BOCITOAREA ERETICILOR

[Ion Ifrim]

 

 

                                        BOCITOAREA ERETICILOR      

  „Mai bine să înceteze soarele călătoria  sa decât să înceteze  citirea Psaltirii.”                                 

  După sângeroasele evenimentele din decembrie  moartea a jucat tot într-o veselie cazaciocul peste demografia satului, astfel încât cu greu s-ar mai putea găsi vreun loc liber în cimitir. Înghesuiţi, ţăranii îşi dau coate chiar şi pe lumea cealaltă, de parcă ar sta la cozile de odinioară la magazinul sătesc, unde se aducea petrol lampant pentru maşinile de gătit şi fitil de lampă. Ca o flacără oxiacetilenică soarele pârjolitor dogoreşte veştejind iarba de pe mormintele date uitării. Amiază. Orbitoarea  lumină de  vară alungă până şi  gângăniile ce se ascund în grabă prin crăpăturile pământului. Lipsa oricărei adieri de vânt face şi mai fierbinte aerul. Cu picioarele desfăcute, într-o pereche de bocanci cu limbile scoase, tolănit la  umbra unei tufe de  liliac, crescut acolo dintr-un capriciu al naturii, cu mâinile la ceafă, cu ochii întredeschişi, groparul şef, asemenea unui metafizician, priveşte spre cripta mucegăită şi întunecată aflată în faţa lui. Pe buza gropii proaspăt săpată se află o sticlă cu vin pe jumătate golită, un cozonac tăbărât de furnici, aşezat pe un ziar postdecembrist, ce îşi arogă independenţa şi un pachet de Kent mototolit. De jur împrejur, crucile stau aplecate într-o parte, ca nişte patinatori ce-şi fac avânt, ajutaţi de braţe. După data ce se poate citi pe frontispiciul cotidianului, amintind despre inflaţie, taxe şi impozite, îmbibat în grăsimea scursă din cozonacul ghiorlănit de furnicile ce trag cu spatele patinând stafidele, au trecut mai bine de două decenii de la aşa zisa revoluţie. Cei patru gropari, victime ale capitalismului de cumetrie, în căutarea unui nou loc de muncă, pe care l-au şi găsit, dezbrăcaţi până la brâu în pielea goală, plini de transpiraţie, sapă pe rând la cazma. E o meserie la care guvernul ar trebui să aloce un spor consistent de pe urma traumelor emoţionale la care aceştia sunt supuşi: cranii aşezate pe buza gropii, ce-şi deschid mandibulele la cea mai mică bătaie de vânt, schelete răsucite, descoperite în cu totul altă poziţie decât cea în care au fost îngropaţi morţii, metacarpiene crispate pe un flaut imaginar, nemaipunând la socoteală şi zilele de odihnă, duminicile măcar, pe care moartea nu şi le permite. Prea tineri pentru a ieşi la pensie, prea înaintaţi în vârstă pentru a mai începe o nouă şcolarizare, alcoolul a rămas singura alinare a groparilor ce-şi găsesc consolarea printre oasele aruncate în jurul nenumăratelor gropi pe care le-au săpat în  ultima vreme. Abrutizaţi, insensibili, euforici, încrucişându-şi oasele celor deshumaţi ca într-o veritabilă partidă de floretă, noaptea, fiinţele acestea funebre, au un somn lipsit de coşmaruri. La urma urmei, ca să fii gropar, ar însemna să ţi se închine şi regii şi marii filozofi căci, având ultimul cuvânt de spus, el te are la mână mai rău decât cei de la Consiliu Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Cu toate astea, exercitarea meseriei, ce  ar atârna foarte greu la bugetul statului, nici măcar nu figurează în cartea de muncă. Scheletele sunt singurele lor dividende pe care statul le va impozita cât de curând în nebunia lui de a acapara tot mai multe accize căci moartea, al cărei capital indivizibil îşi are SRL-ul ei, imună în faţa recesiunii, este o instituţie care nu va da faliment niciodată. Groapa îl înghite până la umeri pe cel ce icneşte, aruncând afară cu lopata pământul galben şi  reavăn, dispărând cu totul în ea. Faţa lui e aşa de tuciurie încât ochii şi dinţii, perfect aliniaţi, albi ca fildeşul, te duce cu gândul la un negru de pe plantaţiile de bumbac americane înainte de abolirea sclaviei. E nou venit. Colegii lui segregaţionişti îi zic başaurul. De când a intrat în echipa de gropari a început să se îngraşe. Se vede că moartea altora îi prieşte. Din când în când i se mai vede doar pălăria, haşpită de la un mort dezgropat în timp ce i se ţinea parastasul, ale cărui oase cădelniţate, scoase la lumină, au fost aşezate într-un săculeţ, stropite cu vin şi untdelemn sfinţit şi apoi îngropate la loc, odată cu cel decedat, tot în această vară toridă. Cei ce au scăpat de cumplita iarnă au fost ucişi de căldura letală a încălzirii globale. Într-un viitor foarte apropiat moartea îşi va lua tălpăşiţa căci satul va rămâne complet pustiu. Un rând de cazma mai ai şi vei da de nişte ghetuţe, se aude vocea groparului şef, de acolo, de la umbra liliacului, unde stă tolănit ca un belfer. Cu ani în urmă, eram eu mic, să tot fi trecut de atunci vreo patruzeci şi…, în locul acesta a fost îngropat un copil. A murit sub ochii mei. Într-o zi de vară, călduroasă ca asta, ne aflam într-o barcă. Cineva a făcut balans, barca s-a răsturnat, apa a fost adâncă, el n-a ştiut să înoate şi s-a înecat. Plecase de acasă fără să spună nimănui. Ce-a mai plâns măsa. Îşi smulgea părul din cap. Când au coborât sicriul cu pânza pe fundul gropii şi se auzea bătând ţintele, ar fi fost în stare să se arunce lângă fiul ei. Lăsaţi-mă să mor, ţipa cu caşmirul negru în mână. Cu cealaltă îşi smulgea părul din cap. La un moment dat a leşinat. Au stropit-o cu apă. Şi-a revenit. A început din nou să ţipe. Răguşise de tot. După ce au început să arunce pământul cu lopeţile peste sicriu, mama copilului, care plângea cu mâinile întinse fără să i se mai audă glasul, a leşinat din nou. Luaţi-o de aici, a zis cineva. Dacă n-ar fi avut ghinionul să se înece, copilul acela ar fi avut acum cincizeci de ani, o juma de secol, vă daţi