Nimic...

[Dacu]

Nimic în viața asta

Prea bine n-o să-mi fie,

Căci DUMNEZEU, nevasta

Nu Vrea ca să mi-o-nvie.

Nimic din ce-i lumesc

Azi nu mă mai alină,

Căci mult prea mult tânjesc

Soția-mi să revină.

Scumpei mele soții Valeria, 3 Decembrie 2024, ora 12:00

[Vasilisia Lazăr]

Da... Observ că domnul Dacu nu e chiar atât de neștiutor în ale informaticii, doar că aici pe site nu permitem ca oricine să facă ce dorește. 

Avertisment! La prima încălcare a Regulamentului, veți fi exclus din acest spațiu, domnule Dacu! Toate au o limită.

[Ada Nemescu]

Sunt uluită și eu. Primul comentariu mi-a fost șters... se înțelege din completarea în mesajul domnului Dacu, aici apare ca fiind primul. "Eu nu mă mai joc! "

:((

[Vasilisia Lazăr]

Domnule DACU, nu facem circ pe acest site. Iaca eu n-am să dau click, nu sunt curioasă. Iar cu cerneală albă nu vă permit să postați, așa cum mi-ați cerut în mesaj. Ori vă conformați regulilor, ori schimbați spațiul. Eu înțeleg durerea, dar să nu profităm de asta și să facem ce vrem. De data asta vă rog, data viitoare o să aplic litera Regulamentului. 

[Dacu]

Cine vrea să citească penultimul meu comentariu de la poezia ,,Nimic..." va trebui să dea clic pe ,,Dacu".

[Dacu]

Astăzi cred că doară IAHWE este Cel ce tot creat-a

Și doar EL are Puterea de-a-mi reda acum nevasta.

[Vasilisia Lazăr]

Da... O să vă pun o poezie scrisă de George Coșbuc. Am recitat-o în clasa a IV-a și o știu la perfecție și acum. Învățătura ei mi-a rămas adânc întipărită în minte și suflet. 

                       Legenda trandafirilor

                                                  de George Coşbuc

.

                        O mamă tânără-ntr-un sat

                        Al Indiei, trăia iubită

                        De soţul ei şi fericită

                        De multe câte i s-au dat.

                        Statornică-i trecea viaţa,

                        Cum trece-n farmec dimineaţa

                        P-un câmp frumos şi plin de flori.

                        Şi i-au dat zeii-ndurători

                        Un copilaş, ca el să fie

                        Cea mai înaltă bucurie

                        În traiul ei de rău scutit.

 

                        Dar într-o zi s-a îmbolnăvit

                        Cel dezmierdat din mână-n mână,

                        Şi s-a zbătut o săptămână

                        Şi-a opta zi el a murit.

 

                        Din lut era; s-a întors în lutul

                        Creării noastre-a tuturor!

                        Şi mama-şi blestema trecutul

                        Şi se-ngrozea de viitor:

                        Vedea întreaga ei viaţă

                        Un câmp pustiu, prin care ea

                        Cu multă plângere-şi ducea

                        Durerea timpului de faţă.

 

                        Şi cu copilul mort la piept,

                        Aleargă nebunită mama

                        Şi la picioarele lui Brama

                        În templu ea se duce drept.

                        Cuprinde gleznele măreţe

                        A zeului cu patru feţe

                        Şi-n hohot tânguios de plâns,

                        Obrazul şi-l lipeşte strâns

                        De piatra cea din veac cioplită.

                        Tu, patimă nebiruită

                        A dragostei, ce-o ai de noi,

                        Părinte! de ne dai un bine

                        De ce-l ceri iarăşi înapoi?

                        O, lasă-mi viu copilul, Doamne!

                        De ce m-alungi tu cu dureri

                        Din ziua caldei primăveri

                        În noaptea pustiitei toamne?

 

                        Şi-atunci prin templul luminat

                        Un sunet vâjâind scoboară,

                        Ca mulţi vulturi ce grabnic zboară

                        Şi-n piatră Brama s-a mişcat:

                        Femeie! Eu sunt mila milei,

                        În stânga am lumina zilei

                        Şi vorbele, în dreapta port

                        Lumina gândului şi fapta

                        Îmi voi deschide dară dreapta

                        Ca să-ţi înviu copilul mort!

 

                        Tu mergi şi cată pe pământ

                        O casă-n care niciodată

                        N-au fost dureri şi nici nu sânt,

                        Şi-acolo pune jurământ

                        Că ai să plângi viaţa toată;

                        Că de lumină vei fugi,

                        Fiind d-a pururi supărată,

                        Că n-ai să râzi cât vei trăi

                        Cel mort atunci va fi în viaţă!

