Crucea din sticlă IV

[Emil Dumitru]

       Întrebarea lui întoarse totul pe dos şi toată atmosfera de suspans pe care Margaret reuşise s-o creeze, se risipise într-o secundă – această intervenţie simplă, era neprevăzută în scenariul învăţat de Margaret − ca un balon de săpun şi asta o făcu să şovăie o clipă, însă suficient ca Fill să sesizeze acest lucru.

       O văzu cum se ridică şi se îndreptă spre bar: aproape rigidă ca un robot îşi mai turnă puţin gin – graţia din mişcările ei de gheişă dispăruseră ca prin farmec.

       − Mai doriţi? întrebă ea conformându-se codului bunelor maniere, dar scopul era altul: să mai câştige timp, să se reculeagă şi să improvizeze, până îl duce iar în scenariul ei.  

       − Nu, mulţumesc, nu l-am terminat nici pe acesta! spuse el cu subînţeles.

 

       Margaret reveni în fotoliu şi câteva secunde rămase cu privirea fixă în paharul din mână, căutând să descifreze în oglinda lichidului, răspunsul.

        − …Mda, îmi amintesc, de la început m-aţi avertizat că unele întrebări vor fi incomode sau indiscrete, reluă ea după un timp, pe un ton scăzut, tărăgănat şi lungind cuvintele. Totuşi, zise ea ridicându-şi ochii şi privindu-l foarte direct, dacă ceea ce vreţi să aflaţi de la mine, ajută la bunul mers al anchetei, am să mă conformez şi am să răspund.  Dacă însă… întrebarea este pusă doar aşa, pentru a vă satisface curiozitatea dumneavoastră personală, prefer să tac. Se opri, duse paharul la gură şi mai sorbi din el, privindu-l în continuare pe Fill, tot la fel de direct, aşteptând.

       − Stimată doamnă, uneori poate că întrebările mele vor depăşi cadrul anchetei, drept pentru care vă cer anticipat scuze. Dar sunt sigur că nu va fi cazul, dumneavoastră veţi înţelege asta şi nu-mi veţi răspunde. Fill se opri privind-o întrebător şi văzând că ea tace, prefăcându-se probabil că nu înţelege mesajul din ochii lui, continuă: Mai este nevoie să repet întrebarea?

       − A, nu! mimă ea o uşoară tresărire, doar mă gândeam la ceva, privindu-vă! Mă întrebam: care dintre cei doi, e mai sincer?

       − Doi!?... făcu Fill, chipurile surprins, uitându-se în jurul său.

       − Da, doi. Eu văd acum în dumneavoastră, două personalităţi total diferite: Fill poliţistul şi Fill omul?... Cine pune întrebările?

       − Noi doi suntem un tot, doamnă, replică el întrând în jocul ei, şi întotdeauna suntem sinceri, ne înţelegem de minune, e adevărat, uneori ca doi fraţi vitregi, dar totuşi ne suportăm, ne agreăm, colaborăm şi ne completăm reciproc.  Iar Fill omul, aici de faţă, nu s-a îndoit nicio secundă de sinceritatea dumneavoastră.

       − Şi poliţistul ce spune? Să înţeleg că are dubii!?

       − Poliţistul e vigilent, treaz şi la datorie! El anchetează întotdeauna îndeplinindu-şi cu onoare îndatoririle de serviciu. Dar sigur, o să vorbească şi omul cu el! O să-l convingă pe poliţist să fie şi el… mai uman, mai sincer…

       − Ha, ha, ha!… mie îmi spuneţi cât sunt, polițiștii, de sinceri !?... Dar să lăsăm asta. Dumneavoastră, aveţi încredere în oameni? Vă întreb asta din pură curiozitate.

       − Da, am încredere în dumneavoastră, asumându-mi şi un oarecare risc! După cum bine ştiţi, riscul este una dintre laturile meseriei noastre.

       − V-am întrebat cu totul altceva! Domnule Norman, eraţi bun în politică, observ că ocoliţi cu abilitate să răspundeţi exact la întrebare… totuşi mă simt flatată şi cred că sunteţi un bun sau… fin psiholog.

       − Mă flatează şi pe mine constatarea dumneavoastră, dar eu iubesc mai mult filozofia, psihologul…

       − Filozofia cuvintelor sau… a iubirii?

       Şi după ce-l întrerupse cu această întrebare, Margaret zâmbind, duse paharul la gură.

       − Psihologul este vindecătorul, reluă el calm, el cunoaște cel mai bine taina sufletului omenesc! Filozofia cuvintelor sau... a iubirii, momentan, nu se încadrează în obiectivul curent al cercetărilor mele.