seama?! Groparii aceia nu mai sunt nici ei în viaţă. Şi nici părinţii. De, mă! zice başaurul, lăsând târnăcopul să cadă pe fundul gropii, dându-şi pălăria pe spate cu degetul arătător, asemenea mafioţilor anilor ’30 de pe Wall Street şi aprinzându-şi o ţigară. Îşi mai trage puţin sufletul acolo în groapă. În timp ce inspiră adânc în piept fumul de ţigară priveşte un miriapod (dacă ar fi noapte ţi-ai da seama că e fosforescent), ce fuge orbit de lumină prin palma desfăcută. Deşi trecută prin vămile văzduhului, pălăria, pe care a ciordit-o nefericitului, scoasă la lumină după cei şapte ani, pare intactă. Aceasta a aparţinut unui mahăr comunist, căruia, nemaifiind ales în duminica orbului, i-a crăpat inima. E un mare privilegiu să asişti la dezgroparea unui comunist. E o şi mai mare satisfacţie să priveşti cu câtă ironie ţine groparul în palmă oscioarele celui ce, inspirând teroarea, s-a crezut justiţiar şi nemuritor. Cât fumează ţigara, stând rezemat de peretele gropii (miriapodul a fugit din palma sa), se gândeşte cu îngrijorare la preotul, care, după cum îl auzise vorbind în altar despre dolari, are de gând să închidă biserica şi să plece la căpşuni în Spania. În economia asta de piaţă, materialismului i s-a tăiat doar cuvântul ştiinţific, dar rădăcina a rămas aceiaşi, ca unei şopârle ce-i rupi coada şi ea creşte la loc. Am belit belengherul dacă pune lacătul pe belciuge şi pleacă, gândeşte başaurul. Măcar cu un scaun arhieresc şi un ceaslov din care să le citesc puradeilor Psalmii lui David să mă înţeleg şi eu, continuă să şoptească de unul singur, aruncând chiştocul în afara gropii cu un bobârnac, reluându-şi activitatea. Toată viaţa ei, ţăranca, ce urmează a fi îngropată, muncise pământul în gospodăria colectivă de tip sovietic şi acum, acelaşi pământ, o va primi la el cu o generozitate ecleziastică. Numele ei este Filica, soţia Colonelului Bardac, veteran al celui de-Al Doilea Război Mondial, unul dintre puţinii camarazi de arme ce au mai rămas în viaţă. Luptând împotriva bolşevismului în Armata Regală Română, sfârşise prin a-l aduce, odată cu divizia Tudor Vladimirescu, cu care se întorsese, în propria sa ţară. Unul din camarazi, alături de care luptase, chiar în acel moment se chinuia să-şi dea sufletul. Îl chema Stan Ştefan, zis Lăcrămosu. Se întorsese odată cu bolşevizata armată eliberatoare a slavilor noştri salvatori, care îşi făcuseră apariţia pe şeile armăsarilor de Don în drumul lor spre Berlin, privind orizontul prin crăpătura oblică a ochilor de mongoloizi ascunşi sub cozorocul şepcilor cu steaua de fier. Venise din prizonierat gata îndoctrinat cu lecţia lui Makarenco bine  însuşită. Se pare că o perioadă fusese chiar gardian în temutul penitenciar din Râmnicul Sărat, cunoscut şi sub numele de Furnica. Cei din sat îl ştiau doar de Lăcrămosu. Chinuit de durere, acum zăcea părăsit, întins într-un pat, învelit într-o pătură, cu o sondă vârâtă pe canalul penisului până în vezica urinară de unde curgeau picături de sânge, luându-l la goană pe preot, refuzând împărtăşania ultimelor ceasuri din viaţa sa. Lasă, că n-o să mori, îl încurajase colonelul Bardac, pe la începutul primăverii, când îi făcuse o vizită, strângându-i degetele reci. Uite, afară a înflorit liliacul, continuă acesta, punându-i pe piept o creangă roşie, înflorită, a cărei mireasmă acoperi mirosul de naftalină şi medicamente ce se aflau pe o noptieră la capătul muribundului. Nu ne lasă el, tătucul Stalin! nu se putu stăpâni să adauge cu o maliţiozitate pe care nici măcar nu încercase să şi-o mai ascundă. Plecaseră împreună pe front dar căzând prizonieri, în mărinimia lui, gentilul Stalin (pentru el epurarea era o simplă chestiune de statistică), le mai oferise o şansă. Se aflau în curtea lagărului comunist, unde stăteau înfometaţi de vreo câteva luni. Un general rus, care nu stătuse mai mult de cinci minute, se ridicase pe capota unei maşini de unde ţinuse un discurs înflăcărat. Tot ce-şi mai aducea aminte era doar cuvântul gaspadin. Restul cuvântării avea s-o traducă un ofiţer din armata română, a cărui voce se suprapunea peste cea a ofiţerului rus, îndemnând prizonierii la lupta mondială împotriva burgheziei, complice contrarevoluţiei şi reacţiunii europene.  Aţi dat +1 în mod public. AnulaţVorbele, pline de însufleţire, ce aparţineau de fapt generalissimului (căci ofiţerul nu făcea altceva decât să citească de pe o hârtie, ceea ce genialul tătuc al popoarelor dictase, cu veşnica manta pe umeri, cu ochii lui de broscoi, cu mâna rigidă, în care obişnuia să ţină nelipsita pipă), aveau să prindă rădăcini adânci nu numai în sufletul lui Lăcrămosu. Trage scaunul ăla mai aproape că nu te-aud prea bine, şopti cominternistul, abia mişcându-şi maxilarul paralizat. Şi zici că afară e frumos?! întrebă acesta, mai mult gâjâit, de parcă la mărul lui Adam ar fi avut un buton pe care, apăsându-l, l-ar fi ajutat să vorbească. Măi Ştefane, continuă veteranul, fără a răspunde întrebării ce i se pusese, privind vremea frumoasă de afară. Stane, repetă acesta, ridicându-se de pe scaun şi apucându-l din nou de mâna inertă, sepulcrală. Voia să-l întrebe ceva. Sta… Se opri. Cu floarea de liliac pe piept, cominternistul adormise. Se auzea un uşor horcăit. Prin sondă încă mai continuau să cadă picături de sânge. Era, probabil, tributul istoriei, pe care îi venise şi lui rândul să-l plătească.  