. Se făcea remarcată de îndată. Avea, deşi n-am înţeles de unde îi veneau, mult şarm, mult magnetism, multă dulceaţă, multă candoare. Era deosebită, deşi dacă mă întrebaţi de ce spun asta, nu ştiu să răspund. O femeie foarte serioasă şi liniştită, de altfel... Cu un suflet cald, plin de vibraţii speciale. Foarte pozitivă era. Sunt oameni care te încarcă, nefiresc, poate, doar privindu-i. Doar ascultându-i. Doar stând lângă tine. Nimic mai mult. Te umplu pe dinăuntru cu mulţime de sentimente caline, deşi nu depun strădanii speciale pentru asta. Aşa era şi ea. Da, analizând acum toate astea, se poate spune că era o femeie frumoasă. Analizând acum? Păi până acum ce făcuse? Ipocrit, poetul...

─ Era?! Era o femeie frumoasă?

Andreescu nu remarcă mirarea interlocutoarei. E prea pătruns de gândurile lui:

─ Da, era... Chiar era. Şi nu era vorba doar despre o frumuseţe fizică, a chipului, a trupului, a, ştiu eu, ochilor. Era ceva mai mult. Era un om, deşi asta sună a clişeu, frumos şi la interior. Era un om bun. Blând. Moral. Cald. Cum am zis, special. Arăta bine şi la fizic. Deşi mamă a trei copii, chiar arăta foarte bine. Avea, de altfel, doar 28 de ani. Din păcate, avea doar 28 de ani. Prea tânără...

Poliţista se uită oarecum buimacă. Şi buimăcită. Nu descrierea făcută de Andreescu celei care a umplut agenda cu semne, o surprinde. Şi-a imaginat şi ea că trebuie să fie un om frumos din toate punctele de vedere, ca să scrie aşa. O arată, de altfel, toate întâmplările din viaţa ei, toate evenimentele, toate deciziile pe care le-a luat. Dar... Era, era, era... De ce era? Şi dacă poetul vorbeşte despre trei copii, înseamnă că... Hm...

─ Trei copii? – întreabă de control.

El dă din cap, cu amintirile bubuindu-i iar în creier. Şi repetă, ca teleghidat:

─ Trei copii... Trei...

─ Nu, nu trei...

Inspectorul cultural aproape că se încruntă în sinea lui: ei, na! Ia te uită, ştie fetica asta, cum ar zice Carmela, mai bine ca el... A citit şi ea agenda aceea şi gata, ştie! Deja o cunoaşte mai bine ca el pe Cristina Dragu. I-auzi... O să-i mai spună odată, ca să nu îi mai lase loc de interpretări:

─ Trei, trei... Trei avea.

Interlocutoarea, cu multă mirare, înţelege. El nu ştie. El nu ştie nimic. Nici de copii, nici de Andy, nici de... Înseamnă că n-au fost chiar aşa de apropiaţi, cum spune ea în paginile agendei? Înseamnă că n-a avut încredere, deşi l-a considerat prieten, să-i spună? Înseamnă că tocmai ea, o angajată a poliţiei, a fost prima care a aflat? Cum să procedeze acum? Are dreptul să-i vorbească acestui om despre tot? Poate să facă acest lucru? Nu încalcă nişte reguli de viaţă, nişte reguli de umanitate, nişte reguli de bună convieţuire? Nu greşeşte alocându-şi dreptul acesta? Nu se făleşte, oarecum, cu un lucru în care nu are, cinstit vorbind, niciun merit? „De toate păcatele se îngreţoşează Dumnezeu, dar cel mai mult de trufia inimii”, zice undeva Sfântul Antonie cel Mare, la care ea s-a mai închinat prin biserici. Nu, nu e treaba ei. Nu o priveşte. Nu are dreptul să vorbească. Îşi depăşeşte atribuţiunile. Soarele la crepuscul, trebuie să-l observe el.