       Margaret tăcu şi rămase un timp pe gânduri, jucându-se cu paharul, căutându-şi parcă cuvintele, spuse:

       − Interesant, domnule Norman, sunteţi primul poliţist filozof, pe care am onoarea să-l cunosc! Cred că…

       − Mă scuzaţi de întrerupere! zise el simţind în glasul ei puţină ironie. Nu ştiu câţi, dar mai ales, în ce împrejurări aţi mai întâlnit şi alţi colegi de-ai mei, dar, ar fi bine, ca acest subiect să-l dezbatem poate altă dată, acum discutăm despre cu totul altceva.

        − Da, bine! Fie! Mă conformez. Am înţeles aluzia dumneavoastră. Am să vă răspund la întrebarea anterioară, deşi rămân cu îndoiala mea, atât cât mă pricep eu şi mă ajută psihicul fără însă să filozofez prea mult, că: nu văd nicio legătură între moartea ei şi felul relaţiei mele cu soţul meu. Dar, mă rog, poate domnia voastră vedeţi această legătură şi eu nu ştiu să fac conexiunile exacte… Ei bine, dragă domnule căpitan Fill Norman, continuă ea accentuând fiecare cuvânt, relaţia mea cu the King – sper că aţi fost informat că aşa e supranumit soţul meu! – e acum într-un mare… mare impas.

       Tăcu şi, foarte concentrată, acum privea paharul gol, jucându-se cu el, rotindu-l între degete, parcă surprinsă că ginul se terminase. Uşor dar sigur, masca teatrală a tristeţii poposise odată cu amintirile dureroase pe chipul ei angelic, urâţindu-l un pic.  Aştepta ca ultima ei frază, sedimentată în memoria căpitanului să-şi facă efectul scontat.  

       − În ultimul an, reluă ea, dacă am vorbit − se opri o clipă şi închise ochii calculând în memorie −  aşa, în total, cam o oră! Puteţi dumneavoastră să vă imaginaţi ce înseamnă asta: o oră într-un an? întrebă Margaret mai mult în şoaptă. Ce să mai vorbesc despre alte relaţii!?  Suntem căsătoriţi doar aşa, în faţa societăţii, dar în realitate dumnealui face ce vrea… subliniez, numai dumnealui!... Iar eu?… Eu chiar dacă aş vrea să fac ceva, acum nu mai pot.

       Se opri din nou din destăinuire, probabil surprinsă de poziţia în care rămăsese Fill, puţin caraghioasă cu gura întredeschisă, şocat în mod vizibil de cele auzite.

       El tresări şi ca să-şi mascheze tulburarea, îşi făcu de lucru aprinzându-şi o altă ţigară.

       − Fumaţi cam mult şi asta nu e bine! Dăunează grav sănătăţii, iar la bărbaţi mai are – cercetătorii britanici au tras această concluzie, nu eu! – şi alte efecte…  Mai ales că fumaţi şi singur! îl dojeni ea. Şi, poate nu aţi observat… am şi paharul gol. Gol ca sufletul meu! adăugă ea puţin apatică. Vreau şi eu una, vă rog! Mi-aţi făcut poftă, mai adăugă, privindu-l şi însufleţindu-se spontan.

       − Deci, continuă ea după ce aprinse ţigara, cum spuneam, teoretic fiecare face ce vrea: eu în limita şi spaţiul coliviei mele din aur – făcu un gest amplu cu mâna −  iar ce face dumnealui, în limita… plus infinitului, au alţii ochi să vadă şi să-mi spună, deşi, subliniez,  eu nu le-o cer. Dar dacă aşa cred ei că mă pot cuceri, n-au decât, eu am alte criterii de selecţie şi sunt numai de mine ştiute, mai spuse ea zâmbind de data aceasta şi privindu-l prin fumul de ţigară.

       După câteva secunde, tuşi uşor, strivi ţigara în scrumieră şi se ridică brusc din fotoliu, cu agilitatea unei tinere feline, luă paharul gol de pe măsuţă şi se opri lângă bar.

       − Nu vă mai întreb dacă doriţi… Nu vreau să fiu refuzată de două ori! spuse ea turnându-şi în pahar, după care, cu el în mână, plecă spre dreapta, unde era o draperie  de culoarea paiului. Când mai avea aproximativ doi metri până la ea, aceasta se puse în mişcare, lăsând să se vadă trei ferestre foarte înalte, cam de statura unui om şi fiecare lată de aproximativ un metru. De fapt, tot ansamblul de geamuri forma un balcon în formă de potcoavă, în mijlocul căruia trona un stâlp cu nişte basoreliefuri foarte fine şi în detaliu sculptate, înfăţişând nişte scene erotice foarte explicite.  

       Margaret îşi rezemă spatele de coloana antică şi privind afară, îl întrebă:

       − Mai vreţi să ştiţi şi altceva, domnule căpitan Fill Norman?

       − Da, mai ales acum după această destăinuire.

       − Destăinuire… la care nu vă aşteptaţi?

       − Mda, cam aşa ceva! spuse el evaziv.

       − Atunci veniţi aici lângă mine! îl invită ea cu o voce melancolică. Vreau să vă mai fac o altă… destăinuire, dacă tot am început, mai adăugă ea, aproape în şoaptă.

       Fill se ridică din fotoliu şi se apropie de balcon. Fu surprins de claritatea imaginilor văzute prin imensele fereşti, deşi afară se înserase binişor.

       − Vă rog, îmi mai daţi o ţigară?

       El îi întinse pachetul din care Margaret se servi.

       − Mulţumesc! spuse ea, după ce el îi aprinse ţigara. Sper că n-am să mai tuşesc! Uneori chiar leşin de la tuse, iar dacă se întâmplă asta, vă rog să-mi faceţi respiraţie gură la gură, numai aşa îmi revin, să ştiţi!... Văzându-l că zâmbeşte, prinse curaj şi continuă: Domnule Norman, vă rog ceva… daţi-mi voie să vă spun pe nume. M-aş simţi…  şi se opri, ar fi vrut să spună că: mai aproape de dumneavoastră!  apoi, trăgând aer în piept, repetă: M-aş simţi altfel, mai în largul meu şi aş putea comunica mult mai direct, chiar mai degajată cu dumneavoastră, motivă ea cererea. Eu… indiferent de răspunsul pe care mi-l veţi da, vă rog să-mi spuneţi pe nume, mai ales că aveţi un accent deosebit, chiar melodios, când îmi pronunţaţi numele şi asta-mi face o deosebită plăcere. Se poate?

- va urma -

[Sofia Sincă]

Ei... începe să fie foarte atractiv romanul tău, Emil. Alcătuirea excelentă, trimiţi cititorul în planuri diverse ale intuiţiei... O fi roman poliţist... n-o fi!? sau o fi vreunul romantic. Clar Margaret vrea sa-l seducă pe căpitan şi după cum se observă acesta va pica în mrjele doamnei... prea e languroasă sau are vreun interes. Uite, vezi cât de multe semne de întrebare îmi pun?

Însă am şi mici cârcoteli, ca de obicei.

suficientă ca Fill să sesizeze acest lucru. - suficient

dar scopul era altul: să mai câştige timp şi să se reculeagă.- nu trebuia explicat, fiind un roman poliţist suspansul trebuie să fie peste tot şi apoi se subînţelege. Sau nu e roman  poliţist şi atunci e valabil tot ce scrii şi este corect.

''Se opri din nou din destăinuire, surprinsă de poziţia în care rămăsese Fill, puţin caraghioasă cu gura întredeschisă, şocat în mod vizibil de destăinuirea ei.'' - în primul rând aici se repetă ''destăinuire'' în aceeaşi frază şi apoi, dacă este roman poliţist, eu zică că un căpitan nu se lasă surprins în faţa unei femei... pentru a nu face loc speculaţiilor.

În rest, foarte bine scris, elegant şi aştept nerăbdătoare continuarea, Sofy!

[Emil Dumitru]

Sofia, puţintică răbdare şi ai să afli mai multe. Am încercat să ies puţin din tiparul unui roman poliţist. Dacă am reuşit sau dacă nu, tu şi cititorii veţi decide. 

Voi corecta repetiţia.

Cu respect, Emil.

Sofia Sincă a spus :

Ei... începe să fie foarte atractiv romanul tău, Emil. Alcătuirea excelentă, trimiţi cititorul în planuri diverse ale intuiţiei... O fi roman poliţist... n-o fi!? sau o fi vreunul romantic. Clar Margaret vrea sa-l seducă pe căpitan şi după cum se observă acesta va pica în mrjele doamnei... prea e languroasă sau are vreun interes. Uite, vezi cât de multe semne de întrebare îmi pun?

Însă am şi mici cârcoteli, ca de obicei.

suficientă ca Fill să sesizeze acest lucru. - suficient

dar scopul era altul: să mai câştige timp şi să se reculeagă.- nu trebuia explicat, fiind un roman poliţist suspansul trebuie să fie peste tot şi apoi se subînţelege. Sau nu e roman  poliţist şi atunci e valabil tot ce scrii şi este corect.

''Se opri din nou din destăinuire, surprinsă de poziţia în care rămăsese Fill, puţin caraghioasă cu gura întredeschisă, şocat în mod vizibil de destăinuirea ei.'' - în primul rând aici se repetă ''destăinuire'' în aceeaşi frază şi apoi, dacă este roman poliţist, eu zică că un căpitan nu se lasă surprins în faţa unei femei... pentru a nu face loc speculaţiilor.

În rest, foarte bine scris, elegant şi aştept nerăbdătoare continuarea, Sofy!

[Vasilisia Lazăr]

graţia din mişcările ei de gheişă dispăruseră ca prin farmec (dispăruse)

 

Felicitări, domnule Emil! Chiar nu am nimic de cârcotit. Aştept cu nerăbdare urmarea.