Afară, lângă geam, se auzi fâlfâitul de aripi ale unui cocoş şi apoi cântecul asurzitor al acestuia, care anunţa venirea unui oaspete nepoftit. Multă vreme îl privi în tăcere. Scofâlciţi, obrajii muribundului căpătaseră pe alocuri o culoare violacee. Găurile tâmplelor aveau un zvâcnet anemic, semn că sângele abia dacă-i mai circula. Şi când te gândeşti ce bărbat a fost. Cât de curând se va prăpădi, gândi colonelul, sprijinindu-se, în drumul său spre casă, în nelipsitul baston de alun. Măi, măi, măi: bătrâneţe, haine grele! Parcă şi acum îl am în faţa ochilor. Tânăr, cu cămaşa suflecată, cu pistolul la şold, aşa a făcut, după ce ne-am lăsat la vatră, colectivizarea. A bătut şi-a schingiuit pe cei ce n-au vrut să se treacă de bunăvoie şi acum uite cum îl bate şi-l schingiui Cel de sus. O dată lăsat la vatră, colonelul, se trecuse mai cu voie, mai fără voie, la colectiv, lăsând pe alţii să lupte contrarevoluţiei şi reacţiunii europene, mulţumindu-se cu o viaţă anostă dar paşnică. Anii se scurseseră pe nesimţite. Frânt de oboseală, seara, când venea acasă şi stătea la masă cu soţia, ofta de fiecare dată: Ehe, tu-l în cur pă mă-sa pă Păsărică, a plecat în lumea largă şi eu am rămas ca un prost aici. Păsărică era un văr de-a lui care plecase la oraş. În fiecare an obişnuia să se reîntoarcă în sat, vizitându-şi părinţii, care erau foarte bătrâni. Niciodată nu se reîntorcea la serviciu său fără să stea de vorbă şi cu el. Ce mai faci, măi Cristache?! îl bătea bucuros pe umăr. Ce să fac! Mă cert toată ziua cu muierea asta a mea, răspundea Barbu M. Cristache cu un aer posomorât. Vin ai făcut? Am făcut. Păi adu şi tu un cofer. Nu te bucuri că mă vezi?. Nu se ducea el. Cât stăteau de vorbă la umbra unui cais, nevasta (Filica era mult mai tânără decât el), venea, abia făcându-şi loc printr-un cârd de gâşte, găini, bibilici, raţe leşeşti, care se ţineau după ea, crezând că le aduseseră de mâncare. Uşi boala naibii! Cât îi curtea asta de mare nu mai aveţi unde vă duce! V-aţi găinăţat peste tot. Uricioase mai sunteţi. Intraţi în sufletul omului. Toată bătătura era plină cu orătănii. În fiecare primăvară soţia colonelului punea cel puţin douăzeci de cloşti. Peste tot, prin grajd, prin cămară, prin cramă, se vedea câte un coş cu mânerele rupte, unde aranja douăzeci-treizeci de ouă pe un pat moale, făcut din paie proaspete, deasupra cărora aşeza cu atenţie să nu le spargă, o găină ce cârcâia, urmând ca la cele douăzeci şi una de zile să iasă aproape în mod instantaneu tot atâţia pui. Deşi era o semianalfabetă, Filica avea secretul ei, un fel de instinct primitiv al interstiţiilor stelare exercitate asupra eclozării. Lua în căuşul palmei câte un ou,  învârtindu-l şi cercetându-i atentă bănuţul din interior, la lumina unei lumânări. Pe cele care nu erau bune le separa, punându-le deoparte. Apoi, cu atenţie, plimbând degetele crăpate de atâta muncă pe un calendar ortodox, prins în pioneze pe un perete spoit cu var, urmărea ziua în care punea fiecare cloşcă. În empirismul ingineriei sale genetice aşeza gâştele pe ouă de curcă, raţele pe ouă de bibilici, găinile pe ouă de gâscă. Era o adevărată babilonie în rândul acelor galinacee, pe care nici ea n-o mai putea descurca. Lucrurile se rezolvau de la sine. La ieşirea puilor din găoace, mamele lor adoptive cârâiau contrariate de câteva ori, apoi, resemnate, se substituiau instinctelor materne din care proveneau ouăle, călătorind cu micuţii pui, pornind în explorarea bătăturii după mâncare. Odată, într-o primăvară, nemaicăzându-i nici o cloşcă, aşezase pe ouă un curcan uriaş, ce-şi luase misiunea în serios, plimbându-şi gâtul lung, asemenea unui periscop cu care erau dotate submarinele germane. Stătea aşa de semeţ pe ouă şi avea un aer aşa de demn încât, exacerbatul sentiment al paternităţii, de care părea marcat, îl determinase să nu coboare nici la mâncare. Refuzul de a se mai da jos de pe ouă l-ar fi putut costa viaţa, aşa încât, la două-trei zile, gospodina, fusese nevoită să-l îndoape, vârându-i cu forţa câteva boabe de porumb, căci avea guşa goală, şi turnându-i apă cu o pâlnie. Veni şi ziua mult aşteptată în care puii au spart coaja, au ieşit din găoace, săltând în sus curcanul. Leat, poate n-o să mă crezi, avea să povestească colonelul unui camarad pe care-l ajutase, cărându-l în spate pe front mai bine de zece kilometri, în timp ce sângele se scurgea din el. Muierea asta a mea nu-i sănătoasă la cap. Mă miram eu să aibă ea mai multă minte decât curcanul acela! Ce crezi că s-a întâmplat? Ce-ţi povestesc eu acuma am văzut cu ochii mei, nu din auzite. Ştii că nu-mi place să mint. Eram acolo când i-a scos dintr-o căciulă, unde obişnuia să-i ţină până îşi înghiţeau gălbenuşul din care se hrăneau, căci n-ai voie să le dai să mănânce sau să bea apă, altfel dă cufureala în ei şi mor. Cum zic, o văd răsturnând căciula, lăsându-i în bătaia soarelui, mici, molatici, neputincioşi, dezorientaţi. Nici să meargă nu ştiau. Fugeau ei de pe loc, ce e drept, cu viteza unui reactor, dar la câţiva metri mai încolo cădeau de-a berbeleacul. N-a, o aud pe muierea asta a mea, i-ai făcut, acuma să-i creşti! zice venind cu ditamai curcanul legat c-o aţă de un picior. Ăsta, contrariat, cu nişte ochi speriaţi, văzând gâgâlicile acelea, ca nişte păianjeni, ce forfoteau printre picioare lui, nu ştiu ce i se pare, c-o şi ia la fugă. Speriat începe să dea din aripi, zboară pe ghizdeaua puţului, de acolo se aruncă cu capul în jos şi se îneacă. Îţi dai seama, s-a sinucis! Făăă, i-am zis nevestii, nici odată-n viaţa ta să nu mai faci aşa ceva. Unde-ai mai pomenit tu curcan pe ouă de bibilică?! Barem dac-ar fi fost ouă de curcă, dar aşa… În loc să-şi recunoască vina o aud cum se răsteşte la mine: Ce-ai fi vrut să fac dacă anul ăsta n-a mai căzut nici o cloşcă? De multe ori, ca şi în acel caz, Filica îi dădea vorba la spate. Singurul lucru de care gospodina ţinea cont era data la care punea cloşca pe ouă. Niciodată eclozarea