IUS şi ISA . XII .

[Emil Dumitru]

        Sărbătorile de iarnă au venit, au trecut, şi atunci când evenimentele se desfăşoară conform planului şi aşteptărilor, totul e minunat şi frumos, iar zilele de distracţie trec şi mai repede. La fel de repede a venit şi a trecut şi marea sărbătoare de Anul Nou. Pentru Maria Dinulescu, petrecerea revelionului împreună, a fost un prilej bun de a cunoaşte pe Maria şi Michel Douval, familia lui Luis.

      Vila familiei Douval, destul de mare şi bine întreţinută, cochetă prin simplitate şi culoare, vopsită toată într-un alb strălucitor, domina prin eleganţa arcadelor şi coloanelor în stil grecesc, cele câteva vile din zonă. Livingul spaţios, dotat cu un veritabil şemineu din marmură, în care dansau limbi de foc, încolăcind nişte imitaţii de buşteni, avea o fereastră mare, aproape cât peretele, ce te lăsa să priveşti în voie, parcul de vis-a-vis. Şi, tot aici, mai observă Maria, era pregătită o masă mare, aşezată tare ciudat, în formă de „V”, cu deschiderea spre parc, în aşa fel încât, fiecare invitat putea privi în orice moment, aranjamentul de lumini multicolore din parc, şi – avea să constate Maria la miezul nopţii – luminiţele artificiilor, din bradul împodobit şi aşezat pe terasa vilei.

 

      Trecerea în salonul unde se putea servi, cât pofteai, aperitivul − o băutură tare care nu-i plăcu Mariei, în schimb, ciuguli din alune, sărăţele şi miez de nucă copt şi uşor sărat − se făcea printr-o arcadă din cărămidă, cărămidă lăsată natur de constructor. Urmă protocolara masă, unde, observă Maria Dinulescu, fiecare se aşeză conform unor reguli bine stabilite, în funcţie de vârstă şi sigur, poziţia ocupată în societate. Amfitrionul, Michel Douval trona în capătul „V”-ului, în dreapta lui, soţia, Maria Douval. Văzând-o că e puţin derutată,  Luis foarte delicat, o luase de mână şi se aşezară în stânga lui Michel. Dintre toate, ei îi plăcu friptura − de căprioară, o informase Luis − cu mirodenii, simţind puternic mirosul de cimbru şi mai discret de oregano şi busuioc. Pentru desert, au trecut în alt salon, unde se simţise ca o prinţesă, fiind servită de către Luis. De fapt, toată petrecerea el avusese grijă să nu-i lipsească nimic.

      Bineînţeles că, Maria Douval a studiat-o toată seara cu foarte mult interes şi chiar insistent, atât de insistent încât începuse să se simtă stânjenită, neînţelegând ce văzuse mama lui Luis la ea. De, curiozitatea feminină, nu? îşi tot repeta ea în gând, de acelaşi lucru asigurând-o şi Luis. Ori de câte ori a avut prilejul, fugar, se privise în oglinda imensă din hol, să vadă dacă este ceva în neregulă cu ţinuta ei. Fusese de două-trei ori şi la oglinda din baie dar nu descoperise nimic. În ceea ce priveşte rimelul, fardul şi tot ce ţinea de arta complexă a machiajului, slavă Domnului, nu era nici o problemă, pentru că ea nu se farda. Doar pe buze îşi mai da iarna, cu vestitul  „strugurel”, să şi le protejeze de vânt şi ger.

      Să fie ceva legat de vestimentaţie!? Păi dimpotrivă, vestimentaţia ei simplă, în comparaţie cu a celorlalte femei, doar puţin mai în vârstă decât ea, emana multă eleganţă, bun gust şi stil, doar prin simplitate.

      Apoi, legat de acest aspect, Maria Dinulescu, ştia că: îmbrăcămintea pentru o femeie este un simplu accesoriu, care poate să scotă în evidenţă frumuseţea − doar a corpului, inteligenţa, nu! − când este bine aleasă sau invers. Şi mai ştia un lucru: se îmbrăca simplu şi curat, cu ce simţea că i se potriveşte. Iar atunci când îşi dorea cu tot dinadinsul să fie elegantă, rămânea puţin mai în urmă decât moda − doar cu o jumătate de pas − pentru că analiza rapid ce accepta piaţa şi ce respingea. Era foarte critică cu hainele ei, selectivă, ţinând cont în mare, de propunerile stilistelor şi ce se purta în sezon, dar creându-şi propria modă în total acord cu personalitatea ei simplă şi foarte naturală. 

 

       Zilele treceau, unele mai greu, altele mai uşor, şi cu toate că vacanţa de iarnă trecuse, iar semestrul doi începuse de mult, de la Luis nicio veste: parcă intrase în pământul Franţei, nu alta. Maria formase în ultimul timp aşa de mult numărul lui, încât, chiar şi pe întuneric ar fi reuşit să-l sune. Plecarea precipitată a lui Luis, atunci, imediat după revelion, motivaţia lui telefonică, scurtă, o puseseră tare rău pe gânduri pe Maria, şi se schimbase radical. Mihai, preocupat mai mult de trăscău şi ziar, nu sesiză nimic deosebit în comportamentul ei, însă Eleonora, chiar dacă simţise şi bănuise ceva, nu îndrăzni să-i spună, de frică să n-o bată.

      Prima observaţie constatată de Eleonora, era că, Maria se întristase şi parcă-şi închisese şi vorbele într-un seif. Cu excepţia zilelor când mai mergea la bibliotecă, tot timpul şi-l petrecea în camera ei, găsind diverse pretexte să nu fie deranjată. Apoi, tot mai frecvent începuse să-şi încuie şi uşa. Se izolase de lume, devenind o prizonieră în propria-i locuinţă şi gândurile cele mai negre începură să prindă contur în mintea ei, aflată acum, poate chiar datorită sarcinii – sarcină pe care Maria doar o bănuia − în plin proces de schimbare.

 

      Deoarece trecuse ceva timp de la prima lor noapte de dragoste, şi cum simptomele de femeie gravidă se repetau şi deveneau tot mai frecvente, într-o zi Maria îşi luă inima în dinţi şi merse la control, voia o confirmare din partea unui specialist şi astfel punea punct incertitudini.

      Parcă primăvara, deşi era foarte devreme, începuse să-şi facă simţită prezenţa, un vânticel călduţ mângâia delicat frunzele crude şi mici, cât urechea unui şoricel, şi bobocii florilor de castani.  Maria simţi adierea vântului că-i mângâie tandru obrazul şi zâmbi, comparând aceasta cu mâna catifelată a lui Luis. Ridică semeaţă capul s-o simtă mai bine şi privirea i se opri pe florile albe ale unui pui de castan – înflorise mai mult, aflat la adăpost în curtea unei vile − agăţate de ramuri, ca nişte mici policandre.         

      Brusc, comparaţii fugare: flori albe… zăpadă… revelion, se derulară prin mintea ei, trezindu-i amintirile: am participat la primul revelion la care, pur şi simplu, am plutit şi  am visat cu ochii deschişi, chiar dacă mama lui, m-a urmărit şi m-a spionat toată noaptea.  Şi Luis parcă era un prinţ. Cele mai frumoase clipe de sfârşit şi început de an, să le petreci alături de cel drag, nu pot fi descrise în cuvinte. Apoi să simţi vraja secundelor unice de trecere dintre ani, când magia acelei clipe o simt doar îndrăgostiţii, să  poţi comunica, fără vorbe − iar eu am comunicat cu Luis − este minunat, atât de minunat, încât nu ştiu dacă prin cuvinte, aş putea exprima exact ce-am simţit. Ultimele secunde au fost magice, când toţi am început să le numărăm: trei…  doi…  unuuu!... pur şi simplu, m-au emoţionat până la lacrimi şi mi-au făcut pielea de găină pe tot corpul. ,,La mulţi ani!’’ am strigat în cor… apoi sărutul, Doamne, sărutul lui Luis! ,,La mulţi ani!, iubirea mea mare!’’ mi-a şoptit la ureche… şi  artificiile din brăduţ… şi explozia sticlelor de şampanie… şi clinchetul cupelor de cristal!...

 

      O trezi din visare clădirea mare şi cenuşie a spitalului, care solitară, răsărise prea brusc în faţa ei. Intră pe poarta larg deschisă, îmbietoare cu nişte imense braţe de fier, cu inima cât un pui de purice: şi dacă sunt gravidă?

De la biroul INFORMAŢII, fu îndrumată unde să meargă. Găsi cabinetul şi o atmosferă sufocantă într-un hol gri, cu faianţa căzută pe alocuri şi linoleumul ros pe centru şi decolorat. Strângând din dinţi, se aşeză la rând. Nu trecu mult şi observă cum, din când în când, doamnele cu relaţii intrau în cabinet însoţite de cineva în halat alb, care în mod sigur lucra în spital. La început se enervă şi chiar comentă ceva.

      − Nu e cazul să te enervezi, duduiţă!... spuse întorcându-se, femeia din faţa ei, după care tăcu şi o măsură fără nicio jenă, de sus până jos, apoi reluă compătimitor: Să vede că vii pentru prima dată p'aici…  Ai să te obişnuieşti cu toate: ai relaţii, ignori pe cei ce stau la rând şi intri… Dacă nu ai relaţii şi ai bani, şi mult tupeu, îţi faci relaţii rapid, şi intri… că de, aşa e la noi! mai spuse femeia dând din mână a lehamite.

 

      Aşteptă în picioare, pentru că cele patru scaune erau deja ocupate, rezemată de faianţa rece, ore bune. Holul gri şi „frumos mirositor” a dezinfectant, parcă se micşora direct proporţional cu trecerea timpului, şi, ca starea de disconfort să fie şi mai apăsătoare, simţea că toată lumea o priveşte numai şi numai pe ea.

 În sfârşit intră în cabinetul medicului ginecolog. O întâmpină foarte „politicos” şi  „delicat” o asistentă în pragul pensionării, sictirită şi supărată parcă pe toată lumea:

      − Hai!... Hai mai repede! Mişcă-te! Ce-ai rămas ca viţica? Du-te după paravan să te dezbraci. Dă la brâu în jos, dai tot, dai şi chiloţii! Ia uit-o cum a rămas, domne!? Hai mişcă-te! Apoi vii, te urci aci, pui poponeţu ici, şi-ţi ridici picioarele pă crăcane… Hai, mişcă, ce mai stai?

      Maria uimită de locul indicat, făcu ochii mari.

      − A!… N-ai mai fost pă la noi la control? o întrebă asistenta, îndulcind tonul, văzând-o aşa de timorată.

      − Nu.

      − Aha! Păi e simplu. Pui funduleţu' ici… şi bătu cu palma muşamaua, indicând locul de pe masa ciudată unde trebuia să se aşeze, apoi, picioarele sus! E clar?

      − Da.

      − Hai, acu' dezbracă-te, că domn’ doctor vine imediat. Hai, mai repede că nu stau după tine toată ziua! Ai văzut ce e pă hol? Aoleo, cu craci-n sus vă puneţi numaidecât şi aici faceţi pe mironosiţele…

      Spre surprinderea şi totodată liniştea ei, doctorul se purtă mult mai omeneşte. După consult, o aşteptă să se îmbrace şi o invită să ia loc. La început, cu mult tact, diplomaţie şi cuvinte alese, el îi confirmă bănuiala: era gravidă! Vestea nu mai căzu ca un trăsnet, căci asta şi bănuise – chiar dacă mai sperase într-o minune −  şi o imensă tristeţe o cuprinse ca îmbrăţişarea celui mai „iubit” vânt, vântul rece de iarnă: crivăţul. S-a ridicat tăcută de pe scaun şi a pornit spre uşă, auzind în urma ei pe asistenta doctorului, că-i spune tot la fel de „amabilă”:

      − Duduiţă, să nu te puie dracu’ să faci vreo prostie, că puşcăria te mănâncă! Eu te avertizez, ca să bagi bine la cap: te-am înregistrat aici, în registru, aşa că miliţia o să fie cu ochii pă tine. A, şi nu uita, să vii la control, ai auzit?

      Maria, ca un robot, dădu mecanic din cap în semn că a înţeles. Cu paşi mici, şovăielnici, părăsi cabinetul, holul spitalului, imensa lui curte şi ajungând în stradă, dezorientată, o luă la întâmplare,  împleticindu-se ca un om beat.

 

      Rătăci pe străzi fără nicio ţintă anume şi după un timp, uimită, se trezi în faţa blocului. Spre marele ei noroc nu se întâlni cu nimeni cunoscut, nici pe scări şi nici în apartament: părinţii nu erau acasă. Ajunsă în dormitor se prăbuşi îmbrăcată în pat: unde eşti mamă? Ce mare  nevoie am acum de tine! Şi tu… tu unde eşti, Luis? Am să-l sun pe Luis!

      Se ridică, îndreptându-se spre telefon. La jumătatea drumului se opri, realizând că e inutil să mai sune: reamintindu-şi că de la începutul anului, mai exact la trei săptămâni după revelion, Luis plecase fără prea multe explicaţii. Atunci o sunase scurt din aeroport, informând-o că trebuie să plece urgent la Paris, spunându-i că are să-i povestească totul, la momentul oportun, şi decolase…

      Se prăbuşi din nou în pat: unde eşti iubitule, să-ţi spun vestea cea mare, că iubirea noastră a rodit. Iubitule, iubitule…  vom avea un copil!

      Cu aceste gânduri, pe care avu curajul să şi le spună sieşi, şi, cu alte gânduri sumbre, pe care nu avu curajul să şi le spună, Maria adormi.

 

 

      În perioada respectivă, poate cea mai grea din începutul ei de viitoare mămică, Maria îşi notă în jurnal, numerotând foarte meticulos − ca o adevărată contabilă ordonată − gândurile sumbre:  

1. Simt că trăiesc într-o bizară cameră rotundă, fără  ferestre şi fără  uşă.

2. Cum am intrat aici? 

3. Îmi este greu să recunosc, dar adevărul ţipă acum în mine: am intrat din prea multă dăruire, din prea multă încredere, din prea multă iubire…                          

4. E întuneric beznă. Negru. Simt cum lumina neagră mă ţine în braţe şi chiar mă leagănă uneori. De fapt îl şi vad cât este de frumos şi de  protector acest dulce întuneric, catifelat şi negru!? Din toate părţile, el mă susţine romantic ca un iubit, cu nişte imense tentacule de caracatiţă, negre şi alunecoase, atât de negre încât  nici nu le văd.

5. Totuşi am o mare satisfacţie: pot visa fără teamă cu ochii deschişi larg, foarte larg, căci nu mă vede nimeni.

6. După un timp, măsurat de mine cu altă unitate, necunoscută omenirii, cu puterea minţii, mi-am făcut o fereastră în zid. În loc de geam, am să las tot… zidul. Zidul!? Da. Mi-e temă dar mai mult mi-e frică, dacă lumina îmi va invada camera, spaţiul viselor mele… ce mă fac? Visele îmi dau inegalabila impresie că totuşi exist. Exist? Da, mai exist! Am acum de dus o misiune până la capăt… Grea, dar nu imposibilă!

7. De ce să mai exist, dacă el nu mă mai iubeşte? Trebuie, port în pântecele meu rodul iubirii noastre.  Oare, m-a iubit vreodată? Dacă nu, atunci ce rost mai are să trăiesc?  Mă voi sinucide!  ŞI PRUNCUL?

 

      Închise brusc jurnalul, ochii îi înotau în lacrimi şi literele mari ale ultimului cuvânt, începuseră să danseze. Simţind că nu mai are aer, merse direct la fereastră, deschizând-o. Se prinse cu mâinile de pervaz. Ramurile plopului se legănau halucinant, chemând-o parcă în braţele lui: dacă n-o fac acum, eu, când am burtica mică, mai târziu o va face tata când burta mea va fi mare… Capul îi vâjâia şi i se păru că aude bătăi uşoare în uşă. Inspiră şi expiră profund de câteva ori. Ridică piciorul peste pervazul ferestrei. Degetele i se încleştaseră şi i se albiseră de atâta forţă cu care strângea tocul ferestrei. Privi hipnotizată plopul. Ramurile lui se opriseră din legănat, şi parcă frunzele şuierau uşor, foşnind a chemare: hai… hai… hai… Întinse mâna şi prinse o ramură, atunci bătăile se repetară mai tare, mai clar şi uşa se deschise.

      − Maria, ai o scrisoare!… auzi ea o voce cunoscută, venind parcă dintr-un imens hău. Întoarse uşor capul. O recunoscu pe Eleonora, care şocată de ce văzuse se oprise în mijlocul camerei, ţinând un plic în mână.  

      − Maria!... Doamne, ce faci? o întrebă, înaintând încet spre ea.

Maria privind-o ca trezită din somn, începu să bolborosească ceva:

      − Era o… o ramură… o ramură care lovea geamul… şi am rupt-o…

      Eleonora o ajută să coboare: 

      − Doamne, ce m-am speriat, să nu faci aşa ceva. Ce e cu tine, nu te simţi bine? Să-ţi fac un ceai? o întrebă, observându-i privirea uşor rătăcită şi paloarea feţei.

      − Mulţumesc, mamă, chiar te rog!

      − Poftim, e pentru tine, spuse Eleonora înmânându-i scrisoarea, după care închise fereastra şi plecă să-i facă ceaiul. 

      Studie rapid plicul şi văzu că la expeditor este scris un „L” mare, frumos caligrafiat, dar doar atât: o literă.

      Îi tremurau uşor mâinile şi voluntar amână momentul deschiderii. Simţea o plăcere imensă aşa, doar să-l privească şi să-l admire, sucindu-l şi răsucindu-l pe toate părţile. Brusc, simţi cum pulsul i se accelerează, auzindu-şi inima cum îi bate să-i spargă pieptul, apoi totul se făcu negru.

       

 

      Eleonora când reveni cu ceaiul, o găsi prăbuşită lângă fereastră cu perdeaua peste ea, smulsă din galerie. Ţipă de spaimă, aşa de tare, încât o auzi şi Mihai. Amândoi o ridicară şi o aşezară în pat. Maria deschise ochi, totuşi Eleonora insistă să cheme salvarea.

      − Nu tată, nu mai este nevoie… îmi revin imediat, şopti Maria.

      Eleonora se aşeză lângă ea, şi simţindu-i mâinile reci, începu să i le fricţioneze.

      − Ceaiul ţi l-am făcut din flori dă tei. Vrei să bei acum?

      Maria se ridică mai sus pe pernă.

      − Da, te rog.

      − Din cauza scrisorii? o întrebă, dându-i cana cu ceai. 

      − Nu mamă, nici n-am desfăcut-o! N-ai găsit plicul lângă mine?

      − Nu.

      − Trebuie să fie acolo, lângă fereastră, poate chiar sub perdea.

      − Hai, acum bea ceaiul, că se răceşte dă tot! Am să caut eu plicul.

      Eleonora îl găsi imediat sub perdea şi înmânându-i-l, insistă:

      − De ce ai leşinat, atunci, dacă nu-i din cauza scrisorii?

      Maria sorbi o gură de ceai. Simţi parfumul inconfundabil al florilor de tei şi închise ochii: să-i spun de ce-am leşinat, să-i spun  adevărul?

      − Cred c-am leşinat din cauza emoţiei… c-am primit-o!

      De fapt, primul impuls fusese să-i spună adevărul: că leşinase din cauza faptului că este gravidă, dar nici ea nu înţelese de ce, subit, nu putuse să-i spună.       Eleonora se ridică şi plecă, scuzându-se că are treabă.

      Ceaiul de tei o mai linişti şi cu mult calm desfăcu, în sfârşit, scrisoarea:

 

                                  Dragostea mea mare,

                              Te rog să mă scuzi că am plecat fără să-ţi spun prea multe. Momentan, nu am nici cum să-ţi telefonez. La momentul oportun, am să-ţi explic şi de ce nu pot. Atunci, tata, foarte intempestiv, în urma unui telefon, m-a expediat la Paris. Cât de curând vom fi împreună.

Te iubesc, dragostea mea mare! Luis.

 

      Atât, doar atât. Foarte dezamăgită, mai cercetă încă o dată totul, uitându-se în interior, crezând că mai era acolo ceva, dar plicul era gol: dragul meu, iubitul meu, nici nu bănuieşti cu câtă nerăbdare te aştept… şi  ce surpriză vei avea!

 

      După un timp, tresări speriată – aţipise cu scrisoarea în mână – de soneria de la intrare şi auzi vocea şoptită a mamei, discutând cu cineva.

      − Maria, te cată un coleg, vorbi în şoaptă Eleonora, după ce intră la ea în cameră.

      − Un coleg!? Cum îl cheamă? N-a spus?

      − Spuse… da’ uitai!

      − Tata e în sufragerie?

      − Nu. A plecat, cred că la cârciumă.

      − Bine, atunci pofteşte-l în sufragerie, vin şi eu imediat.

 

 

      Maria de cum intră, rămase uluită în prima clipă, privirea ei fu inundată de imaginea unui imens buchet de trandafiri albi, ţinut în braţe de un tânăr, îmbrăcat foarte elegant, care făcu un pas în întâmpinarea ei. Se dezmetici brusc:

      − Matei! Doamne, ce surpriză, ce… ce buchet imens, ce superbi sunt!

      − Bine te-am găsit, Maria, şi „La mulţi ani!”

      − Mulţumesc, Matei, dar… nu prea înţeleg! Cum, „La mulţi ani!”? întrebă ea uluită.

      − Ştiu, ştiu… sărbătorile de iarnă deja au trecut, până în martie când o să fie ziua ta de naştere, adică douăzeci, mai este, dar eu, atunci,  voi fi pe şantier, aşa că m-am gândit să-ţi aduc acum buchetul şi să-ţi urez multă sănătate!