Ar crede, de altfel, că ea elucubrează dacă vorbeşte. Clar, ce-a trebuit să facă ea, a făcut. Ce-a fost de îndeplinit, din punct de vedere al profesiei, a îndeplinit. Chiar a primit felicitări de la şefi, la finalizarea operaţiei. Mai departe... Nu ştie niciun fiting ca să iniţieze vreo legătură între poet şi adevărul care lui, acum, îi scapă. Suntem doi şi singuri – zicea Nichita - şi-n loc de inimă, ne bate luna...

─ Trei... – repetă, cu glasul nesigur, ea. Trei... Mda... Presupun că veţi citi cu atenţie paginile pe care le aveţi deja în mână. Sunt sigură că după aceea, veţi înţelege.

Iar e obraznică fătuca asta! Iar face pe deşteapta. Iar are puseuri de superioritate. Iar o mănâncă limba. Nţţţţ, nţţţţ, nţţţţ... I-auzi! Îl învaţă ea pe el cum să citească? Ea? Pe el? O... Pe el, care... Hai că e bună treaba asta!... Înţelege, subcomisarul Cristi Popa o mai fi îndreptăţit să-i arate oglinda, dată fiind evoluţia faptelor în timp. Dar domnişoara subinspector cum îşi permite? Intră pe terenul lui şi dă cu pietre?

─ Să fiţi convinsă că voi citi tot, cu mare atenţie. Eu mereu citesc cu atenţie, ce citesc. Mă concentrez, nu fac asta doar ca să mă aflu în dorul lelii. Dacă era aşa, scriam procese verbale prin diferite instituţii. Poate chiar pe aici, pe la poliţie. Capacitatea de a fi atent, vigilent chiar, este o calitate căpătată din deprinderea parcurgerii multor texte, din constantul exerciţiu al desluşirii tainelor de pe o hârtie, din deplina exersare a lecturării. Căci, da, aveţi dreptate cu precizarea pe care aţi făcut-o, nu oricine zice că ţine o carte în mână, chiar o citeşte, chiar ştie să facă asta. Nu toată lumea, cert, ştie să citească, deşi, da, silabiseşte... Staţi fără grijă: voi citi toate paginile acestea cu luare aminte, cum mă atenţionaţi. Este lucrul pe care am de gând să-l fac în următoarele ore. Dar ar trebui să înţeleg ceva, în mod special? Căci parcă tonul dumneavoastră are după el un mare semn de exclamare... ─ Capacitatea dumneavoastră de a fi atent, cea care nu v-a aruncat în vreo instituţie oarecare, spre a scrie, pentru folosul urbei, procese verbale, sunt convinsă că vă va ajuta să înţelegeţi tot, fără precizări suplimentare din partea mea. Şi chiar mai repede, mult mai repede, decât credeţi.

Mda... A luat-o iar pe lângă şanţ, aşa cum a făcut şi zilele trecute, când l-au familiarizat colegii – mă rog, şefii - tinerei din faţa lui cu Codul Penal. Singur nu înţelege de ce a fost aşa de agresiv şi atât de încrezut şi înfumurat în discuţia cu fata asta. Are uneori pusee de astea de grandomanie, de fală prostească, de teribilism chiar, de zici că taman a făcut acuma 16 ani şi aşa trebuie să se poarte. Tânăra asta făcea şi ea conversaţie. Întreba. Comenta. Era curioasă. Atât! Nu dăduse cu piatra în capul lui, nu îl torturase, nu îl jignise. Trebuia să se poarte şi el altfel, mai ales că ea fusese atât de amabilă şi rezolvase problema cu agenda aceea care i-a dat de furcă aşa de mult timp. E drept, la cererea şefilor ei, dar rezolvase.

Cât s-a rugat el, de fapt, Carmela, de grefieră ca să facă treaba asta şi aceasta nu o făcuse! Ar vrea acum să îndulcească pelteaua, să îi vorbească tinerei mai amabil, să îi răspundă la vreo întrebare, să se despartă de ea în bune condiţii, dar nu ştie şi nu poate să facă niciun pas în sensul acesta. Iar tânăra, brusc, pare că se grăbeşte. Abia de-i aruncă un „la revedere” stins şi protocolar, înainte de a face stânga împrejur.

