Prima mamă

[Alina Ilie]

De-a singurării năpastă
Să îl scape, i-a dat soață,
I-a cioplit-o dintr-o coastă
Domnul, și-a suflat cu viață.
I-a pictat chipul de înger,
Trupul mic, putere-anume,
Iar în pântec i-a pus cer,
La piept să țină o lume
I-a pus brațe de oțel.

[Grig Salvan]

Maternitatea biblică primordială, de început de lume, descrisă într-o stanță puternică și emblematică. 

[Alina Ilie]

Vă mulțumesc din suflet!

[Dulmin Aurel]

  Îmi și imaginez o femeie cu brațe de oțel ce-și ține pruncul la piept. O văd luptându-se cu destinul ,deschizând calea unei noi lumi, o lume nouă născută din sufletul unui copil. 

  Da! Acea femeie este „Mama”. Cu multă admirație mă înclin. 

  Nu prea mă pricep în a scrie recenzii, dar versurile astea parcă și-au făcut loc în inima mea. 

[Vasilisia Lazăr]

Poemul tău, Alina, este o reverie lirică despre începutul umanității și despre sacralitatea maternității, inspirată din simbolistica biblică a creației Evei. În câteva versuri concentrate, reinterpretezi momentul originar al nașterii femeii, subliniind rolul ei de ocrotitoare și dătătoare de viață.

Imaginea femeii „cioplită dintr-o coastă” capătă o dimensiune aproape mitică: Dumnezeu îi dă chip de înger, dar și forță – „brațe de oțel” –, sugerând fragilitatea și puterea unite în aceeași ființă. Versul „în pântec i-a pus cer, / la piept să țină o lume” este nucleul poetic al textului, transformând maternitatea într-un simbol cosmic al creației și al continuității vieții.

Poezia impresionează prin simplitatea solemnă a limbajului și prin profunzimea mesajului, evocând respectul față de femeie ca „prima mamă”, început și sprijin al lumii. Este un text scurt, dar luminos, care concentrează în imagini puternice ideea de origine, iubire și responsabilitate divină. Frumos!