IUS şi ISA . XV.

[Emil Dumitru]

                  Maria tăcu şi o umbră de tristeţe se întipări pe chipul ei. Matei observă şi cu un timbru cald, voind să n-o tulbure mai profund, spuse:

      − Acum înţeleg mai bine situaţia şi sper că nu te-a întristat întrebarea mea.

      − Nu. O consider normală şi nu mă deranjează.

      − Ok, totuşi, îndrăznesc să te întreb: insistenţa mea te-a întristat aşa de…

      − Amintirile, îl întrerupse ea destinzându-şi faţa printr-un surâs. Fii liniştit, doar atât, amintirile! Deoarece, logic, insistenţa ta nu mă poate deranja, mi se pare firească.

      − Iar acum, pentru că am lămurit şi acest aspect, am să-ţi răspund la întrebarea, pusă mai devreme. Sper din tot sufletul să fii pregătită pentru asta şi să percepi răspunsul meu, exact la justa lui valoare: da, Maria, încă mai vreau să fim împreună.

      − Din milă, compasiune sau ce alt sentiment te face să…

      − Te rog, încetează, că spui numai prostii, o întrerupse el prinzându-i mâinile. Tu ştii şi simţi în adâncul sufletului tău, motivul real, altfel nu aş mai fost acum, aici. 

      − Dar, ne-a trecut timpul, Matei.

      − Te înşeli, timpul nostru, n-a trecut, Maria! Timpul nostru abia acum s-a trezit mai dornic şi mai aprig la viaţă. S-a trezit din somnolenţă şi a început vijelios să ticăie…

      − Vijelios? Cred că e un termen caracteristic tinereţii.

      − Rectific atunci, deşi eu simt că amândoi avem, altminteri n-ar rezona, inimile tinere: timpul nostru a început matur să ticăie, să curgă lin şi sentimentele mele pentru tine sunt aceleaşi, poate chiar mai profunde şi mai nobile, datorită maturităţii! spuse el, ridicând degetul arătător. Apoi nu uita un lucru: femeia dacă vrea…

      − Face, din şi prin iubire, noi minuni.

      El zâmbi la intervenţia ei, şi continuă:

      − Da, însă mai face ceva, indiferent de vârstă şi aspect – spun aspect, pentru că sunt unele femei urâte care te atrag şi unele frumoase care te resping! – poate deveni o frumoasă piatră preţioasă, bineînţeles cu ajutorul unui priceput bijutier! Zâmbi: Şlefuirea şi mai ales cizelarea, având loc în etape şi timp, chiar multe etape şi mult timp, mai ales… mai ales, dacă piatra e un diamant!

      − Şi tu vrei să fii bijutierul… şlefuitor?

      − Doar bijutierul! Şlefuitor, pentru tine a fost timpul şi necazurile prin care ai trecut… Dar, cel mai dureros este când spre final, bijutierul puţin obosit, face prima greşeală: lasă garda jos pentru un mic respiro − uneori chiar şi unealta! − ca să-şi admire opera. A doua greşeală, mai mare, chiar fatală: îşi expune opera spre admiraţia şi încântarea şi a altor privitori şi… şi un alt bijutier, mai bijutier, accentuă el, i-o fură. Dar eu sper din toată inima să nu păţesc asta.

      − O, bijutierule! Din punctul acesta de vedere, stai liniştit, nu va reuşi nimeni să-ţi fure „opera”, piatra ta preţioasă!... Dar, vezi tu bijutierule, am şi eu un „dar”, de care îmi este teamă!

      − Adică?

      − Mi-e teamă că, tu, încă mai vezi în mine, piatra preţioasă-adolescentă din liceu sau tânăra din facultate… Matei, deschide acum larg ochii, până nu e prea târziu şi observă că m-am schimbat! Sunt o femeie matură acum, am îmbătrânit, am fire de păr alb, am… am un copil de crescut… nu mai putem da timpul înapoi.

      − Maria, pot spune fără să greşesc prea mult, că toate schimbările, mai ales cele din prima şi ultima perioadă, s-au petrecut sub ochii mei, şi exact asta şi văd acum: o femeie matură şi frumoasă cu un prunc în braţe, şi pe vremea facultăţii, chiar aşa te-am visat de multe ori şi nu înţelegeam de ce. Iar când mă trezeam, rememorând visul, mă închinam ca-n faţa sfintei icoane: sf. Maria cu pruncul! Nici nu trebuie să dăm timpul înapoi, repet, pentru noi abia acum începe să curgă timpul nostru. Sunt foarte conştient de tot ce-mi spui, şi văd… şi te văd, exact aşa cum eşti! Ai perfectă dreptate, eşti o femeie matură, dar pentru mine eşti încă o…  tânără-matură frumoasă!

