Icoană în pustie

[Alina Ilie]

Născut din nimic pe pământ,

Întâia lumină este-n cuvânt,

O vorbă-i prescură cu apă

Și tunet ce saltă din groapă.

Te-ridică și umblă- E avuție,

E-ofrandă-cerească-ntru mie și ție,

Povața-i povară de neînțeles

Căci patima zace în tâlcul ales,

Așa graiul desparte frate de frate,

Îi muta din casă în suflet departe,

Iubirea e cea de ne leagă

Fără de voce, să înțeleagă

Fiece viață că-i firul din noi,

Dar fără cuvânt suntem goi.

[Dulmin Aurel]

  Greșelile se pierd în fața unor astfel de versuri, se pierd pur și simplu mai ales când faci abstracție de ele.  Și da, ai dreptate fără cuvânt suntem goi. Mă înclin cu admirație.

[Grig Salvan]

O mică odă închinată cuvântului, pentru că „fără cuvânt suntem goi”. 

„Născut din nimic pe pământ,

Întâia lumină este-n cuvânt”.

Frumos spus, cuvântul e de fapt întâia lumină adevărată într-o lume opacă și întunecată.

[Vasilisia Lazăr]

Alina, poemul tău are ceva din liniștea și gravitatea unei meditații rostite în fața unei icoane. Versurile tale vorbesc despre puterea cuvântului și despre misterul lui – cum poate fi deopotrivă lumină, prescură, dar și tunet care răscolește adâncurile. Mi-a plăcut mult felul în care ai construit această reflecție asupra cuvântului: el poate ridica omul, dar tot el poate despărți frate de frate. În această tensiune se află adevărul poeziei tale. Ideea din final că iubirea este cea care ne leagă dincolo de cuvinte, dar totuși fără cuvânt rămânem goi, aduce poemul într-o zonă de echilibru spiritual și filosofic. Felicitări!

Niște liniuțe de unire nu își au rostul. Corect este „te ridică” și „ofrandă cerească”, fără cratimă. Iar înainte de „E avuție” pune „–”, nu cratimă (-).