Vizita

 

Chiar că avea să se întâmple ceva deosebit dacă blazatul inginer rămăsese la sediu până seara târziu, el care lăsa toate treburile fermei viticole pe mâna unui bătrân cu apucături de vechil. Prima impresie era întărită şi de curtea măturată, de spoiala de var aplicată în grabă pe clădiri, de perdelele albe de tifon ale ferestrelor spălate şi ele. Câţiva zilieri erau adunaţi în jurul inginerului. O vagă urmă de politeţe şi puţina energie rămasă de peste zi l-a împins acolo şi pe None. Avea să afle că oraşul dintre vii primea a doua zi vizita cuplului prezidenţial.

– Aveţi haine mai bune? întrebă inginerul, ca un ultim amănunt nu lipsit de importanţă.

În timp ce None contribuia modest la un „îhm!” colectiv, inginerul îl cercetă din cap până în creştet, consolându-se în gând: „De ăştia avem, cu ăştia defilăm!”

None era fiu de mocani. În vacanţele de vară cobora la şes, la munci agricole. Aleseseră această fermă deoarece fiind ceva mai izolată şi neavând de unde să se aprovizioneze în exces cu alcool, zilierii, veniţi de aiurea, erau mai blazaţi, mai absenţi. Ameţit de arşiţă, nici None nu ieşea în evidenţă cu ceva, ba, dacă pe ceilalţi zilieri îi înviorase cât de cât ştirea din acea seară, la el apatia părea de monolit.

La cişmeaua din spatele cantinei se spălă cu apă multă pe faţă, pe gât, pe braţe, doar ca să se răcorească puţin, căci mirosul de pucioasă se impregnase deja în epiteliul său colbuit şi ars de soare şi n-ar fi putut fi alungat uşor.

A doua zi, răcoarea dimineţii, plăcută peste măsură, îi însoţea pe zilieri pe drumul agricol ce-i ducea în oraş. Roua lipea praful de încălţări, aşa că, atunci când au ajuns pe asfaltul oraşului, toţi tropăiau, încercând să scape de tina solzoasă ca un cuib de rândunele.

– Bă, nu se poate! au exclamat câţiva bărbaţi când au văzut că magazinul ieşit în cale era închis. În scurt timp renunţaseră la speranţa de a găsi vreunul deschis. Ca o turmă de smeriţi, intrară cu toţii în curtea unei instituţii unde, după cum lesne observă None, alţi zilieri de la alte ferme agricole aşteptau ca prizonieri nevinovaţi ai unui război inexistent. Ei însă erau iubiţi de soartă – ocupaseră umbra generoasă a clădirii paralelipipedice.

Într-un târziu apăru şi inginerul. Arăta proaspăt şi vioi, în ciuda gabaritului său şi a soarelui devenit deja nemilos. Deşi nu îi împărtăşeau optimismul şi buna dispoziţie, zilierii nu se mai simţeau ca orfanii.

– Nu cumva să-mi plecaţi, frumoşilor, înainte de terminarea ceremoniei.

– Ne e foame! protestară câţiva în loc de răspuns.

– Las’ c-o rezolv eu şi pe asta!... îi asigură inginerul şi plecă aşa cum apăru.

Setea, foamea şi căldura îi tortura fără milă pe toţi cei din incintă. None simţea o sfârşeală grea, de parcă n-ar fi dormit de nopţi în şir, iar de mâncat parcă n-ar fi mâncat din primăvară. O pală de vânt l-ar fi doborât în praf, ca pe un castel de spuză, şi cred că nu s-ar fi împotrivit nici măcar cu gândul. Ba începuse să-i placă ideea. Chiar se vedea tolănit în ţărâna fină, exonerat de răspunderea de a se ţine în picioare. Un murmur generalizat de încântare l-a trezit din reverie: pe poarta instituţiei intra un bărbat purtând pe umeri povara a trei şiruri imense de covrigi mari, proaspeţi, crocanţi şi bine rumeniţi. None n-ar fi căpătat ceva dacă împărţeala nu ar fi decurs organizat – treceai pe la o masă, primeai covrigul, primeai un obiect din recuzita pentru manifestaţie, dar şi blestemul de a aduce acel obiect înapoi odată ce şi-a îndeplinit menirea, altfel riscai să pierzi ziua de muncă. Pe lângă mult râvnitul covrig, None primi un porumbel de poliester alb înfipt într-un beţişor din lemn de brad. Acum, că stomacul avea ce mistui, putea să ia în cârcă soarta păcii mondiale, fluturând în aer vajnicul înaripat.

