— La primăvară ar cam fi timpul să-l iei pe Kinet și să vă duceți la stâncile albe. Să învețe și el cum se prind șoimii, spuse Thussa.
Asan privi către renii care scotoceau după licheni în zăpada afânată. Deasupra pădurii se vedea un soare sticlos care scălda locul într-o lumină albă și rece.
— Are destui șoimi aici, spuse el după o vreme.
— E atât de tânăr, vorbi femeia din nou. Și nu știe mai nimic despre șoimărit.
— Știe destule pentru vârsta lui și învață mai repede ca mine când eram ca el. O să-l iau cu mine la primăvară, adăugă el după o scurtă pauză.
Asan își aminti că fusese chiar mai tânăr decât Kinet, când tatăl său îl luase pentru prima dată în munți, la vânătoare de șoimi, așa cum făcuseră înaintea lui toți bărbații din neamul său. După vânătoare șoimii începeau să fie îmblânziți până când se supuneau. Fiul său învățase limba șoimarilor, știa să imite strigătele și cunoștea cuvintele folosite de îmblânzitori, putea să călărească cu șoimul pe braț, dar nu avea habar despre ce era cel mai important. Asan se gândi că era doar firesc să dea și el învățătura mai departe, fiului său.
După o vreme zăpezile începură să se topească, spălând câmpurile și pădurile de duhurile nemiloase ale iernii, iar primăvara, vântoasă și ploioasă, se așeză treptat peste lume. Cu toate acestea, Asan nu dădea niciun semn că ar fi avut de gând să plece în munți alături de fiul său.
Atunci Thussa îi vorbi din nou, amintindu-i că era timpul să-și ducă fiul la vânătoare de șoimi.
— O să plecăm în curând, îi răspunse el, însă fără prea multă convingere.
Primăvara începu să se îndulcească, vânturile aspre se mai îmblânziră, iar ploile nu mai erau chiar atât de reci. Asan șovăi o vreme, așteptându-se ca Thussa să-l întrebe din nou când avea de gând să plece, dar de data asta femeia nu spuse nimic. O surprinse însă privindu-l când și când pe furiș, ca și cum ar fi încercat să-și dea seama ce se petrecea în mintea lui.
— Pregătește desagii, îi spuse el la un moment dat, hotărându-se, în sfârșit. Mâine plecăm.
Asan nu ar fi vrut să plece, dar știa că mai devreme sau mai târziu trebuia s-o facă. Așa că preferă să fie mai devreme.
Seara se puse o ploaie măruntă, dar în timpul nopții se potoli, iar când soarele începu să se ridice, împrăștiind o lumină blândă, pământul aproape că se zvântă.
Asan deschise ochii, privind prin mica deschizătură a casei către pinii ce se înălțau dincolo de țarcurile renilor, apoi se ridică și se duse lângă fiul său, care încă dormea în alcov, ghemuit între blănuri. Îi puse o mână pe umăr, în timp ce-i asculta suflarea ritmată.
— Trezește-te, fiule! Tre’ să plecăm.
Băiatul tresări, apoi se trezi fericit, nerăbdător să pornească în prima sa călătorie la stâncile albe.
— Suflul munților și al pădurii să fie cu voi! Și primul șoim să vă arate calea! le ură Thussa, după ce legă desagii de șaua renilor.
Asan își așeză singur capcana cu plasă pentru prins șoimi, apoi își alese un șoim, pe Saka, să-i însoțească. Îl avea de multă vreme și-l ajutase să prindă multe prăzi bune, vulpi, iepuri, dihori și jderi, ale căror blănuri îi aduseseră un câștig mulțumitor. Fusese un șoim bun, dar acum venise timpul să-i dea drumul.
Bărbatul își încălecă renul, după ce Saka i se așeză pe braț și plecă la drum împreună cu fiul său, sub privirile Thussei, emoționată că primul ei fiu avea să fie cu adevărat șoimar.
