Fata lui moșu’ Stan

[Tudor Cicu]

Fata lui Moșu’ Stan

 

      Aflat la dreapta ghidului, când am pășit în prima mânăstire din nordul Moldovei, mi-au atras atenția degetele rășchirate ale acestuia îndreptate spre sfinții zugrăviți pe un perete, precum și cuvintele acestuia desprinse din Geneza (1-26):

      – Priviți și veți înțelege de ce Dumnezeu a zis fericit: „să facem om după chipul Nostru”!

Am tresărit. „Mi-ai luminat inima, taică”, sunau vorbele acelui preot Zosima, din Frații Karamazov al lui Dostoievski. Zosima îmi păruse un Iov postum. Ghidul, urmat de grupul meu, făcuse doi pași mai departe, dar eu rămăsesem cu privirea pe pereți, însă cred că eram cu gândul în altă parte. Nu vedeam decât culorile veșmintelor la acei sfinți, umbrele lor și modul în care se mișcau acestea în închipuirea mea. O voce din interior mă avertiza: „Ia aminte și la spusele celuilalt confrate, din celălalt capăt al lumii, acel preot ce încerca să te lămurească asemenea lui Diogene, despre adevărata față a Omului!” Avertismentul părea venit din acea noapte a destăinuirilor din „Frații Karamazov”, dintre starețul Zosima și „oaspetele de taină” Zinovie. Tocmai mă pregăteam să-i pun o întrebare, când ghidul nostru și-a lăsat mâna să cadă pe lângă trup, după care ne-a lăsat să admirăm zugrăvelile sfinților, în tăcere. Voiam ca cineva să pună, totuși, o întrebare; orice întrebare, deoarece am crezut întotdeauna că cel care întreabă cu adevărat poate comunica într-un fel cu alt suflet și întreaga lui ființă luptă cu adevărat pentru triumful întrebării. Fiindcă e necesar uneori să existe câte un Diogene înlăuntrul nostru care să ne arate, fie și la flacăra lumânării, frumusețea Omului. Fie el și unul rău la suflet și cărpănos.

      Asta m-a dus cu gândul la Moșu’ Stan de la noi din sat, vecin în gard cu bunicul, și la o discuție avută cândva cu acesta. Mă văzuse stând sus pe cerdac în grădina bunicului și citind cât îi ziulica de lungă.

      – Ce-ți faci capul bostan cu atâta citanie, vezi să nu dai într-o doagă. L-am asigurat că, să nu aibe nicio grijă, nu eram eu în primejdia aia. Și m-a mai întrebat: atunci, ce anume căutam cu atâta stăruință? M-am și gândit la Diogene, cel care locuia într-un butoi și la lumânarea pe care o ținea între degete, în strădania sa de a căuta omul în miezul zilei.

      – Omul! i-am răspuns, luminat la față, că găsisem răspunsul. Omul cu destinul și trăirile lui!

       A dat din cap a uluială. Și din felul în care se îndepărta, țâțâind din buze a mirare și neîncredere, m-am temut după aceea, că tot căutându-l ca Diogene pe om, să nu descopăr decât umbra lui și multă... multă amărăciune. Singurul copil al moșului Stan era un drac de fată de vreo șaptesprezece ani, pe cât de frumoasă, pe atât de zvăpăiată și râzgâiată. O chema Anișoara. Avea un păr lung pe care și-l împletea uneori în codițe, ochii mari și negri ca murele. Maică-sa, Ilinca, o frumusețe nebună. Se auzea că o snopea în bătăi Moșu’ Stan, fiindcă se ducea la ghiolul de la marginea satului și se scălda printre trestii, despletită și goală, sub privirile noastre, ale puștilor care ne scăldam ceva mai încolo. Era mare diferență de vârstă între Moșu’ Stan și Ilinca, dar lumea spunea că femeia era nebună. Doar așa se explica (ziceau unii) de ce o luase Moșu’ Stan, la casa lui, de nevastă. După câțiva ani după ce o născuse pe Anișoara, femeia lui Stan a murit. Rămăsese moșu’ cu dracul ăsta de fată, ca doi cucurezi singurei, în casa aceea a lor de la marginea satului, gard în gard cu grădina bunicului.

       Într-una din acele zile de toamnă, când mai mă duceam pe la bunicul după acele nuci ce încă nu începeau a se descoji în pom, dar le dezghiocam pe loc cu briceagul, am schimbat și eu câteva vorbe cu Anișoara. Am auzit-o îngânând o melodie ale cărei cuvinte nu prea le înțelegeam. O creangă a trosnit sub piciorul meu și atunci s-a oprit din cântat și m-a zărit în nucul aflat gard în gard cu grădina lor. Și-a dat șuvițele de păr de pe ochi și m-a țintit cu ochii ei mari și negri ca murele. Și zău că mi-a surâs într-un fel ciudat, poate unde eram cu ceva ani mult mai mic și în ochii ei păream un puști caraghios, așa cum arătam în pantaloni scurți și picioarele goale.

      – Aha?! Tu ești ăla de ți se spune Călin Nebunul. Mi-a spus soră-ta că citești mult și că scrii pe ascuns poezii. Așa-i?

      – De unde știi? m-am arătat mirat.

      – Păi, nu ți-am spus? Mi-a zis Anela, soră-ta.

      – Hîmmm!... Și... ce ți-a mai zis? Dar nu te cred. Păi, eu..., dar m-am bâlbâit nefiresc.

       Eram, pesemne, furios pe sora mea, fiindcă îi spusese secretul meu și acum îl știa și Anișoara, dar cel mai mult că mă trata de sus de parcă aș fi fost o gânganie, când mi-aș fi dorit ca eu să fi fost mai mare și nu invers. Aș fi luat-o de codițe și ar fi văzut ea! Părea ciudat că Anișoara mă știa sub numele cu care soră-mea Anela mă striga când era furioasă pe mine, când ne certam și strâmba la mine năsucul, ca la o clovnerie de prost-gust, cum i se păruse  și eroul acelei povești auzită de la mama. Văzându-mă încurcat a pufnit-o râsul. A mai spus ceva de genul: „Ce copil prostuț!..., dar e, totuși, nostim!” și a părăsit locul de la gard, îndreptându-se spre casă. O auzeam chicotind, tot într-o veselie.

      Cât trăise Ilinca, Anișoara nu luase o singură palmă de la taică-său. Dar într-o zi am văzut, până și eu, aflat odată la bunici, cum o bătuse Stan, cu frânghia, după care o ridicase de la pământ și o cărase pe un stog de paie, în magazia unde țineau vaca. Și o închisese acolo. Zarva pe care o iscase în ograda lui atrăsese la gardul dinspre stradă mulți curioși de pe ulița lor. Dând cu ochii de fețele lor curioase, adunate pe lângă gard, strânse ca la bâlci, l-am văzut pe Moșu’ Stan cum a alergat spre fierărie de a desprins arma de vânătoare din cui, cu care s-a repezit înspre gard și amenință lumea să se care naibii de-acolo. M-am întrebat, atunci, cum de mai putea Anișoara să trăiască sub același acoperiș cu nebunul ăsta? Dar în sat se mai vorbea și altceva. Cum că fierarul Stan intrase în după amiaza aia în șopron să lege vițelul și l-ar fi surprins pe ăla a lu’ Minică, unul Stele, sărind obloanele de la șopron, afară din grajd, iar pe Anișoara, fiică-sa, țâșnind din stogul de paie și ascunzându-se într-un ungher al șopronului. Doar că Stan, oprit în pragul ușii, cu frânghia cu care voise să lege vițelul, deja o văzuse când încerca să se ascundă. Cu moșul Stan bunicul nu era în relații prea bune. Tot ce știam era din pricina gardului care le despărțea grădinile și asupra căruia fiecare îi pretindea celuilalt că era rândul lui să-l ridice în picioare, după ce trecuse prin el o „nuntă” a câinilor din împrejurimi. Grădina bunicului era străjuită de doi salcâmi falnici; unul la capătul dinspre tarlaua câmpului, celălalt pus chiar hotar cu grădina lui Stan. Nimic nu părea a tulbura liniștea în grădina bunicului. Dar de la un timp o coțofană venea în fiecare după-amiază în salcâmul dinspre câmp și toată ziua: cața-cața! O zi, două, trei... își făcuse se vede, o meteahnă din asta.

      – Asta și-a făcut prostul obicei să nu ne tihnească mâncarea la masă, zicea bunicul, rămânând cu lingura în aer. Dacă nu cățăie asta a pagubă, să mă fluierați voi precum cucul!

      – Las-o boalii de coțofană, ce-ți cășună pe ea? se zbârlea bunica la bunicul.

      – Io-te fă, te-ai deșteptat și tu! Să știi că ție o să-ți fure mai întâi ouăle de sub cloșcă, n-am o armă că i-aș arăta eu să mai toace oamenii la cap, țâțâia printre buze, cu năduf, bunicul. Însă eu știam că acela care vrea să aibă liniște în ogradă nu se împiedică tocmai de o coțofană. Pesemne tot așa gândea și bunicul, fiindcă falnicul salcâm a fost în cele din urmă tăiat. Coțofana a venit însă și după aceea, dar nemaigăsind salcâmul preferat s-a mutat în cel de la hotar, lângă moșul Stan. Și făcea tot ce știa.

      – Acum are să-și taie și moșul Stan salcâmul, o să vedeți! cobi bunicul, într-o bună zi, tocmai când ne aflam la masă. Nici nu-și înghiți bine vorba că și auzirăm două împușcături de armă care răsunară în tot satul. Și, ca prin farmec, coțofanei i se înmuie pliscul. Apoi numai ce-l zărim pe Moșu’ Stan, că într-o mână ținea pușca cu două țevi pe care o zărisem odată spânzurată de cureaua ei, la el în fierărie, iar cu coțofana inertă și fără glas, în cealaltă mână. Nimeni n-a vrut să comenteze acea întâmplare. Toți parcă aveau gurile ferecate. La o lună de la acea întâmplare s-a auzit că s-a împușcat în umăr, moșul Stan, în timp ce-și curăța arma. Gurile rele ziceau însă, că unica lui fată, Anișoara (pe care toți știau că o bătea cu funia udă și pe care o dăduse cu forța după un zdrahon de român din alt sat pentru nu știu ce învoială), îl împușcase într-o noapte fără lună, fiindcă o dăduse cu forța după străinul ăla și fără voința ei. Prin sat, Mehmet, deliul satului, care cutreiera ulițele noaptea de unul singur, hai-hui, aruncase vorba, ici-colo, că în acea seară tocmai se pitise în lanul cu porumb când trecuse ca o nălucă, călare pe un cal negru, chiar Anișoara, fata fierarului Stan. O văzuse cum gonea armăsarul venind tocmai dinspre Vârtopu, satul unde o dăduse Stan unui hoț de cai. Ajunsă în dreptul porții fierarului, zicea ăla că o zărise legând calul de un par, după care ca o nălucă pătrunsese în fierărie, forțând lacătul. Și ceva mai târziu a auzit o împușcătură. Năluca și calul au trecut apoi pe ulița de la marginea satului și au dispărut într-o direcție necunoscută. Și cam asta era tot ce spunea nebunul satului, dar lumea nu-i dăduse nicio crezare. Nu se prăpădise moșul Stan din asta, însă se schimbase tare mult: ca o paiață, cu veșmintele dezordonate și demodate pe umerii rămași gheboși după o prelungă boală, cu ciubotele pline de zloată și căciula veșnic înfundată pe tărtăcuță, bietul om putea fi luat drept și o stafie. Când fusese întrebat ce i se întâmplase în noaptea aceea, fierarul a dat din cap, alungând orice zvon care circula, atunci, prin sat. Spunea că fusese o nefericită întâmplare când curățase el arma stând pe marginea patului și cum a simțit doar o trosnitură în umăr și cam atâta tot. Abia a doua zi, când s-a trezit de jos, în odaie, doar pușca se găsea ceva mai încolo de locul unde căzuse. Mai multe, nimeni n-a scos de la el.

         – Coțofana aia era chiar duhul morții lui Moșu’ Stan, a spus bunicul. V-am zis eu că nu cățăia aia a bună în salcâmul lui Stan, v-am zis?

      De salcâmul tăiat bunicul nu s-a atins niciodată. Zicea că o să cioplească din el căpriori pentru o tindă pe care avea de gând să o ridice dinaintea căsuței. N-a mai apucat. Când a murit bunica mi s-a părut, e doar o bănuială, că a făcut scândură pentru sicriul ei din trunchiul salcâmului acela, fiindcă nu l-am mai văzut pe locul unde-l pusese la păstrare.

      Privind însă la sfinții zugrăviți pe pereții acelei mânăstiri și gândindu-mă la bietul moșu’ Stan, mi-am adus aminte de cuvintele spuse de Panait Istrati: „Dacă suntem fericiți e din întâmplare, iar dacă suntem nenorociți, e tot din întâmplare. În marea asta plină de stânci, care e viața, barca noastră e dusă în voia vânturilor și oricât am fi de iscusiți, nu putem ocoli mare lucru”. În această temniță de piatră a gândului, am binecuvântat eu bezna și zădărnicia celor care n-au înțeles că, numai înlăuntrul altor vise, Dumnezeu, într-o sclipire de lumină, poate da Omului eliberarea din, ceea ce Claude Digeon numea „o teribilă farsă”, viața asta.

[Tudor Cicu]

Pop Dorina: Poate am mai făcut această mărturisire, dar pentru începuturile unui tânăr licean care fusese, la începuturi, atât de timid să urce treptele spre redacția revistei Tomis și să se prezinte dinaintea „greilor” revistei, asta a însemnat cât una dintre muncile lui Sisif. Încercând să-mi distingă începuturile în proză, eu fiind licean pe atunci, cred că Mirela Roznoveanu (prin 1972 era redactor șef al revistei TOMIS din Constanța), a fost cea care m-a încurajat să scriu proză. Îi adusesem la redacție câteva poezii, s-a uitat pe ele și m-a sfătuit dacă nu cumva ar fi fost bine să cochetez şi cu proza. Cenaclul de la Tomis, a fost nu numai o arenă unde se încercau în „duel individual” poeţii şi prozatorii, dar şi scena pe care îi puteai urmări pe cei care mi-au fost primii lectori constănțeni, când am citit în cenaclu: Ovidiu Dunăreanu, Arthur Porumboiu, Alex Ștefănescu, Nicolae Motoc etc...        

Pop Dorina a spus :

Nu neapărat doar personajele, ci imaginile vizuale împletite cu mult har în firul narațiunii, îmi aduc aminte cu emoție și mult drag de verile, de mult apuse, când descopeream lumea satului românesc, vara, la bunici. Vă mulțumesc, pentru lectură, pentru emoția ce-a redescis în mine nevoia de-a admira vatra satului românesc, actualmente greu încercată de cotidianul acesta gri și morocănos legislativ. Felicitări!

[Vasilisia Lazăr]

Tare aștept cu nerăbdare să vă reîntoarceți, maestre Tudor Cicu. Mă bucur că am vorbit de ziua mea și mi-ați dat minunata veste.