nu trebuia să cadă în aceiaşi lună. Ziua în care ieşeau puii trebuia în mod obligatoriu să cadă-n luna următoare. Altfel ieşeau, dacă mai ieşeau, lunatici. Unele femei nu ştiau secretul acesta şi de aceea le auzeai văitându-se că le-a murit puii în găoace, sau, şi mai rău, au ieşit cu picioarele împiedicate, sucite în spate, ca nişte handicapaţi, închinând rebegiţi la soare câteva zile, umplându-şi guşile doar cu apă şi murind până la urmă. Fă, da proaste mai sunteţi, nu v-am spus eu că o cloşcă se pune întotdeauna la jumătatea lunii?! Niciodată mai devreme. Venea câte una la ea să-i ceară ouă. Fă Filico, dă şi mie câteva ouă, mi-a căzut o cloşcă şi vreau s-o pun. Îţi dau, dar nu e bine ce faci. Azi e în opt, mai aşteaptă şi tu până pe zece, s-apuci măcar o zi din luna viitoare. Ce să mai aştept, fă, ce să mai aştept, aşteptam-ar moartea să vină să mă ia! Aştept să vină paştele cailor?! Dă-mi dacă ai. Treaba ta, eu îţi dau, dar să nu zici dup-aia că n-au fost ouăle bune. Peste câteva săptămâni se  întâlneau din  nou. Ai avut dreptate Filico! Unul al naibii n-a ieşit, fă! La început am crezut c-au fost clocite, dar, din curiozitate, am spart câteva şi-am dat de pui. Erau mari, cu fulgi pe ei. Îţi dai seama, au murit sufocaţi. N-au putut să spargă coaja cu ciocul. E şi asta, de care zici tu, o chestie! Dacă eşti proastă, nu ţi-am spus! îi răspundea gospodina, întorcându-i spatele. Femeia recunoştea, fără a se simţi jignită, că fusese o proastă, spunând în stânga şi-n dreapta celor cu care se întâlnea: Filica asta a lui Cristache e dată naibii! Ia uite ce m-a învăţat. Fă toantelor, niciodată să nu mai puneţi cloştili… Nu se ştie de ce soţului ei i se spunea colonelul Bardac. În nici un caz că s-ar fi reîntors de pe front cu un astfel de grad. Cineva, cu mulţi ani în urmă, dar astea erau simple bârfe, îl văzuse odată ieşind pe poartă cu o damigeană plină cu vin. Era pe înserat. Filica îl zări, luându-se după el, hotărâtă să-i smulgă damigeana din mână şi să-l împingă din nou în curte. În fiecare noapte, mai ales toamna, dispărea cu vasul acela plin cu vin, întorcându-se acasă abia spre ziuă. Mă-n vascrisenia mă-ti, lasă că-ţi dau eu băutură. Hotărâtă ca de data aceasta să nu-l mai lase să plece, se pusese-n calea lui, barându-i drumul. Hai acasă Cristache, îl rugase la început, trăgându-l de mânecă. Beat, Cristache, o împinse, dând-o în lături. Dă-te, fă, la o parte din calea mea. Nu mă dau, mă, nu mă dau! Hai, ia să vedem, ce-ai să-mi faci? Şi, decisă cu orice preţ să-l oprească, femeia se postă în faţă, umflându-şi pieptul şi ridicându-şi umerii laţi ca de halterofil. Bezmetic, omul încercă s-o lovească cu dosul palmei dar femeia se feri. Era decisă să nu-l mai lase să facă măcar un pas mai departe, de acolo, din locul în care se aflau. Lucrul acesta îi stătea în putere, căci, ani la rândul, Filica lucrase pe pista colhozului, vânturând cu lopata mii de tone de grâu, încărcându-l în basculantele, pe care tot ea, împreună cu alte femei, se duceau să le descarce la silozurile aflate în apropierea căi ferate, unde, îl lua încă o dată la mână, încărcându-l în vagoanele, a căror destinaţie n-o cunoscuse niciodată. Erau zile când se reîntorcea acasă pe întuneric, vârându-se în pat, lângă soţ, fără ca acesta s-o simtă. A doua zi cu noaptea-n cap era deja plecată. Cristache, mai apuca să-i zică în grabă, vezi să dai mâncare la porc. Şi nu uita să te duci la brutărie să cumperi pâine. Mâine plecăm la siloz unde avem de încărcat câteva vagoane cu grâu. Bine, du-te şi stai fără nici o grijă, o asigura veteranul. Nici la porc nu dădea, nici pâine nu lua. În ultima perioadă soţul ei o luase razna de tot. Iar s-a îmbătat Cristache al tău, Filico, îi aducea la cunoştinţă vreun binevoitor. Omul aflase de la cineva că soţia se avea bine cu Traian Sălcianu, cantaragiul de pe bascula colhozului. Simţindu-se în inferioritate fizică, căci la eforturile depuse pe pistă l-ar fi putut ridica în sus doar într-o singură mână, cu tot războiul lui împotriva Stalingradului, Cristache, tăcu din gură, neîndrăznind să-i reproşeze ceva. Şi apoi ce temei ar fi putut pune el pe vorbele unuia care poate c-ar fi urmărit doar să-i facă ne trai în familie?! Nu-i reproşase nimic, dar se apucase, în schimb, de beţie. Azi aşa, mâine aşa, până când, în seara aceea, femeia îl pândise cum plecă de acasă cu damigeana plină cu vin. Nu te duci nicăieri, îi spusese colectivista, postându-se în faţa lui şi mai hotărâtă. Ba o să mă duc. Ieşi în pizda mă-ti din faţa mea, se răstise el ca un turbat cu damigeana într-o mână, vrând să treacă pe lângă ea. Na, na, na, n-ai să pleci nicăieri! repetă femeia, împingându-l uşor cu palma. Ba am să plec! se încăpăţână acesta să repete, ţinând-o tot p-a lui. Ba n-ai să pleci! Ba da! Ba nu! Ba da! Ba nu! Mă Cristache, se opri femeia deodată din replica aceasta, pe care i-o tot întorcea soţului său, de parcă ar fi lovit o minge de pingpong şi adversarul i-o trimetea înapoi. Mă Cristache, repetă aceasta, cu o voce duioasă, plină de tandreţe, pe care n-o mai folosise din primii ani, de când aceştia se luaseră împreună. De ce vrei tu, mă, să ne ştie lumea?! Turbat Cristache nici nu vru s-audă. Să ne ştie, spusese acesta pe acelaşi ton exaltat. Lasă să ne ştie. Nu eu m-am f…t cu Traian Sălcianu! Va să zică în asta stătuse încăpăţânarea bărbatului, care nu se lăsase convins în ruptul capului. Auzindu-l, femeia rămase pentru câteva clipe paralizată. Dar numai pentru foarte scurt timp, căci îşi reveni cu o şi mai mare hotărâre de a nu-l lăsa să plece, smulgându-i damigeana din mână şi trântind de pământ cu ea. Na, mai du-te! îi spusese, şi-i întorsese