Asan își pregătise mereu singur bagajele de drum. Încercă să socotească în minte câți șoimi prinsese de-a lungul timpului, dar nu mai știa. Negreșit, fuseseră mulți. Însă ce își aducea bine aminte era cum îl prinsese pe ultimul. Nu-i plăcea să-și amintească, dar nici nu putea uita. Se întâmplase cu mai bine de un an înainte, într-o zi însorită de toamnă. Șoimul pe care-l zărise atunci brăzdând cerul cu aripile întinse era o femelă și, după ce o prinsese, îi pusese numele Rukan, după stânca unde o găsise. Asan își aminti că tot așa își numise cândva primul său șoim. Poate că însemna ceva ca atât primul, cât și ultimul să primească același nume, se gândise atunci, când își jurase să nu mai vâneze niciodată șoimi.
După ce prinsese pasărea, pregătise totul așa cum o făcuse întotdeauna, nici mai bine și nici mai rău. O ținuse legată de picior și o strunise cu ajutorul unei frânghii, puțin câte puțin, cât să-i arate că se putea încrede în el. Șoimul nu era un animal supus, ci era prințul înălțimilor și nu se lăsa ușor îmblânzit. Mai întâi trebuia convins că omul era prietenul său. Dar, chiar dacă făcuse totul așa cum trebuia, într-o noapte pasărea muri pe neașteptate. Nu dăduse semne de slăbiciune, însă în zorii zilei o găsise înțepenită. Poate că nu făcuse chiar totul așa cum trebuia, își spusese atunci.
Chiar și acum i se ridica un nod în capul pieptului când îi venea în minte trupul acela mândru, neputincios și nemișcat. Multă vreme gândise și regândise tot ce se întâmplase, încercând să afle unde greșise. Cu timpul începuse să creadă că pasărea murise de ciudă, din mândrie. Știuse întotdeauna că nu toți șoimii acceptau să fie îmblânziți, unii se lăsau prinși mai ușor și primeau prietenia omului, dar alții erau mult prea mândri. Un îmblânzitor ar fi trebuit să știe că pasărea aceea nu se va lăsa supusă. Asan se întrebă dacă strămoșii lui și-ar fi dat seama. Poate că da. Dar el greșise.
— Când ai prins primul șoim, tată? îl întrebă în seara aceea Kinet, în timp ce se odihneau la căldura focului, lângă un stejar.
Renii erau priponiți aproape de ei, iar Asan îi asculta cum rumegau liniștit mușchi de pădure și licheni.
— E, uite, eram cam așa ca tine, îi răspunse fiului său.
— A fost unul mare?
— A fost o fată. Asan surâse, privind în lumina flăcărilor. O chema Rukan.
Un lup se auzea urlând în depărtare, dar Asan nu se îngrijoră. Pădurile erau pline de lupi care veneau și treceau, dar nu se apropiau mai mult.
— I-ai dat drumul?
— Da.
— Tată?
— Da?
— De ce eliberăm șoimii?
— Așa se face.
— Dar de ce?
— Pentru orice șoim pe care-l prinzi, trebuie să dai altul înapoi muntelui. Așa cum pentru orice om care moare, altul se naște. Șoimul e făcut să zboare în ceruri, să-și găsească perechea și să se înmulțească. E o pasăre care iubește libertatea. Dacă nu-i dai drumul la timp, i se face prea dor de înălțimi, se întristează și moare. Asan simți cum gura i se usca. O pasăre moartă nu-ți folosește la nimic, asta se știe.
Kinet se gândi câteva clipe la cele auzite.
— Sper să prind unul mare, spuse în cele din urmă.
Tatăl surâse și își privi fiul. Thussa avusese dreptate, mai avea încă multe de învățat.
— Oricum ar fi, tu o să-l prinzi și o să fie al tău. Tu îi vei alege numele.
Gândul acesta îl liniștea. El singur nu avea să mai prindă niciodată alt șoim. În schimb, își va învăța fiul să fie șoimar.
— Mai avem mult până ajungem la stâncile albe, tată?
— Înainte o să ne oprim să prindem niște iepuri, ca să avem momeală. Saka o să ne ajute cu asta, spuse Asan, mângâind șoimul care se așezase lângă el, pe iarbă. O să fie ultima lui vânătoare înainte să-i dăm drumul.
