Pe Munții Măcin

[gabriel cristea]

Urcușul de bivol, spre muchii neclare,
mi-l port ca Sisif având lumea-n spate;
Năluci din adâncu-mi răsar pe cărare;
Hercinicul ochi prin ceață se zbate.

Pătrunde-n vertebre ozonul și parcă
Mi-s nările peșteri, răsuflet de zmeu;
Se nalță codalbul în zboru-i, să-ntoarcă
Sorinele spații în sufletul meu.

Prin cioareci, genunchii zdreliți ies afară;
Și stânca se-adapă din sângele-mi crud.
Sunt vremuri în care păduri se-nfioară;
Departe și-aproape topoare se-aud…

Mi-e țundra străbună alean, și păstorii
Își urcă, în turme, câinescul destin;
Privesc bărăgane, uitate istorii;
Și-mi buciumă pieptul, pe Munții Măcin.

[Grig Salvan]

Același decor teluric și ancestral în care îmi place să mă regăsesc, fugind de banalul și dezgustul cotidian, parcă într-o lume mai pură, mai autentică și mai bună, asta în ciuda asprimii și durității ei de granit. Timpul macină, asta e menirea lui, dar și naște continuu, munții Măcinului sunt măcinați de timp și totuși un nucleu dur, de neclintit, sălășluiește în ei parcă pentru eternitate. Imagini de neuitat în fiece strofă, o lectură plăcută.

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Versuri de o deosebită frumusețe. Mă înfior și eu

”Sunt vremuri în care păduri se-nfioară;
Departe și-aproape topoare se-aud…”, și lacrimi îmi curg... doar pădurile ne-au mai rămas.

Versuri care ar trebui să tulbure orice român, ” și-mi zbuciumă pieptul”.

Ce putem face? 

Felicitări, domnule Gabriel!

[Monica Pester]

istoria munților hercinici din Ðobŕogea èste mai veche decât aintreguluî lanț Carpatic românesc. Poate și de aceea, frumusețea acestor munți  pitici este covârșitoare

Èști frate geamăn aĺ întregii naturi !

Gabi,‐

[Corneliu Neagu]

O creație lirică de o frumusețe fără seamăn, parcă eu eram cel care hălăduia pe colinele munților Măcin!

[Ada Nemescu]

O călătorie prețioasă, în special printre cuvinte și expresii grele de semnificații. O lectură inițiatică. aDa