spatele, intrând în curte. Clătinându-se, omul rămăsese acolo, în mijlocul drumului, privind cu nedumerire la damigeana spartă şi la vinul ce se scurgea, împrăştiindu-se pe pământ. Te dau pe mâna colonelului, ai spart bărdacul, nenorocito! o ameninţase cu pumnul prin aer. Fusese de ajuns ca cineva în momentul acela să treacă pe acolo şi să asiste la tot acel circ. A doua zi se şi trezise cu porecla. Altfel, muierea era dată-n măsa, cum spuneau unii cu invidie. Toată ziua robotea prin curte, tocând la raţe, sau cărând apă de la fântână. Creştea păsări, avea o grădină plină cu flori de la crinii regali până la gura leului, caişi şi piersici, iar duminicile îi făcea bărbatului său câte un lighean cu brânzoaice presărate pe deasupra cu zahăr vanilat. Când se apropia iarna, ferindu-le de ger, scotea muşcatele din pământ şi le aşeza în ghiveciuri, punându-le în casă, la căldură, pe pervazul ferestrei. Colonelul niciodată nu-i dăduse măcar o mână  de ajutor. Se mulţumea doar s-o privească stând pe prispă şi fumând în timp ce, infatigabila muiere, lăţită-n fund, ca tractorul pe ogoare, cum scrisese un poet odată, trebăluia nemaivăzându-şi capul de atâta griji. Se dărâmă gardul ăla pe noi şi tu nu te sinchiseşti deloc. Pute pământul sub tine, îi mai spunea câteodată. Nu-i de ajuns cât îmi rup oasele, muncind la colectivul ăla? se scuza colonelul, strivind ţigara cu talpa piciorului. A, parcă ziceai că eşti surd, auzi doar ce-ţi convine! Acum ce te mai vaiţi, nu voi l-aţi adus?! Aşa îşi petrecea timpul această simplă familie de colectivişti, cu mângâierea şi tandreţea lor, chiar dacă uneori, chestii mărunte, muierea mai bombănea din când în când, atunci când ceva i se părea în neregulă. În rest se îngăduiau, ca sacul cu peticul, cum se spune. Fiecare, zicea uneori colonelul, să aibă grijă de târla lui. Cât de repede se scurseseră anii! Acum, pe lângă eşecul de a cuceri imperiul lui Petru cel Mare, iată, colonelului, la câteva luni (nici măcar nu-şi mai aducea aminte cât timp trecuse de la vizita camaradului său, pe care nici nu-l lua Dumnezeu, nici nu-l lăsa să trăiască), îi murise şi Filomela, aşa cum îi zicea soţiei sale, care fusese cu mult mai tânără decât el. Unde te duci tu acum filotica mea Filomela?! plângea ca un copil, smulgându-şi părul din cap, lovindu-se cu pumnii în tâmplă şi agitându-i în sus spre cer, cât timp soţia sa fusese scoasă din casă, purtată pe umeri de către rudele sale şi dusă pe platforma unui Molotov, al cărui motor era pornit la ralanti, o relicvă a fostului regim comunist, cu obloanele lăsate-n jos, ca un înger al morţii. Pe platforma plină cu flori se afla un covor cu ciucuri aşezat de cineva acolo. Se mai vedeau şi câteva coroane mortuare rezemate de oblon. Deasupra coroanelor, într-o fotografie înrămată, luată acasă după desfiinţarea colectivului din vitrina panoului de onoare, Filica, în plină tinereţe, cu părul negru, împletit într-o coadă groasă, ce se vedea atârnându-i pe umărul drept, cu ochii îndreptaţi spre cosciugul, unde acum stătea întinsă, se privea parcă pe sine. Maşina se urni din loc şi odată cu ea tot convoiul se puse în mişcare. O femeie, îmbrăcată din cap până în picioare în negru, ţinând o batistă mototolită în pumnul, pe care îţi dădea impresia că vrea să şi-l muşte, scoase un ţipăt isteric, aplecându-se deasupra cosciugului. De ce ne părăseşti, ţăţicăăă?! Ţinându-se cu o mână de oblonul maşinii, colonelul, extenuat de cele două nopţi de priveghi, în care nu închisese un ochi, mergea cu capul în pământ. Până la biserică, unde preotul urma să-i ţină cuvântarea, pe chipul tuturora se vedea o profundă tristeţe şi  îngândurare. Veniseră la înmormântarea sa chiar şi câţiva granguri de la fostul comitet de partid orăşenesc, cu figurile stâlcite de timp, cătrănite din cauza idealului spulberat, strâmbi din coloana vertebrală, cu capetele goale, cu şepcile maoiste în mâini, deşelaţi, gârboviţi, încărunţiţi. În faţă, un copil de vreo doisprezece anişori, purta o cruce din lemn pe umăr, lovind cu bombeul adidasului pietrele ce se iveau în cale. Doi bătrâni, albi la păr, înconvoiaţi de timp, cu prosoape legate pe braţul drept, duceau prapurii bisericeşti brodaţi cu chipul Maicii Domnului, alături de alţi doi, care mergeau ceva mai în faţă, cu felinarele ce se mişcau într-o parte şi alta. Cu patrafirul auriu, preotul, mergea secondat de doi dascăli. Unul din ei ţinea în mână o candelă. Două fetiţe, ce mergeau în faţa Molotovului, trăgeau de o pânză întinsă pe toată lăţimea drumului. Pânza aceea albă, aflată în faţa maşinii, semnifica bariera dintre cele lumeşti şi chintesenţa vieţii transcendentale. Întinsă pe catafalc, abia dacă se mai vedea chipul decedatei dintre pânzeturile în care fusese înfăşurată. Florile, de toate soiurile, erau împrăştiate peste ea. Rudele se pierdeau în aglomeraţia aceea de femei şi oameni îmbrăcaţi în negru. Era adunat acolo, în lumina orbitoare, tot satul. Câţi mai rămăseseră din el. Întinsă în cosciug Filica părea la fel de frumoasă ca şi atunci când fusese în viaţă. Parcă nici nu trecuseră anii peste chipul ei. Fusese o femeie solidă, cu nişte braţe vânjoase, veselă, plină de viaţă. Îmbrăcată într-o iie albă, curată, cu mânecile suflecate, cum îi plăcea ei să umble, din curtea colhozului, de unde se ridica, sărind cu uşurinţă peste obloanele aceluiaşi Molotov, care avea s-o ducă pe ultimul său drum, alături de suratele ei, ce stăteau cu lopeţile înfipte în grâul, de unde, pleava galbenului aur zbura în bătaia vântului, până la silozurile aflate lângă calea ferată, glasul ei nu-i mai tăcea. Era ca în peliculele propagandistice din Rusia stalinistă a celebrului studio