Între patru pereți

[Horlaci Mitica]

Cel mai neiubit dintre pământeni sunt eu, asta ca să folosesc un clișeu. Să vorbesc cu mine însumi îmi pare firesc, o discuție între doi străini desfășurată între patru pereți. O cameră fără ferestrele care-au dispărut după ce le-am hotârât soarta cu o radieră. M-am jucat de-a pictorul inventând noi culori, violând normalul exteriorului m-am baricadat într-un interior abstract și m-am luminat cu mine însumi... ah, de unde atâta lumină? Ea pare cumva mânjită, aducându-mi aminte de un vers din cartea „Străinul din oglindă”, pe care l-am născocit atunci când a trebuit să aleg între scris și sinucidere. Și spre norocul meu am ales scrisul, spre nenorocirea altora am fentat suicidul!

Oh, cât de mult blestem este în poezie. E o nerușinată frumoasă ce mă urmărește chiar și în proză. Nu-mi dă pace și gata! Gelozia ei nefirească înjunghie fiece cuvânt cu tentă poetică și-mi transmite o stare de inutilitate bipolară care-mi străpunge cu sete ce-a mai rămas din chipul meu (la figurat) schimonosit și transfigurat!
Of! Mă bântuie rima sau rimele...
Măcar de-ar fi râme, le-aș agăța bucuros în cârlige, poate aș prinde ceva, dar așa, tremur nemântuit și cu stomacul prea gol!

Gata! E timpul să devin coeerent, doar oare pot? Ce aș putea lua în serios din existența-mi fragilă? Dacă nu palida vâlvătaie a unei lumânări ce pâlpâie indiferentă într-un colț al odăii, ce altceva? Ea își răspândește micii fotoni, amețiți de vaga-mi privire, prin toate ungherele emoțiilor mele, formând un joc de magie incandescent, în care, și Harry Pother de-ar nimeri, din întâmplare, s-ar consideră norocos.

Stau întins și neajutorat precum hristosul țintuit pe o cruce... doar că din trupul meu nu curge un sânge pe care păcătoșii să-l folosească la spălatul păcatelor, ci un lichid negru menit să absoarbă cu nesaț vlaga oricărui sentiment pozitiv așezat sub forma unui cadou printre ramurile de brad, la poalele sufletului! Ca un vampir îngrozit de razele soarelui, îmi respir existența cu draperiile trase. Oamenii nu m-ar judeca dacă și-ar privi chipurile în oglindă, dar de unde atâta nisip dacă l-am folosit în cantități industriale pentru a construi afurisitele alea de clepsidre... De unde atâtea oglinzi dacă le-am spart cu scopul de a le fura indienilor diamantele? De unde atâtea chipuri, dacă pe lângă noi trec niște făpturi fără chipuri, ca niște umbre ce-și dezlănțuie întunericul, lipsite de orice resentiment! Mai bine cu draperiile trase... în acest mod protejez ceea ce este doar al meu pentru o mică eternitate! Chiar dacă sunt construit pe principiile altora, am descoperit puntea ce leagă o existență inutilă de alta la fel de inutilă, dar care măcar poartă amprenta mea, a iluziilor mele!

Între patru pereți se succed clipele în parteneriat cu bătăile inimii, ca mai apoi să dispară dintr-o singură răsuflare, spre un haos neînțeles si ireversibil!

[Ada Nemescu]

La început a fost Cuvântul - Ioan 1:1-14

și pentru că era Dumnezeu, Cuvântul era Dumnezeu, se înțelege de unde puterea de a schimba gândul de suicid, spre scris.

Bucata aceasta de proză, fie un întreg, sau un fragment dintr-un întreg, are o concentrație enormă de energie, un veritabil atom.  Acest zbucium descris până la paroxism între patru pereți, dinadins într-o singurătate asumată, exclude (cel puțin pentru o clipă) salvarea! Omul nu este niciodată singur, cu atât mai mult când o oglindă mincinoasă i se arată pe sine. 

Se spune că atunci când nu mai există nici o soluție, se mai găsesc cel puțin...două:)) Știu că dincolo de iluzii există o fereastră, fie ea spre interiorul tău. 

Am citit un pasaj bine scris, credibil... aDa

[Vasilisia Lazăr]

O introspecție profundă și plină de tensiune asupra stării interioare a celui care o scrie. Tema principală pare să fie izolarea, lupta cu propriile gânduri și emoții, precum și percepția asupra propriei existențe într-un spațiu închis – „între patru pereți”. Autorul explorează conflictele interne, delicatețea și frica de a fi singur cu sine însuși, precum și complexitatea emoțiilor legate de identitate și creație. Imaginea camerei fără ferestre, cu pereți închiși și o radieră care a făcut să dispară ferestrele simbolizează o stare de închidere și de izolare față de lumea exterioară. Autorul se află într-un spațiu mental, unde dialogul cu sine devine singura formă de comunicare. Poezia este prezentată atât ca o sursă de frumusețe, cât și ca un blestem. Frustrarea și dificultatea de a exprima gândurile, de a găsi cuvintele potrivite, se reflectă în metafora rimei și a râmelelor, sugerând un sentiment de frustrare și de căutare a sensului. Textul este plin de expresii care arată o conștientizare profundă a fragilității existenței, a alegerilor făcute și a consecințelor lor. Referințele la „Harry Pother” (cel mai probabil o aluzie la Harry Potter) și imagistica cu oglinzile, clepsidrele și diamantele sugerează o căutare a identității și un sentiment de insuficiență. Imaginea lui Hristos, sângele, lichidul negru, draperiile trase – toate simbolizează fragilitatea vieții și încercarea de a proteja ceea ce este „al meu” împotriva efemerității și a timpului. În final, autorul pare să accepte că viața este un ciclu de clipe care dispar rapid, într-un haos ireversibil, dar și că, în ciuda inutilității aparente, există o tentativă de a lăsa o amprentă personală.
Textul poate fi interpretat ca o meditație asupra condiției umane, a singurătății și a luptei interne pentru sens și autenticitate. Este o expresie a unei conștiințe tensionate, care caută răspunsuri în creație, în autoexaminare și în refugiu în propriul univers interior. În același timp, reflectă o anumită melancolie și scepticism față de posibilitatea de a găsi o cale de ieșire sau de a înțelege pe deplin propria existență. Un text scris cu talent și responsabilitate, felicitări!

[Tudor Cicu]

Acum, textura monologului interior (făcând parte din zbuciumul zilei), ne pare o mișcare experimentalistă, în spiritul texturii acționale despre care ne vorbea Gheorghe Iova. Percepția cititorului se îndreaptă mai mult asupra umbrelor tușate (ca-n Rembrandt), a umbrelor prinse și ele în rama acestui tablou prozaic. Lumea în care trăim și alergăm, uneori prea tare după fericire, e spațiul lumesc din care facem parte și cu suferința fără speranță pe care ne-o asumăm. Epicul are valoare într-un text prozaic, atîta vreme cât pune destinul nostru în mișcare, pe când viața noastră bate pasul pe loc nepăsătoare la năzuințele noastre. Un text bine scris, în care lumea e privită în agonia unei zile alungite până la disperare, iar sentimentul e tot de tristețe.