un prea lung coridor

[Tudor Cicu]

un prea lung coridor

 

la microfoane se anunța plecarea trenului

apoi doar acel vuiet ca al mării la ureche,

iar din acel vis ce ne arăta cât de minunată e lumea

nu se poate ieși, spuneai tu.

există o ușă, insistam eu -

dar ce ușă te mai poate scoate

dintr-un câmp ca de luptă, părăsit?

eram amândoi atenți doar la plecarea trenului

eu o umbră, tu biserica acelui vis

și se cernea peste noi, la nesfârșit, ploaia;

sau asta era cu puțin înainte de plecarea ta,

ori era doar vuietul unei furtuni îndepărtate

ca acel glas stins pe care un tren avea să-l ia cu el

și te imaginam dansând în jurul focului

un foc de-a destinul

în care mi se ghicise

de țiganca șatrei, ceva mai înainte

care, pesemne, luneca cu luntrea pe firul apei acum

și rămăsesem doar eu

ca gânditorul lui Rodin

căutând un coridor, o fereastră

ceva orbitor ca flacăra sub care dansai

să-mi stârnească imaginația,

nu farsa țigăncii care-mi arăta

cărțile în care tu chiar cădeai marea mea dragoste

dar singurul coridor

rămas după plecarea trenului părea lung și pustiu.

 

[Mihaela Popa]

un poem emoționant, pentru mine, sfâșietor

"singurul coridor

rămas după plecarea trenului părea lung și pustiu."

[Stanescu Valentin]

Tudor, poet ai fost, poet eşti încă, scoţi şi-un sonet din colţ de stâncă... „Versuri ca la mama lor”, cum spunea, cândva, Maria Mitea într-o postare-comentariu la o poezie de-a mea. Văd că mi-a ieşit o Valentă pe subiect...

[Tudor Cicu]

Valentin: Dacă, printr-o versificație interesantă mă întrebi „pe unde mai ești?”, îți voi răspunde tot prin câteva versuri, de data aceasta scrise hăt demuuult (în liceu, prin anul 1970 apăreau ăn revista liceului ”Gaudeamus”)... și surpriza mi-a fost și mie făcută de un coleg care (culmea) a păstrat revista și mi-a trimis „print-screen-uri” cu ea: 

Singuri cu nisipul mării...

 

Printre nori aleargă luna, dar ademenit de-o stea

Herghelii de cai la troică mă vor rătăci prin lume

Doamnă! lasă vâsla-n luntre, guri de lupi e marea-n spume

Și-n curând, la primul fulger, ca Malca te-ai speria.

 

Stai cu mine-n seara asta și-om turna țărna pe foc

Ți-oi grăi ca moș Nichifor... câte vorbe-aș bate-n piuă!

Că noaptea-i numai un ceas și acum se face ziuă

Însă sub mantaua largă amândoi ne-om face loc.

Singuri cu nisipul mării iarna rece val ne poartă

Pescăruși, catarge-n spațiu, vor mai da din aripi greu

Doamnă... și vei fi mireasă, jur pe-al nopții corifeu

Când vom trece-n luntrea ninsă ca un glob de foc prin soartă.

(Deci, am rămas rătăcind, încă, prin labirintul memoriei în căutarea unor visări care să mă-ntoarcă „din alte zări”). Salutările mele!

 

[Stanescu Valentin]

Tudor, ai stârnit emoţii Doamnelor, încărcate de cuvinte frumoase, aDa şi Vasilisia. Intru şi eu în joc aducând o simplă Valentă, aproape de subiectul tău plin de nostalgii şi trăiri în surdină.

 

pe unde mai eşti?

 

pe unde mai eşti?

visez mereu

tandemul

tu şi

eu

 

pe unde mai eşti?

ne dai ocol

baticul

plânge-n

hol

 

pe unde mai eşti?

ne-aşteaptă-n ploi

dorul ce

urlă-n

noi

 

pe unde mai eşti?

din gând visări

te-ntorc din

alte

zări...

[Tudor Cicu]

Vasilissia:  Citind comentariul, fiecare dintre noi nu avem decât opțiunea lectorului aplecat detaliat pe fiecare perspectivă epică a poemului și că în aproape fiecare dintre aceste fraze confesive, verdictul critic al lectorului este nu doar extrem de nuanțat, dar și ebrietează plăcut imaginația cititorului. Sunt convins că miza poetului, oricare ar fi el e să construiască în poemele sale doar narațiuni interpretative. De aici o întreagă rețea a detaliilor semnificative din lumea aceasta mare, surprinsă de Vasilisia: convinsă ca și mine de hipergravitația literaturii, de forța fizică a poeziei asupra ființei umane de a atrage totul în jurul cuvintelor, văzutul și nevăzutul, fricile și nefricile, umanul și divinul, norocul și nenorocul omului, în special frumusețea lui. Iată, și-ar fi zis, un prozo-poem „realist” și hiper-reflexiv pe tema pierderii și despărțirii, a unor gânduri populate de himere, de regrete, de porniri reprimate în numele lipsei de speranță. Iar dacă speranța e păstrată în lăcașul lăuntric doar pentru chestiuni ce țin de suflet, atunci poet și cititor sunt salvați pentru totdeauna. Un mare respect și o profundă prețuire, Vasilisia, pentru acest, mai rar, comentariu!

[Vasilisia Lazăr]

Acest poem evocă o scenă plină de nostalgie, dor și reflecție asupra despărțirii și a trecerii timpului. Începând cu imaginea microfoanelor anunțând plecarea trenului, autorul introduce o atmosferă de final și de despărțire, accentuată de vuietul ca al mării la ureche – un sunet profund, imens, care simbolizează poate zgomotul inevitabil al schimbării sau al trecerii.

Versurile din acel vis ce ne arăta cât de minunată e lumea/ nu se poate ieși, spuneai tu sugerează că unele visuri sau iluzii sunt imposibil de părăsit, deși lumea reală ne împinge spre altă direcție. Ușa despre care insistă poetul pare a fi o metaforă pentru speranță sau posibilitate de evadare, dar se întoarce în contextul unui câmp de luptă părăsit, simbolizând un conflict interior sau o stare de război cu sine însuși.

Amândoi erau atenți la trenul care pleca, el fiind o umbră, ea o biserică a visului, ceea ce indică o relație intensă, dar și o distanță sau o pierdere iminentă. Ploaia care se cernea peste ei la nesfârșit adaugă o notă de melancolie și de inevitabilitate, iar zgomotul furtunii îndepărtate și glasul stins al trenului accentuează sentimentul de sfârșit.

Imaginea dansului în jurul focului, ca un simbol al destinului, și referirea la țiganca șatrei adaugă un element de mister și de destin în poveste, indicând o credință în destin sau în forțe misterioase care ne influențează viețile.

Reflecția asupra gânditorului lui Rodin și căutarea unui coridor sau a unei ferestre simbolizează dorința de a găsi o ieșire, o cale de evadare, o lumină, dar singurul coridor rămas după plecarea trenului pare lung și pustiu, sugerând singurătate, deziluzie și sfârșitul unei epoci, de fapt, al poveștii de dragoste.

Per ansamblu, poezia explorează teme precum despărțirea, nostalgia, căutarea sensului și imposibilitatea de a reveni la anumite momente sau stări de fericire, lăsând cititorul cu un sentiment de melancolie profundă și reflecție asupra efemerității vieții și a iubirii.

Felicitări, maestre, pentru încă un poem care mi-a mișcat sufletul și mi-a adus o undă de nostalgie a unui timp nedefinit!

[Ada Nemescu]

Oh, ce frumos comentariu! Ador piesa lui Sebastian. Și toată opera lui. 

Mintea noastră este o hartă infinită, Desenăm cu degetul destinului drumuri, poteci,  unele iluzorii.

Poate nu știți, dar sunt CFR-ist😃 mă rog, într-un birou de minister, dar am acea sensibilitate când vine vorba de gări, peroane, despărțiri...

Un cer de aripi...minunat!

[Tudor Cicu]

Ada: Da! Și clipele adevărate, acum par ca o poveste. Mai ții minte cum se desfășura discuția îngerească dintre profesorul lui Mihail Sebastian și necunoscuta teleportată din „Steaua fără nume”? El: „Eu am găsit o stea.” Ea: „Unde?” El: „În cer.” Ea: „Nu te cred.” El: (arătând cu creionul pe o hartă): „Aici e.” Ea: „Spuneai că e în cer.” El: „Ăsta-i cerul.”... (Și pentru poezie îți trebuie un cer de aripi)

[Ada Nemescu]

Iarăși, frumos! 

M-a topit versul - eu o umbră, tu biserica acelui vis

Acel coridor (peron) unde suferi și dacă vii, și dacă pleci, atâta timp cât călătorești într-o singurătate asumată.

Un poem de dragoste în care amintirea este o flacără rece.

aDa