      Faţa Mariei, la auzul celor spuse, se destinse şi înflori ca o lalea. Matei nu rezistă, se ridică, ocoli masa, apropiindu-se de ea. Îi cuprinse delicat faţa cu palmele şi-o sărută pe frunte, spunându-i:

      − Maria, tânăra mea matură frumoasă, eu încă te mai iubesc, enorm! după care se aplecă şi-o sărută apăsat pe buze.

      Totul decursese atât de rapid, încât Maria, abia în timpul sărutului, realiză ce se întâmplă cu ea, simţindu-şi corpul străbătut de un fior emoţional. Se ridică şi îi cuprinse gâtul cu mâinile, privindu-l mută direct în ochi. Nu-şi găsea cuvintele, mintea ei fiind ocupată cu o comparaţie: primul ei sărut cu Luis. Însă acum era totul invers, Matei doar îi strivise buzele. Oare chiar nu o minţise şi era primul lui sărut şi prima femeia pe care o săruta? Închise ochi şi scutură vehement din cap, inspiră profund şi reuşi să articuleze: 

      − Domnule… poet-constructor, văd că eşti tare curajos acum! spuse ea toată numai zâmbet. Dar, continuă ea, mai gândeşte-te…

      − M-am gândit, Maria! M-am tot gândit atâţia ani şi mi-am făcut un milion de scenarii în minte, dar nici unul nu s-a potrivit cu ce s-a petrecut acum, între noi. Întotdeauna, am remarcat eu, spontaneitatea naşte cele mai frumoase scenarii, cele îndelung plănuite, regizate, sunt doar nişte jalnice clişee!... Aşteaptă o clipă, spuse el, desprinzându-se uşor din înlănţuirea ei. 

      Maria, îl văzu cum scoate trandafirii din vază, îi scutură de apă, apoi reveni lângă ea şi îngenunche cu buchetul în mână.

      În momentul acela, uşa se deschise şi intră Irina. Scena văzută, o determină să se oprească brusc. Matei şi Maria întoarseră simultan capul spre ea, apoi Matei, fără să fie deranjat de prezenţa Irinei, oferindu-i din nou buchetul de trandafiri, spuse uimindu-le pe amândouă, clar şi răspicat:

      − Maria, vrei să fii soţia mea?

      Maria, foarte emoţionată, luă florile. Brusc, secvenţial, prin faţa ochilor ei se derulă prima cerere în căsătorie: Luis, în genunchi, fără flori, îi cerea să-i fie soţie. Închise ochii, voind să alunge imaginea, dar în spatele pleoapelor, apăru Michel, care scotea un inel dintr-o cutie roşie… Un frison rece îi scutură corpul, palidă şi uşor ameţită deschise ochii. Matei simţi că ceva nu e în regulă şi o strânse de antebraţ. Maria privi buchetul de trandafiri, parcă întrebându-se: ce caută el în mâna mea? Apoi, privirea uşor înceţoşată i se opri asupra lui Matei: şi el, de ce stă în genunchi?

      − Maria, ce se întâmplă cu tine, nu te simţi bine? Te-am întrebat ceva…

      Vorbele lui o determină să facă ochii mari şi parcă simţi cum ecoul primei întrebări, după ce plutise prin aer purtat de parfumul trandafirilor, intrase şi ţopăia prin capul ei, sărind din neuron în neuron, făcând-o să-şi amintească brusc întrebarea lui.

      − Da, Matei, vreau să fiu soţia ta!... Avem şi… un martor! mai spuse recăpătându-şi brusc culoarea obrajilor şi uitându-se spre Irina, care, de emoţie că asistase la un asemenea act, unic în viaţa unui cuplu, abia reuşi să se urnească din loc, să mai facă trei paşi şi să se aşeze pe un scaun, ţinându-şi mâna în dreptul inimi, fiindu-i teamă ca bătăile ei, să nu-i spargă pieptul firav.