Nu se ştie cine lansa ordinele dar ele se transmiteau din aproape în aproape şi se executau întocmai. Astfel None şi ai săi trebuiau să împânzească un trotuar din centrul oraşului. De data asta nimerise la umbra unui bloc şi se simţea oarecum răzbunat pentru supliciul din curtea instituţiei grabnic părăsită. O răutate gratuită, ar fi constatat el dacă ar fi avut putere de a analiza situaţia. Zvonurile treceau necontenite prin mulţime ca nişte şocuri electrice. Fiind contradictorii, au sfârşit prin a nu mai impresiona aproape pe nimeni. Încet, încet, oamenii dezertau de pe trotuarele chinuite de căldură şi se refugiau la umbra blocurilor. Doar câţiva se arătau destoinici, rămânând presăraţi pe trotuarul topit. Dar şi aceia căutau umbra vreunui boschet, umbra vreunui arbust urban. Insolaţia şi timpul, al cărui mecanism părea că se defectase, îi turmentase pe toţi manifestanţii. Totuşi, un eveniment pe cale să se desfăşoare le trezi interesul: pe trotuarul aproape abandonat, un băietan necăjit, ajutat de două cârje înalte, păşea într-un picior, balansându-l pe cel vătămat, ascuns bine într-o platoşă grotescă de ghips, prin aerul îmbâcsit de miros de smoală încinsă. Copleşit de atenţia ce i se acorda, el ţopăia mândru, arătându-se preocupat doar de citirea pancartelor, abandonate momentan. Mulţimea se ruga în sine ca acesta să vadă la timp groapa ce se deschidea în faţa lui, pe trotuar… Zgomotul cârjelor izbite de bordurile din ciment fu amplificat de pereţii înalţi ai clădirilor şi purtat parcă în tot oraşul. Pentru câteva momente, toată asistenţa încremeni. Fiecare în parte spera ca cineva să-l ajute pe nefericit. Acesta nu aştepta vreun fel de ajutor fiindcă oricum n-ar fi venit – toţi păreau paralizaţi de agorafobie. Bălăbănindu-se, reuşi cu greu să se ridice pe piciorul valid. Îşi recuperă cârjele şi făcu precaut câteva salturi, apoi se opri încercând să se scuture de pulbere. Durerea pricinuită de căzătură îi îngenunche mândria. Privind în zare, ca înspre o ţintă greu de atins, slobozi câteva hohote apăsate de plâns amar, pe urmă îşi şterse lacrimile cu mâinile prăfuite şi porni şovăitor. După alţi doi paşi, se opri iarăşi, slobozi un alt hohot de plâns, dar de data aceasta mai puternic, mai patetic. Rumoarea se transformă în veselie generală, alimentată cu fel de fel de îndemnuri făcute de către unii mucaliţi nefericitului personaj. Doar supraveghetorii manifestaţiei se foiau încordaţi şi tăcuţi. Dându-şi seama că situaţia putea scăpa de sub control ori poate că cineva care avea o privire de ansamblu a întregului eveniment lansă un ordin scurt şi precis: „La stadion!” Mulţimea se puse greoi în mişcare, ca o şuviţă de apă ce înainta printr-o albie secată de milenii.

None avu şi de data aceasta noroc – se nimerise ca locul lui să fie la umbra unor duzi înalţi, călăriţi, se pare, la fiecare meci de fotbal. Dacă ultimii veniţi la stadion erau pestriţi, manifestanţii postaţi aici de dimineaţă erau grupaţi după îmbrăcăminte. Se evidenţiau muncitorii costumaţi în salopete abia scoase de la naftalină, copiii îmbrăcaţi în şoimi ai patriei, pioneri şi elevi. Erau acolo şi oameni împodobiţi în costume populare, gata să încingă o horă, o sârbă. Infanteriştii, care alcătuiau garda de onoare, primiseră un „pe loc repaus” prelungit şi acum stăteau jos, folosind căştile pe post de scăunele. Două elicoptere aşteptau morocănoase, ca nişte bătrâni bondari năclăiţi de praf.

Când forfota s-a mai potolit, vocea aceea anonimă, poruncitoare, ubicuă ordonă: „Să facem câteva repetiţii! Începem cu: «Ura! Ura!»” Manifestanţii nu păreau convinşi că trebuie să-şi stoarcă bojogii, însă după câteva parodii fură opriţi şi admonestaţi de aceeaşi voce care venea parcă de niciunde şi de pretutindeni: „Ce-i asta? Ce-i asta?!” În acest moment apăru în mijlocul zilierilor inginerul. Probabil că în toate colectivele poposi câte un şef mai mare deoarece, reluate, uralele deveniseră mult mai puternice, mai ordonate. Supraveghetorii nu se arătau satisfăcuţi, deşi în sinea lor erau. Şi ştiau ei de ce. În câteva minute, ce păreau ca un prânz amânat până la cină, s-au trecut în registru toate lozincile şi toate uralele. Manifestanţii scăpaseră de inhibiţia de la început şi acum păreau mai binevoitori, mai veseli. Chiar erau. Ştiind cât să întindă coarda, supraveghetorii opriră procitania. Un murmur de încântare ieşi sfidător din pieptul tuturor.

De grupul de zilieri se lipi un omuleţ trecut de prima tinereţe, îmbujorat de efortul depus, îmbrăcat în nişte haine ponosite, dar curate şi aerisite. Nimeni nu l-ar fi remarcat dacă nu radia de fericirea datorată faptului că nu pierduse evenimentul, şi în felul acesta ar fi trecut neobservată şi punga transparentă, agăţată la brâul lui, în care se lăfăiau vreo şapte-opt conserve de peşte. Omuleţul se arătă extrem de comunicativ şi-l abordă cu cea mai mare naturaleţe pe unul dintre zilieri, deţinătorul a două steguleţe:

– Tovarăşe, dă-mi şi mie un steag!

– Tovarăşe dragă, dă-mi şi mie o conservă! îi răspunse zilierul, mascând greu parodia.

Cu mişcări febrile, omuleţul făcu schimbul, nereuşind să-şi ascundă satisfacţia. Odată conţinutul conservei devorat de prietenii norocosului cu două steaguri, puteai să juri solemn că un alt eveniment nu avea să se întâmple prea curând. Totul amorţise. Timpul călătorea, dar nu în matca lui. Părea că îşi deschide cale prin cine ştie ce materie incasabilă. None căzuse la pace cu el însuşi, cu simţurile lui toate. Ca printr-o pâclă grea îi vedea pe ceilalţi din jur. Nici lor nu le era cald, nu le era sete sau foame…

Adierea stârnită de soldaţii care primiseră ordin de aliniere îi împrospătaseră pe toţi manifestanţii. O rumoare plină de speranţă şi nelinişte trecu peste tot stadionul. „Vine!” expresia era severă ca o ultimă chemare la ordine. Elicopterul prezidenţial – un ţânţar hămesit ce se repede asupra unei prăzi imobilizate – bâzâia la orizont. Uralele au început cu frenezie şi creşteau în intensitate, acoperind huruitul motoarelor. Din cauza unor steaguri ce-i fâlfâiau în nas şi a unor pancarte din faţa sa, None nu a văzut când cuplul prezidenţial a primit onorul. Cum paravanul se mai înălţase, putea acum să urmărească maşina albă, decapotabilă ce se îndrepta chiar spre locul unde se afla el. Oricât şi-ar fi dorit să vadă de aproape augustul cuplu, atenţia îi fu atrasă de inginer: transfigurat de emoţie, roşu la faţă ca o căpşună, transpirat ca un cal de curse, striga urale de-ţi lua orice elan. None se trezi mimând lozinci. Spre dezamăgirea lui, maşina se îndepărtase deja pe lângă micuţul gard în turul ei de adunat adulări. Pe când trecea prin dreptul grupului de pioneri, aceştia au aruncat buchete de flori multicolore. Vocea anonimă porunci ferm: „Nu mai aruncaţi nimic!” Maşina părăsi incinta stadionului ca un zeu ce a acordat o favoare. Mulţimea era în continuare conectată la eveniment. În ciuda vacarmului, un alt ordin, venit tot aşa scurt şi precis, se făcu auzit: „Spre centru oraşului!” Primele care s-au pus în mişcare au fost colectivele mai bine închegate, ele urmând să ocupe trotuarele centrale. Pe None parcă îl puse cineva cu mâna mai la capătul traseului prezidenţial. Privind în jur, nu descoperi vreo faţă cunoscută, însă acest lucru nu-l impacientă. Se arătă atent să păstreze distanţa de câte un metru între el şi cei doi vecini. Cu toată insolaţia ce-l păştea, cu toată setea şi foamea ce-l chinuia, se întrebă cum de e atâta ordine în atâta harababură. „Lucrează ordonat cu câţiva, iar ceilalţi îi vor urma.” Nici nu mai avu puterea să se întrebe de unde i-a venit un aşa gând, o aşa reflecţie. Toropeala îi punea tot praful de pe lume pe retină. Privi, căznindu-se din greu, spre tovarăşii lui de suferinţă. Câţiva se ţineau bine pe picioare, probabil că erau de-ai locului. Ceilalţi căutau, moţăind, proptele de aer. Toţi suportau cu stoicism calvarul şi se supravegheau reciproc pentru ca nu cumva vreunul să cedeze, să se reazeme de vreun zid, de vreo poartă sau să se adăpostească la vreo umbră. Cum unul putea, toţi trebuiau să poată. La urma urmei era şi un pariu, un concurs. Însă un concurs fără vreo miză. Cine putea să câştige ceva? Ce s-ar fi putut câştiga?

Fără îndoială, ceilalţi se gândeau la altceva de rezistau tentaţiei de a nu dezerta. None nu avea la ce să se gândească. În ultimul timp nu-l părăsise nicio fată şi nici obsedat de cine ştie ce nuri nu era. Familia şi-o ştia bine, sănătoasă. Pacea lumii era pe mâini bune. La foame, sete şi caniculă nu vroia să se gândească, fiindcă s-ar fi torturat şi mai tare. Iată o adevărată problemă: nu avea la ce să mediteze. Înotând prin dogoare, un gând vag îşi căuta lenevos un tutore, un sprijin: „Ce-ar fi să monitorizez vizita cuplului prezidenţial? Ei, da! Iată un subiect demn de...” None, epuizat peste măsură, căscă zgomotos, ca şi cum de faţă nu ar fi fost nimeni. „Acum – începu el jocul – cuplu e la Staţiunea de Cercetări Viticole. Priveşte de pe alee butucii de viţă de vie. Nu îndrăzneşte să calce pământul reavăn de teamă că agenturile străine au putut să pună vreo mină personală. Pare interesat de explicaţiile docte pe care le dau cercetătorii, însă reuşeşte să-şi ascundă iritarea.” Lăsând încă timpul să se târască precum o lipitoare peste porii fierbinţi de pe asfalt, None adăugă într-un târziu: „Acum cred că a ajuns la cramă, la beciuri…” Mai lesne s-ar fi imaginat sătul şi cu o limonadă rece în mână, la umbră deasă de platan, pe vreo plajă exotică decât să-şi imagineze cuplu prezidenţial degustând din licorile lui Bachus. Gândurile toate i se blocară, iar când îşi reveni din această transă indusă de dogoare, adăugă şoptit, chinuindu-se să-şi ţină pleoapele întredeschise: „Trebuie să fi ajuns în piaţă…” Nu-şi sfârşi bine lungul şi obositorul gând, căci prin aerul deformat de căldură veneau urale dinspre centrul oraşului. Toţi manifestanţii înşiraţi pe trotuare, tovarăşi întru suferinţă cu None, îşi îndreptară ţinutele, ridicară steguleţele, pancartele şi celelalte recuzite în aer. Încercarea lor de a striga lozinci se dovedi de-a dreptul jalnică, totuşi niciunul nu renunţa la bunele intenţii. Faptul că uralele venite dinspre centrul oraşului scădeau în intensitate, le evidenţia starea deplorabilă, de parcă ar fi fost nişte copii orfani părăsiţi şi de maştere. Avangarda, alcătuită din trei motociclete, înainta cu viteză, urmată din scurt de maşina prezidenţială. None, făcând un gest brusc, pierdu porumbelul şi rămase doar cu beţişorul de lemn în care fusese înfipt acesta. Ignorând incidentul, continua să-l agite prin aer, devenind dirijor, atins de geniul ridicolului. Pentru câteva clipe scurte cât un fulger doi ochi cafenii îl săgetară nemulţumiţi prin luneta incasabilă a maşinii oficiale.

None nu mai aşteptă să treacă ariergarda alcătuită şi din maşini. Aruncă bagheta, lipsindu-se de ziua din fişa de pontaj şi plecă.