Mosfilm, cu istoria lor falsificată, scoase pe bandă rulantă, pelicule în care preşedinţi de colhozuri radiau de fericire în mijlocul ţâţoaselor lăptărese cu cizme de cauciuc în picioare. Deşi nu suferise niciodată de vreo boală, ţăranca avusese parte de o moarte fulgerătoare. Evenimentul avusese loc într-o seară, pe la sfârşitul lui iunie, când, coacăzele, ce luau cu asalt fundaţia casei, începeau să se coacă. Sufocată de căldura de peste zi, femeia îşi lăsă uşor capul pe pernă, cu sânii slobozi, rămânând cu ochii larg deschişi, de parcă ar fi zărit un păianjen ce cobora de pe tavan, ca un antiterorist pe frânghia sa, rămânând încremenită. Era în duminica a doua după rusalii, când avusese loc aducerea moaştelor sfinţilor mucenici, doctorii cei fără de arginţi Chir şi Ioan, cu o zi înainte de Sfinţii Petru şi Pavel, în timp ce preotul urma să dea dezlegarea la peşte, cântând în biserică despre grijile vieţii. Stând cu spatele, colonelul, o crezu adormită. În zilele toropitoare de vară, aşa mai obişnuia femeia, să tragă câte un pui de somn. Deşi nu-i fusese credincioasă o iubea ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ce-ar trebui să fac, să-mi pun jujăul de gât?! Doar nu i-a mutat-o din loc, gândi resemnat colonelul. Acum ajunsese la o vârstă în care sângele se potolise. Şi apoi, cel cu care-l înşelase, se prăpădise de mult, chiar dacă, în momentul acela, stând cu capul pe pernă, cu ochii închişi, gândurile ei ar fi fost tot la cantaragiul cu care se închidea în magazie, trăgând zăvorul pe dinăuntru, iubindu-se pe sacii cu grâu, în timp ce ăla, cotrobăind-o cu mâna pe sub rochie, îi strivea câte o căpşună pe buzele ei senzuale. Privind-o, cum dormea cu spatele, colonelul, ar fi vrut s-o mângâie aşa în somn, fără să-i treacă prin cap că era de fapt moartă. Abia când o hâţână cu mâna lui tăbăcită de atâta muncă, plimbându-şi degetele răşchirate prin faţa ochilor, îşi dădu seama. Dispariţia femeii, care obişnuia să-l dojenească cu atâta blândeţe, o resimţi ca pe anexarea Basarabiei. A treia zi, de la moartea soţiei Colonelului Bardac, care survenise, aşa, pe neaşteptate, dis de dimineaţă, când soarele roşu, ca un bivol cu beregata tăiată, începea să se vadă răsărind, cei patru gropari umblau cu lopeţi şi cazmale pe umăr, printre morminte, în căutarea unui loc liber. L-au găsit cu mare greutate, apucându-se până la urmă de treabă. Nu păreau grăbiţi, căci aveau la  dispoziţie o jumătate de zi ca să sape o groapă adâncă de doi metri. Curios era faptul că se mai găsise totuşi un loc liber. Se apropia ora doisprezece. Groparii tocmai terminaseră de mâncat şi acum îşi făceau siesta. La câteva cruci mai încolo o femeie slăbănoagă, îmbrobodită cu o basma neagră, ce-i făcea chipul şi mai întunecat, de parcă ar fi fost o mumie fugită dintr-un sarcofag egiptean, privea cum se aruncă pământul afară. Se aşeză cu genunchii pe iarbă, în faţa crucii bărbatului ei, care fusese paznic la Consiliul Popular. Bătăile rare, apăsate, ale clopotului se auziră din depărtare până în valea Măcrişului, semn că sicriul decedatei fusese scos din biserică şi acum, cortegiul funerar, se îndrepta spre cimitir. Se vede că după curiozitatea cu care mumia-i privea pe cei patru gropari, ce se schimbau între ei după un rând de cazma, nu venise acolo să-şi plângă bărbatul. Deşi săpată într-un loc sănătos, o bună parte din bolta gropii se prăbuşi, astfel, încât, din teama de a nu termina de săpat, groparii intrau şi ieşeau într-un ritm ceva mai accelerat, dirijaţi de un anume Gica, descendent al unui neam de cuţitari din familia lui Vlaicu, ce s-au spintecat chiar şi între ei, un fel de şef, îngrăşat de atâta orez şi copane, mâncate la pomenile de la care nu lipsea niciodată. Relaţiile lui cu moartea, pe care o considera un fel de ordonanţă, dacă nu chiar metresă (în orice caz o bună tovarăşă de afacere, o sursă sigură de scos bani pe fondul recesiunii instalate), aveau în ele ceva concupiscent şi mercantil. Paradoxal, el era singurul om prosper din tot satul, ce se plimba cu o dezinvoltură de marchiz şi bulibaşă în acelaşi timp printre crucile ţăranilor. Dacă în decursul timpului, cei trei subalterni au dezertat, fiind înlocuiţi cu alţii, pe vânt, pe ploaie, pe ger şi  viscol, ani de zile el rămăsese consecvent, prezent la datorie, având de dus şi de îndeplinit până la capăt o nobilă şi ingrată în acelaşi timp misiune. Groparul acesta, pe care l-ar invidia până şi Cicicov, arhivarul Sufletelor moarte, cu ochii săi de viezure, pândind coliva şi euharistica prescură, părea mai degrabă un mameluc, pe chipul căruia se putea citi un optimism tembel, căci, mai avea puţin şi îngropa tot satul. Deodată, cu privirile lăsate-n pământ, cu mâinile împreunate-n faţă, slăbănoaga, scoase un ţipăt sfâşietor. Filicooooo… di ce te-a luat Dumnezeu pă tini ci nu pe miniii… cî noi amândou am lucrat împreunî la colectiiiv… şî tu ai fost pretina mea cea mai bunîîî... şî noi ne-am avut ca dou surooori… şî n-am sî uit pân-oi închidi ochii cum în ziua aia brigadieru a vrut sî trimitî pă cineva sî udi isticurili aleeea… ş-ali naibii niciuna n-a vrut sî să ducîîî… şî ne-am dus noi amândouuu... ş-în loc de-o normî cât au luat putorili  alilaltili nou ne-a pus dooouuu… ş-acuma uite-l şî pă Fănicî Carabî îngropat la trei cruci mai încolu di tiniii… cî Dumnezeu îi ia numai p-ăia bunii şî di ăia răi ş-aidraculi nu s-atingiii… ş-acum o sî soseascî tot satu aici pă buza gropii ş-o sî punî capacu pă tini şî n-o sî mai vezi lumina ziliii... iii… şî nu să ştii cum o s-o ducim pă lumea ailaltî cî nu s-a mai întors nimini dup-acolu sî ne spui şî nouuu... cî am avut şî io o verişoarî care-a murit la