 

                        Şi cu nădejdea scrisă-n faţă

                        Ea pleacă, şi din sat în sat

                        Prin toate casele a-ntrebat.

                        Şi a găsit în casa ceea

                        Că p-un fiu mort plângea femeia,

                        Şi-ntr-altă casă plini de dor

                        Copiii plâng pe mama lor,

                        Şi un bărbat în casa asta

                        Plângea că i-a murit nevasta.

                        Şi nici o casă n-a găsit

 

                        Fără dureri, un loc scutit.

                        Şi s-a întors la templu mama,

                        Nu-i nici o casă-n lume, Brama,

                        Scutită de dureri şi-amar.

                        Părinte-al vieţii, e-n zadar,

                        D-aş alerga prin lumea toată

                        O, lasă-mi viu copilul, tată!

 

                        Şi ca un tunet depărtat,

                        Prin templul sfânt s-a ridicat

                        Un vuiet aspru de furtună

                        Şi-un glas puternic: Eşti nebună

                        Vreai întuneric? Dar să-mi spui,

                        Poţi face-ntunecime plină,

                        În locul unde nu-i lumină?

 

                        Şi întuneric unde nu-i

                        Tu faci lumină? Zile triste

                        Fără plăceri tu cum le crezi?

                        Şi de există alb, nu vezi

                        Că negru-l face să existe?

                        Aceasta tu nu o înţelegi?

                        Vrei pentru tine alte legi?

                        Dar pentr-un om stricat la minte

                        Nu schimbă zeii ce-au făcut

                        Ce-a fost în veci ce au trecut,

                        În veci va fi de-acu înainte,

                        Şi cei vii de vor înceta

                        Să râdă, blestemându-şi soarta,

                        Cei morţi din groapă s-or scula

                        Şi-or râde ei! Nimic nu-i moartea,

                        Viaţa-i tot! Auzi cuvântul:

                        Nebunii n-au nimic d-ajuns!

 

                        Şi biata mamă n-a răspuns

                        Plângând a-n movilit pământul,

                        Pe fiul ei l-a dat lui Iama.

                        Şi-a plâns o zi întreagă mama,

                        Mormântu-n braţe ea l-a strâns,

                        Şi-o noapte-ntreagă a tot plâns.

                        Şi-a tresărit în zorii zilei

                        Şi-o clipă s-a pierdut în vis:

                        O mângâiere i-a trimis

                        Din ceruri Brama, mila milei!

                        Din lacrimile plânse-n zori

                        A răsărit o albă floare,

                        Şi peste noapte-a ei plânsoare

                        S-a prefăcut în roşii flori.

                        Erau frumseţile luminii

                        Dar aveau spini, şi-atâta ce-i?

                        Ea, biata, nu mai vede spinii

                        Şi-adună flori, şi mâna ei

                        Îi sângeră, dar nu o doare,

                        Că pentru-un spin avea o floare.

 

                        Aşa e scris în cartea sfântă

                        A legii legilor. D-atunci

                        Răsar aceste flori pe lunci.

                        Flăcăii în poezii le cântă

                        Şi le slăvesc d-atunci pe drept,

                        Nevestele le pun la piept

                        Şi fetele le pun în plete.

                        Şi-n templul zeilor doi miri

                        Împodobesc cu flori vestmântul

                        Şi mame triste pe mormântul

                        Copiilor pun trandafiri.

                        De ei cine-şi ascunde faţa

                        De teamă că de ghimpi sunt plini?

                        Şi dacă viaţa are spini,

                        De ce te plângi că-i rea viaţa?

[Dacu]

Nimic fără Dumnezeu !

Știm cu toții, nu se poate...

Ne purtăm poveri cu greu

Cine le ...socoate!?

Rânduite-s visele, acceptate spusele

Așteptând promisele...

aDa

Un răspuns este la toate:

 DUMNEZEU ni le socoate!

       Cu deosebită stimă,

                                          Dacu 

[petrut dan]

Un poem ce nu eliberează, dar impresionează, stimă!

[Stanescu Valentin]

Cuvinte pentru Dacu,

 

citesc adânc mă întristez şi tac

ce-nseamnă golul ce-l trăieşti nu ştiu

în tine e izbăvitor un leac

spre el te-ndreaptă că nu e târziu...

[Dacu]

Motto: ,,Nichts ohne Gott" - Familia Regală Germană Hohenzollern - Sigmaringen

Motto: ,,NIHIL SINE DEO" - Principatul României - Regatul României

aDa: mulțumiri, credeți că nu știam?... mulțumesc pentru comentariu răspuns