Andreescu strânge dosarul în braţe şi se întreabă din nou, ca de atâtea mii de ori din septembrie încoace: oare ce scrie în agenda aceea?

[Sofia Sincă]

Se pare că tot romanul este îndreptat spre stări sufleteşti, spre a descoase gânduri şi explicaţii ale momentului. Acţiune puţină, spre foarte puţină. Precis eşti vreo stră-strănepoată de-a lui Balzac de ţi-ai pus în gând să faci atâta descriere, dezbatere, să filosofezi atât. :)))

ceva despre ea? ─ Nu ştiu;
de exclamare... ─ Capacitatea dumneavoastră - se cer alineate.

Aştept continuarea.

Sofy

[Corina Militaru]

Citesc suflete, vibrații, emoții... Trăsăturile fizice, acțiunile concrete par insignifiante față de trăirile interioare. O lume minunată în care pătrund cu plăcere. Totuși, mi-e ciudă că tânăra polițistă a citit jurnalul, iar eu habar nu am ce-i în el. :) Misterul personajului principal încă persistă, iar eu mă perpelesc de curiozitate. :) 

Mi-a plăcut, dragă Nina! Aștept cu nerăbdare continuarea.

Cu drag,

[Nina Mariana Marcu]

Ai dreptate, Sofy, trebuia să fie linii de dialog, cu alineate. Doar că, atunci când e netul prost - şi cum sunt altundeva decât în oraş, netul e adesea prost - nu se copiază bine textul. Prezint pentru acest inconvenient scuze. Îmi pare rău că s-a întâmplat aşa şi promit să fiu mai atentă. Hm... De-aş fi stă-strănepoata lui Balzac, aş fi extrem de fericită. Nu sunt... Dar mă onorează comparaţia cu scrierile lui. Şi, da, e un roman psihologic, se scrie şi se citeşte mai greu, sunt conştientă de asta. Dar să ştii că acţiune este, mai vine, mai urmează... Şi îţi mulţumesc că eşti cu mine, Sofy. 

Sofia Sincă a spus :

Se pare că tot romanul este îndreptat spre stări sufleteşti, spre a descoase gânduri şi explicaţii ale momentului. Acţiune puţină, spre foarte puţină. Precis eşti vreo stră-strănepoată de-a lui Balzac de ţi-ai pus în gând să faci atâta descriere, dezbatere, să filosofezi atât. :)))

ceva despre ea? ─ Nu ştiu;
de exclamare... ─ Capacitatea dumneavoastră - se cer alineate.

Aştept continuarea.

Sofy

[Nina Mariana Marcu]

Cory, apreciez enorm că eşti cu mine şi îţi mulţumesc pt tot. Da, trăirile interioare sunt încă pe firmamentul romanului. Am vrut să fie astfel. Decantări, introspecţii, filosofie... Mi-a plăcut expresia cu citesc suflete. Ai zis frumos. Poate, vreodată, undeva, o plagiez. Personajul principal, cel care doar se iţeşte pe ici, pe colo, nu Andreescu, este, da, misterios. În umbră. Ascuns printre filele dosarului. Însă, mai grabnic decât crezi, se deconspiră. Iese la rampă. Transpare în toată realitatea lui. Dragul e reciproc, Cory, şi mulţumirile sincere. 

Corina Militaru a spus :

Citesc suflete, vibrații, emoții... Trăsăturile fizice, acțiunile concrete par insignifiante față de trăirile interioare. O lume minunată în care pătrund cu plăcere. Totuși, mi-e ciudă că tânăra polițistă a citit jurnalul, iar eu habar nu am ce-i în el. :) Misterul personajului principal încă persistă, iar eu mă perpelesc de curiozitate. :) 

Mi-a plăcut, dragă Nina! Aștept cu nerăbdare continuarea.

Cu drag,