— Tată, stâncile albe chiar sunt albe?
— Ce-ți veni să mă întrebi asta? Asan râse, iar renii se întrerupseră o clipă din rumegat, ca să-l asculte.
— Nu știu. M-am gândit că o fi multă zăpadă acolo.
— Acum, când vine vara?
— Mama zice că acolo e mereu iarnă.
— Mama ta n-a văzut niciodată stâncile albe.
Asan se gândi o clipă, întrebându-se dacă ar fi fost mai bine să-l lase să descopere singur atunci când vor ajunge acolo.
— Stâncile albe nu sunt albe, îi spuse, sunt ca oricare altele. Li se spune așa după florile care se strecoară și cresc din piatră, printre crăpături, așa cum nicio altă floare nu crește. O să vezi.
Asan își privi din nou fiul și surâse. Ei, o să se descurce el cu timpul și, cine știe, poate o să facă lucrurile mai bine ca mine. Poate o să fie un șoimar mai bun ca mine. Sigur o să fie.
Printre crengile copacilor se ivi o lună rotundă și mare care de-acum răsărise de-a binelea. Pesemne că lupii o simțiseră și ei căci începură să urle pe mai multe voci. Asan îi ascultă o vreme, apoi adormi, cu gândul la florile albe ce-și făceau loc printre pietre.
Asan nu o uită niciodată pe Rukan, dar după seara aceea amintirea ei se îmblânzi, așa cum se îmblânzesc și vânturile ce vuiesc prin păduri odată cu apropierea verii.
Cuvinte cheie :
Aceasta e scrisă, mai degrabă, undeva la granița dintre real și posibil, acolo unde cu ceva har scriitoricesc ar putea avea loc și acea intruziune a supranaturalului în lumea reală. Magia, evenimentele fabuloase, din viața celor două personaje care duc discuția, sunt elementele comune acestor lumi imaginare și acestui gen de scriere care presupune multă imaginație. Beneficiind de forța imaginației, poveștile gen „fantasy” sunt înconjurate de un mister ce întrețin, mai mereu, personajele în fel și fel de intrigi. Continuată (în genul unei alte povestiri – gen fantasy - ca „Stan, vânătorul de cai sălbatici”... când Stan pentru a-și dovedi faima de vânător și a nu se întoarce acasă fără trofeu își împușcă propriul cal), povestirea de față s-ar putea încadra bine în domeniul realismului magic. Dar... numai continuată cum făceam, mai sus, o sugestie.
frumos, bine scris, dar pare un fragment din ceva. daca autoarea cauta o confirmare ca este ok ce a inceput, cred ca a primit-o.
Am citit cu plăcere acest fragment - așa pare, a fi un fragment de testare, cum a remarcat și Chris - și îmi place acest gen de fantasy... și aștept să continuați, sunt curios dacă Kinet o să prindă un șoim și va continua tradiția magică de a îmblânzi această pasăre absolut uimitoare...
Din pacate nu cunosc povestirea "Stan, vânătorul de cai sălbatici”. Aș fi recunoscătoare dacă mi-ați da mai multe detalii despre cum aș putea să o găsesc. Vă mulțumesc!
Tudor Cicu a spus :
Aceasta e scrisă, mai degrabă, undeva la granița dintre real și posibil, acolo unde cu ceva har scriitoricesc ar putea avea loc și acea intruziune a supranaturalului în lumea reală. Magia, evenimentele fabuloase, din viața celor două personaje care duc discuția, sunt elementele comune acestor lumi imaginare și acestui gen de scriere care presupune multă imaginație. Beneficiind de forța imaginației, poveștile gen „fantasy” sunt înconjurate de un mister ce întrețin, mai mereu, personajele în fel și fel de intrigi. Continuată (în genul unei alte povestiri – gen fantasy - ca „Stan, vânătorul de cai sălbatici”... când Stan pentru a-și dovedi faima de vânător și a nu se întoarce acasă fără trofeu își împușcă propriul cal), povestirea de față s-ar putea încadra bine în domeniul realismului magic. Dar... numai continuată cum făceam, mai sus, o sugestie.
