De dragul Cişmigiului

[Sorina Zota]

            De dragul Cişmigiului am visat toată adolescenţa să locuiesc în Bucureşti. Era firesc să simt aşa, după atmosfera atât de pitorească din Cişmigiu & comp a lui Grigore Băjenaru, cartea mea de căpătâi, continuată fragmentar în sufletul meu, de Eliade în Adolescentul miop.

            Şi cum să rezişti atmosferei descrise de cei doi, să te abţii a visa că eşti şi tu acolo, oricare „tu” ai fi fost în calitate de puber?

            Cea mai veche grădină a Bucureştiului, Cişmigiul este în acelaşi timp vetust şi modern. Mai ales în ultima perioadă în care arhitecţii, designerii, au găsit un mod superb de a-l pune în valoare, prin luminile amplasate de-a dreptul artistic, prin sublinierea lui în nocturnă.

            Un amic cu spirit rebel m-a întrebat odată pe unde mi-aş dori să ne plimbăm. Am rostit instantaneu numele parcului. Mi-a replicat uşor sastisit că Cişmigiul e ca un câine de rasă, un pudel, pe care toţi vor să-l vadă din snobism şi, că nu-i place să meargă pe acolo. I-am zis că mie îmi plac „pudelii” şi că ador să privesc lacul din mijlocul lui. L-am tras de mânecă şi  l-am cărăbănit acolo.

            Plăcerea dată de parc într-o plimbare tihnită răsare de-a dreptul din aura ce-l înconjoară. Din amestecul de istorii din toate timpurile, tipărite pentru totdeauna în chiar aerul degajat.

            Intru pe poarta principală din faţa Primăriei şi inima mi se îmbată instant de amintirea celor citite ori povestite de alţii. Gândurile mi se învârt în imagini făcute şi desfăcute ca cele din caleidoscoapele copilăriei. Mozaicuri compuse şi recompuse, derulate  în mintea mea, cu femei frumoase,în veşminte „á la belle epoque”, la braţ cu bărbaţi galanţi, îndatoritori, curtenitori, într-un melanj mirific, împletit parcă din rândurile florilor superbe, de toate culorile, sădite în zilele noastre.

            „Văd” grădinile de vară, mesele unde la un ţap de bere nenea Iancu, sau alţii stau de vorbă cu „amicul”. Sufletul zăreşte şi zburdă spre imaginile din alte timpuri cu bărci pline de umbrele dantelate, de sub care răsar chipuri sfioase-frumoase şi zâmbitoare. Şi de artişti mai mult sau mai puţin talentaţi, care, ca şi azi, pentru câteva monezi sunt gata să  schiteze rapid pe hârtie un chip.

            Cum să refuz, când mi se iveşte ocazia, să dau o raită prin el? Trunchiurile albe şi contorsionate ale copacilor cu crengile atât de aproape de pământ, ivite când te-aştepţi mai puţin,. ca la o comandă ocultă, din care îşi iau zborul stoluri de porumbei, mă trimite direct într-o pagină de basm.

            Totul e ca o carte poştală veche, uitată şi (re)găsită prin cărţile copilăriei, în care personajele sunt redate real şi incredibil de viu colorate. Mă uit la bătrâneii simpatici, în a căror memorie auditivă parcă „aud” cu inima muzica de patefon a Bucureştiului de altădată, vechea şi „frumoasa Zaraza”, ori pe Jean Moscopol cântând cu pasiune „numai tu ştii să săruţi”, sau valsuri de odinioară. Bătrâni care cu ochii nostalgici, privesc de parcă ţi-ar şopti: „Eiii, ce vremuri… ”

            Şi totuşi ceva din bătrânul Cişmigiu se păstrează. La sfârşitul săptămânii, ori în zilele de sărbătoare, conservatoriştii vin şi cântă în aer liber. Instrumentele lor scot un jazz bun şi vechi, sau polci care-ţi ţin cu greu picioarele liniştite.

            De fapt, nici măcar nu ştiu cum aş putea descrie farmecul original al parcului încărcat cu aura Bucureştiului de altădată, a „micului Paris”, pe care mulţi nici nu au măcar cum să şi-o închipuie.

            Tot ce ştiu bine este acel „quelque chose”, acel „ceva” plin de un farmec şi veche nobleţe fără margini şi, mă trimite în timp ori de câte ori îi păşesc aleile frumoase. Sau de câte ori mă odihnesc pe vreo bancă umbrită de crengile gigantice şi stufoase ale copacilor bătrâni.

             Privesc cum trec adolescenţii, lent, pe rolele lor, copii mici care se joacă fără griji în nisip, ori în tot soiul de leagăne, tobogane, scări spiralate, şi porumbeii care ciugulesc pâinea aruncată special pe jos, pentru ei. Mă uit la tinerii opriţi sub umbrare cum se sărută pătimaş şi la bătrâneii cu ochi umezi care absorb nesăţioşi totul.

            . Poate motivul pentru care Cişmigiul este „nemuritor” e că are loc pentru toate vârstele, „subreta” se poate plimba fără griji alături de „conaş”, ori pentru că în el vin mereu mănunchiuri colorate de oameni, diferiţi ca şi florile într-o grădină. „Grădina Cişmigiului”.

             Mă simt ca-ntotdeauna, lovită ireparabil şi definitiv de romantismul din aer.

[Sofia Sincă]

Ai descris Cişmigiul ca pe cel mai frumos parc din lume... şi pentru tine, poate chiar este! Cu aerul său retro, cu farmecul contemplativ al trecătorilor, cu lumea pestriţă care se relaxează în această beatitudine. Iubirea ta pentru acest parc, fără mofturi de snobism a născut un reportaj care produce efecte admirative, chiar fără să fi trecut pe acolo. Desigur, un străin l-ar considera exotic.

Am citit cu deosebită plăcere!

Sofy

[Sorina Zota]

Sunt sigură că într-un fel sau altul, oricine trece prin el, a trecut sau va trece, va simţi "încărcătura" afectiv-energetică a Cişmigiului şi farmecul său de  "alcov".  Mulţumesc încă o dată pentru citirea textului!

Sofia Sincă a spus :

Ai descris Cişmigiul ca pe cel mai frumos parc din lume... şi pentru tine, poate chiar este! Cu aerul său retro, cu farmecul contemplativ al trecătorilor, cu lumea pestriţă care se relaxează în această beatitudine. Iubirea ta pentru acest parc, fără mofturi de snobism a născut un reportaj care produce efecte admirative, chiar fără să fi trecut pe acolo. Desigur, un străin l-ar considera exotic.

Am citit cu deosebită plăcere!

Sofy