şi tristeţea se-ntristează

[Stanescu Valentin]

 

şi tristeţea se-ntristează

     de aşa multă tristeţe

          când coboară şi brăzdează

     doi obraji ce-au fost odată

inundaţi de frumuseţe

 

     precum frunza pălesc vise

          împlinite ne-mplinite

               căi de-ntoarcere-s închise

          înţelesul se curbează

     către margini infinite

 

          nici nu pot să-mi plâng de milă

               sunt pe-o mare în derivă

                    iar tangaju-mi face silă

               steaua nordului păleşte

          spaţiu-timp mi-s împotrivă

 

               plete albe-mi curg pe frunte

                    şi privirea mi se-ndoaie

                         se văd fulgere pe munte

                    tunete bat în timpane

               prevestind ultima ploaie...

[Stanescu Valentin]

Grig, prietene de cuvânt, comentariul tău poate fi asemuit unei motivaţii a juriului tău de filozof şi om al cuvântului bine şi profund gândit pentru acordarea Premiului ’’Prietenul meu’’. Nu mai pot spune decât mulţumesc!

[Stanescu Valentin]

Maria, nu te-am mai văzut de un timp pe ecranul paginii mele. Am mai postat câte ceva. Dacă ai timp te aştept cu nişte comentarii-ecou ale emoţiei lăsate de cuvintele mele. Văd că ţi-a plăcut tristeţea mea şi ai înconjurat-o cu o tuşă categorică ‚’’bine scris’’. Îţi mulţumesc!

[Stanescu Valentin]

Cu-nţelepeciune mă prezint cu numele de Valentin

unui alt nume ce-i ascuns sub formă de pseudonim...

 

Tristeţea e o stare trăită de oricare. Poţi s-o-ntâlneşti la omul ce doarme în canale sau cel ce vede lumea că este în derivă. Ea roade visele adolescente şi dorul de a fi al unui om ca mine. Nu vă permiteţi deci să afirmaţi că sunt ’’ Un bărbat nu ar trebui să fie preocupat, precum o femeie de frumusețea trecătoare a trupului său’’. Nu am găsit în textul meu această preocupare feminină. Nimeni nu este veşnic şi mâine-mi vei lua locul...

 

Vă mulţumesc pentru intenţia de a îndulci prima eroare comentând prima strofă. Pentru mine prima strofă este definitorie pentru ce înseamnă tristeţea. Ecoul ei vă aparţine:

 

                                                          ’’ Azi tristețea mă-nfiorează

                                                            C-a trecut a mea junețe

                                                            Văzând riduri ce brăzdează,

                                                            Doi obraji ce-au fost odată

                                                            Inundați de frumusețe.’’

 

este varianta pe care trebuie să o dezvoltaţi şi să încheiaţi povestea ei în ritm propriu.

 

                                                                  ’’ şi tristeţea se-ntristează

                                                                    de aşa multă tristeţe’’

 

nu poate fi considerată un pleonasm. E dureros ce spun. Aş duce mai departe ideea şi aş spune:

                                                            ’’şi-ntr-un călău cu barda-n aer

                                                              este un fir de remuşcare

                                                              de ce nu ar avea tristeţea

                                                              secunda ei de întristare?’’

 

Mulţumesc pentru vizita în/pe pagina mea şi eleganţa răspunsului la cele de mai sus. Dau dreptul la replică nu m-antrena-n la polemică!

[Stanescu Valentin]

Dan, am o curozitate: atunci când spui că versurile tale ’’îţi ies din prima’’ peniţă ai senzaţia că eşti un scrib sau că sunt cu adevărat ale tale? După ce le scrii (versurile) le poţi recita la fel de furtunoase aşa cum au venit? A doua zi citindu-le ai un semn de întrebare că tu le-ai scris? Mulţumesc pentru a doua intrare pe pagina mea. Aşa, da, cenaclu!

[Grig Salvan]

„Și tristețea se-ntristează” - maxim. Ce poate fi mai copleșitor și dramatic într-un univers în care totul pălește, se degradează, îmbătrânește, însuși spațiul-timp se-mpotmolește. Frumos spus „înțelesul se curbează/ către margini infinite”, ”sunt pe-o mare în derivă... steaua nordului pălește”, iar finalul e de un mare dramatism:

 „plete albe-mi curg pe frunte

                    şi privirea mi se-ndoaie

                         se văd fulgere pe munte

                    tunete bat în timpane

               prevestind ultima ploaie...”

[Maria Mitea]

bine scris ” 

și tristeţea se-ntristează

     de aşa multă tristeţe” 

[Dacu]

Stimate Domnule Stănescu Valentin,

       Un bărbat nu ar trebui să fie preocupat, precum o femeie de frumusețea trecătoare a trupului său.Poezia Dumneavoastră meditativă definește clar tristețea care vă copleșește la această vârstă, dar cu îngăduința Dumneavoastră eu aș fi scris prima strofă după cum urmează (asta pentru că eu nu înțeleg cum o tristețe poate să se întristeze):

Azi tristețea mă-nfiorează

C-a trecut a mea junețe

Văzând riduri ce brăzdează,

Doi obraji ce-au fost odată

Inundați de frumusețe.

       Cu deosebită stimă,

                                          Dacu

[petrut dan]

La prima vedere, citindu-vă, cineva ar putea avea impresia unei poezii mai light și datorită formei ce nu respectă anumite tipare mereu, dar nu este deloc așa, aici mi-a atras atenția versul '' către margini infinite''- un vers ce ar putea naște niscai discuții, dar cum știm că universul este în expansiune și materia ocupă în continuare spațiu spulberând nimicul în toate ipostazele sale, mi se pare nu numai poetică, dar și corectă, lucru ce demonstrează că vă gândiți cuvintele și nu le puneți ca o înșiruire mai mult sau mai puțin poetică, mai mult sau mai puțin reușită în pagină, ceea ce înseamnă un plus pentru actul liric,  am citit un poem care pe lângă plăcerea lecturii mi-a trezit și curiozitatea, stimă!

[Stanescu Valentin]

Dan, mulţumesc de trecere pe lăngă a mea tristeţe mulţumesc de zicere când îţi dau acum bineţe

 

tristeţea mea nu e bacoviană

          mă prinde-ncet încet înşelătoare

          lipindu-se de trup ca o liană

cu greu de mai pătrund raze de soare...

[Stanescu Valentin]

, te recunosc după cuvinte şi după trena lor firească le simt că vor să mă alinte

în seara asta de brumar de dor de zbor să glăsuiască...

 

dar cu tristeţea nu-i de joacă

          în picături se-adună-ntruna

                    şi-ajunge de îţi bate-n toacă

                              chiar dacă-i spui că nu e clipa

                                             n-are răbdare ca nebuna...

 

Mulţumesc pentru lectură şi cântecul de stins tristeţe...