fel di tânîrî aşa ca şî tiniii... şî tu îmi spuneai toati sicretili tali cum te închideai tu cu hoţu ăla di Traian Sălcianu în magazii undi voiai sî faci un copil cu eeel… cî Dumnezeu ziceai tu le dă la toati ştoarfili şî ţii Cristachi nu-i în stari sâ-ţi dăruiascî un copchilaaaş… şî din cauza asta ţi-ai înşălat bărbatu cu Traian Sălcianu cari nici el n-a avut sâmânţî în boaşili alea a lui da di păcălit la cântar ştia sî păcălească pă toatî lumea cu greutăţili alea găuriti la strung cu burghiuriliii… iii… ş-acuma uite-l şî p-ăsta cum zaci lângă Fănicî Carabîîî… şî mai încolu di Carabî uite-l şî pă Ţâru cu cari io am vrut sâ-ţi fac lipeala da tu ai zis cî dă-l naibii şî p-ăsta cu toatî funcţia lui pă cari o ari cî nu mă regulez io cu eeel… şî io ţi-am zis fă proasto lasă-l pă Traian Sălcianu cî n-o sî faci nici o scofalî cu el şî dă-te pă lângă Ţâru cî i-am văzut-o io odată cum o scutura şî aşa fără sî i să scoli o ari cât o nanî di armăsaaar… şî tu te-ai întors cu spatili la mini ş-ai zis mai lasă-l naibili pă Ţâru ăsta a tău cî disearî o sî mănânc o nanî friptî şî orice-ai zici io plec cu mâna încărcatî di la Traian Sălcianu cari îmi dă bonuri di pâini şî toati aleaaa… şî io ţi-am zis treaba ta fato io nu mă mai baaag… şî uite-acuma cum zaci unu lângă altuuu… şî dincolu di Ţâru uite-l şî pă Tătărăscuuu... şî dincolu di Tătărăscu la gardu ăla din her uite-l şî pă Măgăruş socotitorul nostru care clipea din ochi atunci când ne dădea baniii… cî p-ăsta al meu cari bea toatî ziua şî io îi ziceam mă nu mai bea mă c-o sî te prăpădeşti uite-l acum cum l-a luat dracu şî pă eeeeel… şî tot aici în cimitirul ăsta în cari o s-ajungim cu toţii pânî la urmî mai dormi mânca-l-ar mama să-l mănânci pă el mititelu şî un nepot cari a fost soldat la Câmpina şî pă cari mi l-au omorât criminalii la Otopeeeni… şî parcâ-l văd ş-acuma în faţa ochilor la numai doi-trei anişori aşteptând lângă mini cu munuţili alea a lui în buzunar sî termin di muls vacaaa … şî nu pleca di lângă mini până nu-i dădeam o canî di laptiii… iii… şî după ce termina cana di lapti plin di spumî la gurî mai cerea unaaa… şî-i mai dădea mamaia încî unaaa… ş-acuma uiti cum în loc sî mă ia Dumnezeu pă mini l-a luat pă el mitititeluuu… cî ce-mi trebuia şaişpi pogoani di pământ acuma la bătrâneţiii… cî nenorocitu ăla di Ceauşescu usca-i-s-ar găvanili ochilor şî alegi-s-ar prafu şî pulberea di el şî săge-l-ar Dumnezeu şî sî-l săgetezi acolu undi esti el acuma ne obliga sî ne ducim la muncî pânî şî duminicaaa… ş-acuma nu mai ştiu di ce ne mai suportî Dumnezeu pă pământu ăstaaa… cî prea ne-am înrăit şî ne-am făcut ai draculiii… iii… c-a ajuns ca tata sâ-şi batî joc di fica sa numai di trei anişooori… şî uiti ce sărăcii s-a abătut pă capu nostruuu… cî mai bine-ar cădea odatî peste noi o bombî sau un meteorit şî ne-ar lua dracu o datî pă toooţi… şî sî nu mai rămâi niciunu pă lumea asta cî ş-aşa digeaba facim umbrî pământului… ş-acuma Cristachi o sî rămâi singuuur… iii… Brusc, femeia tăcu, continuând să se legene. Tot timpul cât groparii au zvârlit cu lopata grăbiţi pământul din groapă nici unul nu şi-a aruncat vreo privire spre ea, de parcă această danaidă ce-şi plângea eroii cetăţii, nici nu s-ar fi aflat acolo. Din depărtare, în liniştea amiezii, se auzi hodorogind, ca un cinism al istoriei, motorul vechi al Molotovului, întreţinut în stare de funcţionare, special pentru a onora ultimul drum ai puţinilor ţărani ce mai rămăseseră în viaţă. Ridicându-şi  ochii din pământ şi zărindu-i pe cei ce făceau parte din cortegiul funerar, care ajunsese în direcţia porţii lui Caţaon, femeia, beată, se scoală repede în picioare şi plecă de acolo ameţită printre crucile, ca nişte atleţi împietriţi, fără să privească măcar o dată spre mormântul neîngrijit, plin de buruieni, al celui ce-i fusese bărbat. Ţinând catafalcul pe umeri, cei patru gropari, făceau slalom printre cruci. Pentru ultima oară razele soarelui cădeau peste chipul ţărăncii aflate în coşciug. O coţofană, dând veselă din coadă, se aşeză pe un monument funerar din marmură, privind ca o bârfitoare aglomeraţia aceea adunată în jurul gropii de unde se auzeau bocete. Apoi se făcu linişte. Unul din gropari se apropie cu un săculeţ în care erau oscioarele laolaltă cu ghetuţele copilului înecat. La sugestia dascălului, care-i indică cu degetul, aşeză săculeţul lângă sicriul celei ce toată viaţa îşi dorise un copil. Totul era făcut în tăcere. Deodată, peste crucile din cimitir, se auzi vocea preotului, care, în timp ce deşerta o sticlă de vin amestecat cu ulei sfinţit peste trupul decedatei, învelit în pânzeturi albe, acoperită de petunii şi crăiţele, cânta: “Pomeneşte, Doamne, pe cei ce întru nădejdea învierii şi a vieţii celei ce va să fie au adormit, părinţi şi fraţi ai noştri şi pe toţi cei care întru dreapta credinţă s-au săvârşit, şi iartă-le lor toate greşalele pe care cu cuvântul, sau cu lucrul, sau cu gândul le-au săvârşit şi-i aşază pe ei, Doamne, în locuri luminoase, în locuri cu verdeaţă, în locuri de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea şi unde cercetarea feţei Tale veseleşte pe toţi sfinţii Tăi cei din veac. Dăruieşte-le lor şi nouă împărăţia Ta şi împărtăşirea bunătăţilor Tale celor negrăite şi veşnice, şi desfătarea vieţii Tale celei nesfârşite şi fericite. Că Tu eşti învierea şi odihna adormiţilor robilor Tăi, Hristoase, Dumnezeul nostru, şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi Bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Cu Sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletele adormiţilor robilor Tăi, unde nu este durere nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit.”   