Inițial m-am gândit să fie o povestire de sine stătătoare, dar sugestia dvs. mi-a deschis mintea. Cred că ar merge o nuvelă mai amplă în care să continui povestea lui Kinet.
Vă mulțumesc pentru interes și frumoasele cuvinte!
Emil Dumitru a spus :
Am citit cu plăcere acest fragment - așa pare, a fi un fragment de testare, cum a remarcat și Chris - și îmi place acest gen de fantasy... și aștept să continuați, sunt curios dacă Kinet o să prindă un șoim și va continua tradiția magică de a îmblânzi această pasăre absolut uimitoare...
Mulțumesc pentru confirmare!
Aș vrea să citesc și eu textele dvs. Îmi trimiteți un link unde le pot accesa? Eventual și pe cele de pe Helion? Nu am reușit să le găsesc. Mulțumesc!
Chris a spus :
frumos, bine scris, dar pare un fragment din ceva. daca autoarea cauta o confirmare ca este ok ce a inceput, cred ca a primit-o.
Caută pe google> Vânătoarea de cai de Ion Bledea. Ai și un articol pe acolo despre carte (Vânătoarea de cai - in memoriam Ion Bledea)
Alexandra Ghenghea a spus :
Din pacate nu cunosc povestirea "Stan, vânătorul de cai sălbatici”. Aș fi recunoscătoare dacă mi-ați da mai multe detalii despre cum aș putea să o găsesc. Vă mulțumesc!
Tudor Cicu a spus :Aceasta e scrisă, mai degrabă, undeva la granița dintre real și posibil, acolo unde cu ceva har scriitoricesc ar putea avea loc și acea intruziune a supranaturalului în lumea reală. Magia, evenimentele fabuloase, din viața celor două personaje care duc discuția, sunt elementele comune acestor lumi imaginare și acestui gen de scriere care presupune multă imaginație. Beneficiind de forța imaginației, poveștile gen „fantasy” sunt înconjurate de un mister ce întrețin, mai mereu, personajele în fel și fel de intrigi. Continuată (în genul unei alte povestiri – gen fantasy - ca „Stan, vânătorul de cai sălbatici”... când Stan pentru a-și dovedi faima de vânător și a nu se întoarce acasă fără trofeu își împușcă propriul cal), povestirea de față s-ar putea încadra bine în domeniul realismului magic. Dar... numai continuată cum făceam, mai sus, o sugestie.
In primul rand, Augusta sau Chris si atat. Apoi, esti draguta :)) Textele mele sunt putine si sunt scrise cu ceva timp in urma si sunt toate (si) aici. Intri pe pagina mea si accesezi "discutii incepute" si acolo vezi toate textele, de la primul, prima incercare, pana la ultimul :))) pe Helion a fost "ultimul weekend cu Terra". Nu le gasesti pentru ca fiind publicate cu mult timp in urma, revistele ori nu mai sunt, ori au arhivat numerele mai vechi.
ION LAZĂR da COZA - scriitor
VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR
ADMINISTRATORI-EDITORI
SOFIA SINCĂ - prozatoare
GABRIELA RAUCĂ - poetă, realizatoare emisiuni Radio ProDiaspora, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR (redactor promovare cultură media)
ADA NEMESCU - poetă, artist plastic
CARMEN POPESCU - scriitoare, realizatoare emisiuni Radio Vocativ (redactor promovare cultură media)
AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare
MIHAELA POPA - poetă
PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor
BOLACHE ALEXANDRU - poet
MIHAI KATIN - poet
GRIG SALVAN - prozator, cantautor
Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:
1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie.
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: LAZAR VASILISIA
(CEC Bank)
*
Pentru anul trecut au donat:
Gabriela Raucă - 400 Euro
Monica Pester - 600 Lei
Nuța Crăciun - 220 Lei
Maria Chindea - 300 Lei
Tudor Cicu - 300 Lei
Elisabeta Drăghici - 200 Lei
***
Pentru acest an au donat:
Maria Chindea - 200 Lei
Monica Pester - 300 Lei
© 2024 Created by Ion Lazăr da Coza. Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor