Înzăpezit

[Dumitru Mocanu]

Ninge. Sublim
îmi îngrop păcatele
sub stratul fin
de mătase.
Uit viitorul,
respir libertatea
și dorul copilăriei.
Liniștea inundă.

 

Trupul firav,
cuprins de bunătatea
zăpezilor curgătoare,
strivite lacom
de aburul cald,
stă potolit,
lingându-și rănile.

 

Pașii s-au supus
potopului
și nu mai lasă urme,
mâinile au încremenit,
lipite de trup,
fruntea crestată
își vede, în oglinda strâmbă,
trecerea.

 

Doar ochii
se pierd în văzduh,
ating obrazul cerului
și, printre genele
de cristal,
când se sting stelele,
plouă.

[Dumitru Mocanu]

Mulțumesc, doamna Nemescu. Vă mai aștept în vizită!

[Ada Nemescu]

Plăcută lectură a versurilor scurte, concentrate, delicate.

aDa

[Dumitru Mocanu]

Mulțumesc, domnule Salvan. Vă mai aștept cu drag în vizită!

[Grig Salvan]

O radiografie lirică a unei stări suspendate în universul hibernal, o succesiune de stanțe consemnate aproape telegrafic, dar fiecare cu încărcătura ei emoțională, o imagistică elegantă, o lectură plăcută.

[Dumitru Mocanu]

Mulțumesc, doamnă Lazăr, pentru lectură și pentru timpul acordat unei analize atente și profunde a textului. Apreciez mult acest efort.

[Vasilisia Lazăr]

Poemul acesta e ca o liturghie a zăpezii, unde ninsoarea nu acoperă doar pământul, ci și biografia interioară. „Îmi îngrop păcatele / sub stratul fin / de mătase” transformă zăpada într-o materie purificatoare, delicată și severă în același timp, ca o spovedanie fără cuvinte. Uitarea viitorului și respirația copilăriei aduc o suspendare a timpului: prezentul devine singurul loc posibil al ființei. Trupul apare fragil, vindecându-se prin frig, paradoxal mângâiat de „bunătatea zăpezilor curgătoare”. Rănile nu sunt negate, ci acceptate, ca la animalele rănite care știu instinctiv să se întoarcă la sine. Aici, frigul nu ucide, ci domesticește durerea. Imaginea pașilor care nu mai lasă urme e una dintre cele mai puternice: e semnul unei ștergeri de sine, al intrării într-o lume fără istorie personală, iar „fruntea crestată” care își vede trecerea în „oglinda strâmbă” introduce discret conștiința timpului, ca o cicatrice a lucidității.

Finalul ridică totul într-un plan aproape mistic: „ochii ating obrazul cerului” – o formulă de o tandrețe gravă, unde privirea devine gest și, când stelele se sting, nu mai ninge, ci plouă: elementul se schimbă, ca și cum purificarea prin alb ar fi fost doar trecerea spre o altă stare a sufletului.

Este un poem de interiorizare extremă, cu imagini simple și adânci, unde ninsoarea e și botez, și uitare, și vindecare. Vă felicit pentru această zăpadă care știe să spună multe lucruri despre oameni! ❄️✨

[Dumitru Mocanu]

Mulțumesc frumos pentru apreciere, d-na Cornaciu.

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Metafore frumos construite scot în evidență poemul.

Mi-a plăcut în mod special

  ”doar ochii
se pierd în văzduh,
ating obrazul cerului”