Pe drumul de întoarcere, în ceaţa albastră şi prăfoasă, încă mai dogoritoare ca până atunci, undeva în zare, peste vârful viilor, la vreo cinci kilometri distanţă, plopii înalţi din curtea fermei, dar şi contururile vagi ale clădirilor, se unduiau amăgitor ca şoldurile de baiaderă păgână – mesageră a deşertului ucigaş. Din spate, pe drumul pavat cu bolovani de prund, se apropia huruit de căruţă. În liniştea ce părea pe veci înscăunată, evenimentul căpăta proporţii apocaliptice. None bănuia că e căruţa fermei şi că inginerul o trimise după zilierii lui, după acei ce vroiau să se întoarne de a se îmbăta la umbra uscată a vreunei terase. Deşi cunoştea cât de tolomac e căruţaşul şi că acesta nu-şi va feri caii, era hotărât ca nici el să nu sară în şanţ, pentru a se proteja. Puţin îi păsa dacă va fi călcat în copite. Într-adevăr, mâneca îi fu atinsă de burta calului de hăis, dezechilibrându-l uşor.

– Hai bă! Hai! Hai sus!...

La îndemnurile coechipierilor de a alerga după căruţă şi de a se urca din fugă, None închise prelung ochii şi clătină greu din cap.

Nu, nu. Ar fi fost mult, mult prea mult pentru acea zi…

Vizualizări: 316

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Ei, vezi?! Pentru asta pledez: (n-ar fi putut fi alungat ușor)  > (n-ar fi putut să fie alungat ușor)
Mulțumesc, Gina!


gina zaharia a spus :

Am citit cu interes. Din proza lui da Coza totdeauna ai de învățat. Am retrăit, câteva momente, stările acelor vremuri.

(n-ar fi putut fi alungat ușor)

Prețuire!

Aici nu mă bag. :))

iris marinov a spus :

Sofy, mulţumesc, nici vorbă de supărare... chiar mă bucur şi accept orice observaţie, mai ales de la tine. Am unele lipsuri la limba română, recunosc. Mulţumesc încă o dată!

Chiar păreau a fi omniprezenți.

Până la urmă, s-au dovedit a nu fi omnipotenți! Memento!

Mulțumesc mult, Gabi!

Gabriela Grădinariu a spus :

"Puțin îi păsa dacă va fi călcat în copite ..." Of , "Miorița" !

 Dincolo de  personajul None , în care ne regăsim fiecare , dincolo de neputința lui și a noastră , mult mai impresionant este acel personaj anonim , omniprezent , omnipotent , tăvălugul , ochii cafenii  , pe care Ion îi pictează remarcabil . Admirație !

Vezi, dictatorii ăștia nu au învățat nimic din istorie... sau poate au învățat - sunt și dictatori care au murit de moarte bună/naturală.

Mulțam, Corina!

Corina Militaru a spus :

Textul citit, m-a aruncat undeva in urma cu multi ani, intr-un moment cand dupa zile in sir de chinuitoare repetitii in arsita verii, asteptam sa intram pe fostul stadion 23 August pentru a prezenta un program omagiu, tot celebrului cuplu. Si nu este singura amintire de acest fel trezita de scrierea aceasta. Daca toate aceste amintiri s-au tulburat este datorita talentului autorului de a patrunde in sufletul cititorilor.

Cu drag,

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

Zile de naştere

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

bolache alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog rapsodie de Martie a utilizatorului Floare Arbore
cu 38 minute în urmă
bolache alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Haide a utilizatorului Răduță If. Toader
cu 40 minute în urmă
Utilizatorului bolache alexandru îi place postarea pe blog Haide a lui Răduță If. Toader
cu 41 minute în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 1 oră în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 1 oră în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 1 oră în urmă
BOTICI GABRIELA a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 3 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 5 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 5 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 5 ore în urmă
Elena Lucia Spătariu Tudose şi petrut dan sunt acum prieteni
cu 5 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Adam izgonitul a utilizatorului Mihai Katin
cu 7 ore în urmă
Postare de log efectuată de Mihai Katin
cu 7 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 7 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 7 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Iarnă pentru Eminescu a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 7 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog De ziua prieteniei vă spun: Bună seara! a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 7 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Remember Ion Lazăr da Coza („Definiție”) a utilizatorului Vasilisia Lazăr
cu 7 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mijesc albastre flori a utilizatorului gabriel cristea
cu 8 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 8 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor