Dilemă

[IOAN stoian]

                                                                                                   după un motiv de Rainer Maria Rilke
Eu nu mai număr pe cer stele
Și nu mai vreau s-ascult povești
Ca-n visele copilărești
Când alergam prin lanuri
Să culeg maci roșii și-albăstrele
Credeam
Că frumusețea la timp culeasă
Curăță grâul de neghină
Și viața e frumoasă!
Când mă trezeam din somn
Într-o surdină
Auzeam glasul nepământesc al timpului
Care trecea prin mine
Și răspândea mii de suspine
Pierdute-n vaste idealuri
Între inimă și minte...
Singuratic când urcam pe dealuri
Sub soarele fierbinte
Cu fiecare clipă căutam
Să învăț uitarea
Dar n-am găsit nicicând cărarea
Pe care am ajuns bătrân
Nu mi-a rămas de atunci nici un suspin!
Când tot mergeam încetul cu încetul...
Sau,
N-am învățat să mor, nici să trăiesc!
Oare-i adevărat cum bănuia Poetul:
Că  lucrurile cărora mă dau
Devin bogate și mă cheltuiesc?

[Mihaela Popa]

meditativ, frumos

[Gabriela Raucă]

Superbe versuri, cu adâncă simțire ticluite! Prețuire!

[petrut dan]

Am citit cu plăcere, un poem bine scris, cu stimă!

[Nikol MerBreM]

Un poem filosofic despre ceea ce lăsăm în urma noastră, chiar și atunci când credem că nu lăsăm nimic! Cum s-ar spune, purtăm o fărâmă de Univers și acesta ne poartă pe noi, nimic nu se pierde, totul se transformă...

Drag,

Nikol

[IOAN stoian]

Vă mulțumesc prieteni pentru comentariile și observațiile adevărate și binevoitoare de care am ținut și am să țin seamă în continuare!
Încerc să vă mărturisesc cum s-a născut acest poem, pentru că domniile voastre au probat o fină analiză și o percepție pe care numai un suflet curat și o minte limpede o pot avea.
În arșița unei nopți din această vară toridă, pe prispa casei bătrânești (moștenirea soției) din orășelul Pucioasa priveam roiul de stele din înaltul cerului și gândul mă puta în anii adolsecenței, când în satul din inima Banatului, am încercat să număr nouă zile consecutive câte nouă stele ca să-mi visez ursita. Așa era povestea. Am reușit după mai multe încercări. (atunci, după câteva zile senine venea o zi ploioasă, nu ca acum când de peste o lună cerul e senin!).
Mi-am amintit cum în toate zilele verii alergam desculț, de la malul râului Bega până unde începeau dealurile Lipovei. Se pare că zburam imponderabil, gustând libertatea pe care n-aveam să o mai regăsesc niciodată.
Acolo pe prispa casei din Pucioasa, în aparenta răcoare a nopții, cugetam la raportul dintre suflet și spirit, după ce am terminat de citit cartea Între logica inimii și logica minții, o contribuție remarcabilă a lui Vasile Dem Zamfirescu în domeniul filozofiei culturii. Pornind de la definiția intuitivă a lui Heraclit și până la teoriile moderne, raportul dintre suflet și spirit se reduce la trăirile individuale(subiective) pornite din inimă și rigorile izvorâte din percepția colectivă filtrată conceptual, produs al gândirii(minții).Poemul s-a înfiripat pornind de la hedonicele trăiri adolescentine și livrescele constrângeri , finalizate prin traducerea unei poezii din Rainer Maria Rilke (prietenul meu, regretatul poet lugojan Lucian Bureriu, m-a învățat că sufletul unei poezii este ln sursă, necenzurat, frust, neprelucrat , iar spiritul constă în prelucrare, elaborare etc.)
De aici, dilema, între sufet și spirit, între inimă și minte.
Poezia POETUL de Rainer Maria Rilke : Oră mă lași, te duci în larg/Și mă apasă aripa-ți grea/Singur cu mine ce să fac?/Cu noaptea mea cu ziua mea./Iubită n-am nici casă ca să stau/Și nici un loc în care să trăiesc/Și orice lucruri cărora mă dau/Devin bogate și mă cheltuiesc.
P.S. Nu-mi aduc aminte dacă am visat în cea de-a zecea noapte, chipul ursitei, dar mi-am adus aminte că pentru întâia dată, până atunci, am auzit în vis de orașul Pucioasa, situat la peste cinci sute de kilometri de locul în care m-am născut!

[Ada Nemescu]

Da! Ne regăsim în versuri sincere!

Felicitări!

aDa

[bolache alexandru]

Versuri nostalgice care ating condiția umană... Am citit cu plăcere!

[Grig Salvan]

In orice text ce ni se înfățișează spre lectură, sufletul nostru caută să se regăsească pe sine. Mă regăsesc cu nostalgia copilăriei, cu visurile și idealurile ei, cu senzațiile unice, pierdute în timp. Apropo de timp,îmi place mult secvența „Ascultam glasul nepământesc al timpului/ Care trecea prin mine”, secvență care-mi amintește de o senzație a mea de copil cum că timpul e ca un fir prelung ce ne trece prin creier, însoțit de un sunet al lui aparte. Cât despre forma construcției, e un fel de versificație liberă în care rimele sunt mai mult aleatorii, iar lungimea versurilor inegală, sau chiar foarte diferită, ceea ce creează pe ici pe colo un oarecare disconfort la lectură. Concluzia e una dramatică și sugestivă, care-l pune pe cititor pe gânduri: „N-am învățat să mor, nici să trăiesc!”

[Vasilisia Lazăr]

Puteți spune:

Că lucrurile cărora mă dau

Devin bogate și mă cheltuiesc.

[IOAN stoian]

Vă mulțumesc stimată Doamnă Vasilisia  Lazăr pentru  observații și comentariu pertinent. Citatul este o traducere, aproximativă  din Rainer Maria Rilke.