MEDALION LIRIC- NICHITA STĂNESCU

[ION IONESCU-BUCOVU]

MEDALION LIRIC -NICHITA STĂNESCU

(80 de ani de la naștere)

Nichita e un Paranif din Bizanț căzut în literele românești precum Eminescu din cer, un veșnic adolescent firav, îmbătrânit în imaginea purității de un talent unic de meșteșugar bijutier al cuvintelor. În poezia lui „Se umflă emoția, bezna,/ ca și cum zeul visat în copilărie/ ar avea o capitală în glezna/lui argintie” Candori feline ne umple de duh în: „A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,/cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta…” „Necuvintele ” lui solfegiază pe tema trădării interiorității prin cuvânt: „O, nasc vocale mari, mereu/ guri care se închid în gol…/ Dar ca prin strungăreața unui zeu/ Prin Scylla și Caribda am trecut în zbor.” Uneori se lasă pe coarde nostalgice spre toamnele lui unice „ pe sub amplii copaci fără frunze,/ mă lăsam înfrigurat de toamnă/ sau alb pe clișeul negru al lacului/ ziua trecea prin mine mult mai iute.” Are o foame turbată de cuvinte: „Dacă mi-e foame și mănânc tauri/ dacă mi-e foame și mănânc ghindă/dacă mi-e foame și mănânsc auri/ dacă mi-e sticlă și mănânc oglindă/ dacă mi-e pământ și mănânc grâuri/ dacă mi-e vulturi și mănânc pliscuri/dacă mi-e apă și mănânc râuri/dacă mi-e munte și mănânc piscuri…” Temele lui cosmice și erotice îmbinate cu nostalgia abolirii timpului prin cuvânt se așează sub zodia relativului: „Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des./ Eu stăteam la marginea orei,/ tu-la cealaltă/ ca două toarte de amforă./ numai cuvintele zburau între noi, înainte și înapoi./ Vârtejul lor putea fi aproape zărit, și, deodată,/ îmi lăsam un genunchi,/ iar cotul mi-l înfigeam în pământ,/ numai ca să privesc iarba-nclinată,/ de căderea vreunui cuvânt, / ca sub laba unui leu alergând…” Iubirea lui oscilează între bucuria pură și neliniștea universală, nesupusă legilor universului: „Prima literă a oricărui cuvânt/ se află-n trecut,/ ultima literă de asemenea,/ Numai trupul cuvântului/ e în prezent…/ Iubito, tu,/ viața mea despre care/ nu pot striga/ decât lucruri ale trecutului,-/ viața împodobită cu sunete/ care-ndată ce sunt/ au și fost…”

Arta lui poetică se numește „Strigarea numelui” și înregistrează încercarea disperată a poetului de a traduce în cuvânt mesajul unei iubiri ce nu poate să dureze, ca oricare semn al unui univers în transformare. Tema o găsim aproape la toți marii scriitori de la Eminescu la Preda. La Nichita Stănescu ia forme dramatice: „Eu i-am arătat ei un cal cu șapte șei/ și i-am spus: nu pleca!//…Dar ea/ a plecat că începuse să plece./ Am strigat după ea: /Spune-mi măcar cum te cheamă, dacă pleci,/ spune-mi măcar cum te cheamă.”

Astăzi Nichita ar fi fost la 80 de ani un moș de poveste cu o barbă ca a lui Homer.

Dar s-a dus de tânăr…

„ Eu voi încăleca/ pe un armăsar alb/ și-mi voi agăța ploile,/ cercel sunător la ureche, /să mă auzi când trec.”

Te auzim mereu Nichita!

Trecerea ta e o frumoasă primăvară peste frunțile noastre.

 

Ion Ionescu- Bucovu

 

 

[Sorina Zota]

Atât de frumos  că ni-l reamintiţi pe-acest curajos  muşchetar al versului-))))))

Felicitări!

[Sofia Sincă]

Scurtă dar încântătoare prezentare a poeziei lui Nichita S. Scurtă pentru că despre poezia  bardului se poate vorbi vieţi, din fiecare poezie citită poate răsări alte idei pe lângă cele sugerate de el. De fapt din fiecare cuvânt de al lui, se creează imagini, doruri de altă poezie. Dornic de a atinge absolutul şi în cuvânt şi în dragoste s-a întrecut pe el şi eu zic că a reuşit. Poezia modernă la el se raportează. Zici Nichita - zici poezie.

Admiraţie, Sofy!