      − Mulţumesc mult, Matei!... spuse Maria primind buchetul, sărutându-l uşor pe obraz.

      Emoţionată de superbul buchet, dar şi foarte surprinsă că el îi ştia ziua de naştere, îndreptându-se spre vitrină, pentru a lua o vază, îl întrebă:

      − Vei pleca pe şantier!?... Şi facultatea?

      În acel moment, uşa se deschise şi Eleonora intră cu o tavă, pe care se afla un ibric cu cafea. Maria o privi uimită.

      − Era pe foc… la cald, o aşteptam pe madam Veronica, explică ea rapiditatea. Da' acu' voi merge eu la ea, vă las să discutaţi în linişte.

      − Sărut mâna, mamă! Te rog, adu-mi puţină apă, să pun în vază, de restul mă ocup eu.

      Maria turnă cafea în ceşti şi, cu acest prilej, îl studie mai de aproape şi mult mai atentă, pe Matei. Constată cu uimire că alt băiat era acum în faţa ei: un tânăr  într-un sacou  sport, foarte elegant, fără gâtlegău – cum spuneau băieţii din grupă, la cravată – şi cu o cămaşă asortată. În buzunarul de sus al sacoului, mai observă Maria, se iţea fără ostentaţie, un nas-suflete – denumire dată batistei de colegi ei – asortată cămăşii.  

      − Frumoşi trandafiri… Doamne, ce parfum au, comentă Eleonora, turnând apă în vază. E din grădină?

      − Nu ştiu, doamnă! Eu i-am cumpărat de la florărie.

      − Precis, florăreasa i-a parfumat, prea miroasă puternic, mai comentă Eleonora ieşind.

      − Poftim, serveşte, spuse Maria aşezând o ceaşcă cu cafea în dreptul lui.

      − Mulţumesc!

      − Facultatea, ce faci cu facultatea?... reveni ea cu întrebarea.

      − Păi, facultatea!?... Ăăă, ce să fac? Sincer îmi pare rău, dar am s-o abandonez.

      − Cum, Matei, te-ai chinuit să intri şi acum o abandonezi? Ce motiv ai să pleci pe şantier?

      − Ăăă… financiar, Maria, înţelegi? Nu-mi ajung banii… ăăă,  nu sunt un student strălucit la învăţătură să primesc bursă, tata câştigă puţin, este un simplu tractorist, iar mama munceşte la C.A.P-ul din sat. Se opri, ar fi vrut să-i spună că-şi va continua studiile la seral, dar nu putuse s-o facă, de teamă că nu-l va crede.

      − Îmi pare rău Matei… sincer îmi pare rău. Îmi pare rău, pentru că ştiu ce mult ţi-ai dorit să intri la facultate. Şi, pe şantier când pleci?

      − Mâine, Maria, chiar la prima oră! spuse el optimist.

      − Ce vei face, vei muncii?

      − Normal!... Am să fiu ucenic de fierar betonist, apoi voi deveni cel mai tânăr fierar betonist, în cel mai scurt timp. Trase aer în piept şi continuă cu mai mult entuziasm: Maria, nici nu-ţi imaginezi cât este de minunat, ăăă, de înălţător să construieşti, ce sentiment te încearcă când treci pe lângă ceva făurit de tine, când rămâne ceva durabil în urma ta, când poţi spune copilului tău plin de mândrie: vezi, fiul meu, şi eu am contribuit la realizarea  acestei frumoase clădiri.

      Maria îl asculta uluită, întrebându-se: sigur, băiatul din faţa mea este Matei, colegul meu timid, care la cursuri, eveniment dacă leagă două propoziţii?...

      Matei se oprise de mult din povestit.

      − De ce mă priveşti aşa, Maria?

      − Te-ai schimbat, Matei, foarte mult, te-ai schimbat.

      − Toţi şi toate se schimbă! filozofă el sorbind o gură de cafea şi privind-o pe Maria printre gene: ce frumoasă eşti Maria şi eu ce mare  prost sunt că n-am curajul să-ţi spun tot ce gândesc şi simt pentru tine!

      − Tu ce-ai făcut în vacanţă? o întrebă el, punând ceaşca pe măsuţă.

      − Eu!?... Ce să fac, nimic deosebit… spuse ea ridicându-se iute, ferindu-şi ochii de privirea lui, inundaţi brusc de lacrimi, şi oprindu-se la fereastră, continuă: Am mai citit puţin, am fost şi la Azuga câteva zile.