      Intre timp, Matei se ridicase, o cuprinsese în braţe pe Maria cu buchet cu tot,  şi-o săruta, însă, simţi Maria, tot la fel de apăsat, strivindu-i buzele. 

      − Mulţumesc Doamne, că mi-ai ascultat ruga! Acu’ gata, am trăit suficient şi poţi să mă iei în împărăţia Ta! o auziră pe Irina că spune.

      N-o întrebară la ce se referise, bănuiră amândoi ce gândise Irina şi se mulţumiră doar s-o privească, observând-o cum foarte larg şi încet îşi face semnul crucii, mai murmurând ceva.

      Nu trecuseră decât câteva minute de la eveniment, abia ce terminase Maria de reaşezat buchetul în vază, când, în bucătărie dădu năvală Marius, şi cu entuziasmul caracteristic vârstei, turui dintr-o suflare:

      − Săru’ mâna bunico, salut Matei, mami, mor de foame! şi se apropie de Maria, conform ritualului să-l sărute pe frunte, dar se opri, întrebând-o uşor mirat: Mami, ce ai, eşti… eşti roşie ca o floare de muşcată, ai febră?

      − Nu, dragule, dimpotrivă, sunt fericită şi mă simt foarte bine!…  spuse Maria sărutându-l afectuos pe frunte.

      − Bine ai venit, dragule! interveni Irina. N-are febră, stai liniştit!... Că dacă veneai cu ceva minute mai devreme, erai dă faţă la cel mai frumos moment din viaţa mamei tale şi a lu’ Matei.

      Matei zâmbi, auzind cele spuse de Irina, iar Maria îşi aminti şi zâmbi nostalgic:  a  treia cere în căsătorie, dar prima însoţită de flori!

      Marius, după ce dădu noroc cu Matei, se apropie de Irina şi îi sărută mâna, implorând-o din priviri, să-i spună ce s-a întâmplat.

      − Dacă vrei să afli mai mult, închide gura să nu răceşti la gâlci, că iar îţi dau cu gaz în gât, şi du-te în pivniţă dă ia o sticlă dă şampanie. Trebuie să bem o… cum îi zice, dragule, la paharu’ ăla, ca un cocostârc? că dă emoţie uitai.

      − Cupă, bunico! o salvă Marius.

      − Aşa… o cupă dă şampanie, că aşa să bea acu’  la evenimente din astea foarte deosebite.

      Marius plecă după sticla de şampanie, ştia că dacă nu îndeplineşte dorinţa bunicii, nu află de la ea nimic.

- va urma -

[Sofia Sincă]

Un capitol numai lapte şi miere. Şi este normal să fie aşa. O cerere în căsătorie în intimitate, după atâta amar de vreme, o acceptare din dragoste în beţia parfumului de trandafirilor... şi jurăminte înfocate.

Bine scris aces capitol, relaxant. Dea Domnul ca nimic să nu mai umbrească această feerie.

Am citit cu deosebită plăcere!

Sofy

[Corina Militaru]

Fericirea bate la uşa Mariei. Deşi bântuită încă de amintiri, ea o deschide larg. Pare că lucrurile se aşează în sfârşit, dar eu n-am uitat că un posibil conflict aşteptă după colţ. Nerăbdătoare să văd cum vor reacţiona personajele în continuare. 

Am citit cu plăcere!

Cu prietenie,

[Emil Dumitru]

Sofia, mulţumesc pentru lectură şi comentariu.

Cu prietenie, 

Sofia Sincă a spus :

Un capitol numai lapte şi miere. Şi este normal să fie aşa. O cerere în căsătorie în intimitate, după atâta amar de vreme, o acceptare din dragoste în beţia parfumului de trandafirilor... şi jurăminte înfocate.

Bine scris aces capitol, relaxant. Dea Domnul ca nimic să nu mai umbrească această feerie.

Am citit cu deosebită plăcere!

Sofy

[Emil Dumitru]

Da Corina, mai am puţin şi vine finalul... mulţumesc mult pentru lectură! 

Cu prietenie, 

Corina Militaru a spus :

Fericirea bate la uşa Mariei. Deşi bântuită încă de amintiri, ea o deschide larg. Pare că lucrurile se aşează în sfârşit, dar eu n-am uitat că un posibil conflict aşteptă după colţ. Nerăbdătoare să văd cum vor reacţiona personajele în continuare. 

Am citit cu plăcere!

Cu prietenie,