 

 

[Sorina Zota]

Doamne ce talent  de narator. Aş fi zis că din viaţa satului  s-a spsu şi terminat totul cu Moromete.  E mult de discutat pe text. De bine-))))

Felicitări! Din inimă.

Cu respect de jos pălăria,

 Sorina

[Corina Militaru]

Destine, vremuri trecute si prezente, absurda zbatere a vietii redusa la tacere de moarte. Sunteti un povestitor foarte talentat. Felicitari!

Cu prietenie,

[Gabriela Grădinariu]

   Inedită localizare a acțiunii !Un stop cadru în cimitirul unei comunități rurale este punctul de plecare  și de finalizare  pentru    trecerea   în revistă  a vieții unui cuplu obișnuit din lumea satului , pretext pentru disecția făcută societății  în devenirea ei. Cu har  sunt construite personaje autentice , iar bocitoarea este absolut savuroasă !  Toată admirația !

[Sofia Sincă]

Simt că am asistat la îngroparea satului românesc. Se pare că soarta plăteşte prin osânda neamului care şi-a ales prost conducătorii. În textul tău ai scurs o parte din istoriea năpăstuiţilor. Pornind de la cimitirul sumbru, dar descris foarte firesc ai trecut prin situaţiile istorico-sociale ale ţăranului român, condus doar de insticte în afara legilor impuse: colectivizări, metodele ruseşti, apoi cele de după sfânta revoluţie... sau ce-o fi fost ea, care au exterminat satul românesc. Detaşat moral şi dezinteresat material, tot ţăranul plăteşte, victime sigure ale eşecului naţional.

Despre arta narării... doar sublimul poate fi cuvântul de bază. Scurgerea frazelor prin cititor, în modul cel mai electrizant posibil, realizează o interpetare a mesajului îmbrăcat în estetic, între frumos şi talent, oferit cu generozitate de scriitor în fiecare paragraf. Epitete mefistofelice, comparaţii inedite şi savuroase însoţesc fiecare frază.

Foarte bine îţi ies povestirile, de un fantastic veritabil, întemeiat şi pe cele citite în cărți, în special ale clasicilor ruşi. Confesiunile sale sunt cuceritoare, nu atât prin sinceritate, cât prin modul inteligent de expunere bazate pe documentare... sau poate pe experienţă. Bocetul din ultima partea a textului este delicios, de fapt o biografie a decedatei, în termenii locului. Iar slujba de pe marginea gropii, sugestivă.

De fapt întregul text este un bocet realizat de un scriitor talentat.

Admiraţie deosebită, ca de fiecare dată!

Sofy

[Ion Lazăr da Coza]

O superbă povestire! Talent autentic! Finalul e cam dezumflat.

Grijă la unele scăpări gramaticale: măta > mă-ta, măsa > mă-sa, aceeași în loc de aceiași când e vorba de feminin etc.

Încântat,

da Coza