      Ce fericit trebuie să fii tu Matei, şi eu prin ce momente grele ale vieţii trec acum. Oare pot să-ţi spun fără să-ţi baţi joc de mine, că sunt gravidă? Că sunt acum momente în viaţa mea când stau cu un picior în rai şi cu unul în iad… că trec din agonie în extaz? Că mă încearcă gânduri nu tocmai frumoase… 

      Şi gândul îi zbură − privind spectacolul de afară − la Luis. Culmea, începuse să ningă − zăpada de rămas bun a iernii, zăpada mieilor − ca în prima lor noapte de dragoste, atunci la Braşov. Involuntar, îşi duse mâna dreaptă pe abdomen, mângâindu-l uşor.

 

      − Păi, eu am să plec Maria, s-a făcut târziu! auzi în spatele ei.

      Maria tresări şi uşor surprinsă, se întoarse:

      − Cum, aşa de repede? Dar n-ai terminat cafeaua!

      − Hei, cât timp ai stat tu la fereastră, beam zece cafele. Nu te-am deranjat, te-am simţit că te gândeşti la ceva frumos.

      Maria zâmbi aproape forţat.

      − Mulţumesc mult pentru vizită şi încă o dată, pentru trandafiri!  Mi-ai făcut cea mai frumoasă surpriză.

      − Cu plăcere, Maria, şi poate, dacă Domnul vrea, am să-ţi mai fac altele şi mai frumoase…

      − Cine ştie… spuse Maria oftând uşor şi se opri. Era gata, gata să scape: dacă ai să mă mai găseşti!

       Matei sesiză că Maria se oprise la jumătatea gândului.

      − Cum adică, cine ştie?

      − Viaţa, Matei, viaţa! Nu ştim niciodată ce ne oferă… ce surprize… ce întâmplări, spuse ea gânditoare.

      Matei se ridică. Primul lui impuls fu acela de a face un pas spre ea şi de a o săruta − aşa, cel puţin colegial, în semn de rămas bun, cu toate că el ar fi dorit s-o sărute cu totul şi cu totul altfel −, dar corpul lui parcă era blocat, refuzând comenzile creierului. Puţin ruşinat şi foarte supărat pe sine, că-i lipsise curajul, plecă.

      După ce coborî primele trepte, Matei se opri şi întoarse capul, privind-o pe Maria, care din uşă, spuse:

      − La revedere, Matei! Mulţumesc pentru tot.

       − La revedere, Maria!

       Vru să se întoarcă şi să-i sărute mâna, dar se răzgândi amintindu-şi că făcuse un legământ ciudat: va săruta doar mâna soţiei lui, doar atât.

 - va urma -

[Sofia Sincă]

Şi lucrurile se complică, desigur, niciunde nu curge doar lapte şi miere. Maria, sedusă şi abandonată... îndrăgostită până peste cap şi gravidă... Destinul! Pentru o noapte de dragoste şi un revelion, dar pentru că nu are altă vină decât aceea că iubeşte, o va trage. Tulburări psihice şi de tot felul, gândul la persoana iubită care a dispărut în condiţii misterioase, îi seacă organismul.

Dragul meu Emil aici am găsit cam multe de zis, ''contra''. Desigur tu mă vei contrazice în unele cazuri dar vreau explicaţii:)))

toate construcţiile din zonă. - poate ''la fel ca toate construcţiile din zonă''

jocul de artificii de la miezul nopţii. - eu ştiu că acţiunea acum se desfăşoară, cel puţin până aici, pe vreme comunismului. Eu nu am văzut atunci jocuri de artificii... Dacă tu ştii... eu n-am nimic împotrivă.

de oregano şi busuioc. - aceste condimente, la fel. Acum se folosesc. Eu îţi spun sincer nu ştiam de oregano, iar busuioc nu folosesc nici acum la friptură... Dar în sfârşit... poate la o masă cu iz franţuzesc se foloseau...

Maria Dinulescu,- în paragraful care începe cu  ''Trecerea în salonul unde'' ai exagerat de multe ori ''Maria Dinulescu''.

vacanţa de iarnă era pe sfârşite şi anul universitar sta să bată la uşă, - eu aş schimba. Anul universitar bate la uşă la începutului anului, toamna, ori după vacanţă este continuarea lui.

chir şi pe întuneric,- chiar

şi bobocii florile de castani. - florilor de castani.

şi focul de artificii din parc… - la fel, că cam zgârie pe la urechi acest joc de artificii, când ştiu că eu nu avem decât nişte banale artificii de alea de ţinut în mână.

În loc de geam, am las tot… zidul. - fraza nu prea are sens... sau ai lasăt intenţionat aşa, deoarece Maria era cam rătăcită în acest moment.

frecţioneze., - fricţioneze

Culmea, începuse să ningă - ei şi acum să-ţi spun că din nou mă derutezi. Ai spus mai sus că se simte primăvara, ceva de bobocii florilor de castani, iar aici spui că incepuse să ningă. De fapt pe tot parcursul textului am simţit mereu confuzia timpului. În primul rând am înţeles că trecuseră doar trei săptămâni de la revelion, respectiv de la plecarea lui Luiz, apoi Maria a fost la controlul ginecologic. O sarcină nu se cunoaşte decât după cel puţin o lună jumătate... şi mai multe chesti confuze. Ziua ei era mult târziu... Sf.Maria este în august.

Acestea fiind zise, aştept continuarea.

[Emil Dumitru]

Sofia, mulţumesc enorm de mult.

Am revenit asupra textului şi am modificat.

Cu prietenie,

Sofia Sincă a spus :

Şi lucrurile se complică, desigur, niciunde nu curge doar lapte şi miere. Maria, sedusă şi abandonată... îndrăgostită până peste cap şi gravidă... Destinul! Pentru o noapte de dragoste şi un revelion, dar pentru că nu are altă vină decât aceea că iubeşte, o va trage. Tulburări psihice şi de tot felul, gândul la persoana iubită care a dispărut în condiţii misterioase, îi seacă organismul.

Dragul meu Emil aici am găsit cam multe de zis, ''contra''. Desigur tu mă vei contrazice în unele cazuri dar vreau explicaţii:)))

toate construcţiile din zonă. - poate ''la fel ca toate construcţiile din zonă''

jocul de artificii de la miezul nopţii. - eu ştiu că acţiunea acum se desfăşoară, cel puţin până aici, pe vreme comunismului. Eu nu am văzut atunci jocuri de artificii... Dacă tu ştii... eu n-am nimic împotrivă.

de oregano şi busuioc. - aceste condimente, la fel. Acum se folosesc. Eu îţi spun sincer nu ştiam de oregano, iar busuioc nu folosesc nici acum la friptură... Dar în sfârşit... poate la o masă cu iz franţuzesc se foloseau...

Maria Dinulescu,- în paragraful care începe cu  ''Trecerea în salonul unde'' ai exagerat de multe ori ''Maria Dinulescu''.

vacanţa de iarnă era pe sfârşite şi anul universitar sta să bată la uşă, - eu aş schimba. Anul universitar bate la uşă la începutului anului, toamna, ori după vacanţă este continuarea lui.

chir şi pe întuneric,- chiar

şi bobocii florile de castani. - florilor de castani.

şi focul de artificii din parc… - la fel, că cam zgârie pe la urechi acest joc de artificii, când ştiu că eu nu avem decât nişte banale artificii de alea de ţinut în mână.

În loc de geam, am las tot… zidul. - fraza nu prea are sens... sau ai lasăt intenţionat aşa, deoarece Maria era cam rătăcită în acest moment.

frecţioneze., - fricţioneze

Culmea, începuse să ningă - ei şi acum să-ţi spun că din nou mă derutezi. Ai spus mai sus că se simte primăvara, ceva de bobocii florilor de castani, iar aici spui că incepuse să ningă. De fapt pe tot parcursul textului am simţit mereu confuzia timpului. În primul rând am înţeles că trecuseră doar trei săptămâni de la revelion, respectiv de la plecarea lui Luiz, apoi Maria a fost la controlul ginecologic. O sarcină nu se cunoaşte decât după cel puţin o lună jumătate... şi mai multe chesti confuze. Ziua ei era mult târziu... Sf.Maria este în august.

Acestea fiind zise, aştept continuarea.

[Corina Militaru]

Povestea se complica. A aparut un personaj nou, timidul Matei. Simt ca are un rol important in viata Mariei.

Sa vedem, astept continuarea.

Cu prietenie,

[Emil Dumitru]

Corina, îţi mulţumesc mult pentru lectură!

Cu prietenie,

Corina Militaru a spus :

Povestea se complica. A aparut un personaj nou, timidul Matei. Simt ca are un rol important in viata Mariei.

Sa vedem, astept continuarea.

Cu prietenie,