Eseu

[Dumitru Ichim]

Sărbătorim comemorarea plecării la cele veșnice a Profesorului clujean Aurel Sasu, figură marcantă a lumii culturale româneşti,scriitor, poet, eseist  din opera căruia publicăm ultimul său eseu despre Dumitru Ichim și Florica Bațu Ichim.

Dumnezeu să te odihnească, iubite prietene  AUREL SASU, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin!

***

O POVESTE ADEVĂRATĂ

Zborul spre Statele Unite urma să aibă loc în 21 iunie 2012. Un drum lung şi obositor, până pe Coasta de Vest, în oraşul îngerilor. Cu biletul de avion în buzunar, cum se spune, mă adâncisem deja cu gândul în ideea de tihnită vacanţă californiană. Când, aşa, deodată, telefonul, care avea să schimbe cursul aşteptării mele şi a evenimentelor, cu iz de aventură, trăită mai întâi la Cluj, apoi la New York, alături de comunitatea românească din marea metropolă americană. Ce se întâmplase? În 10 iunie, din îndepărtata Canadă, părintele Dumitru Ichim, poetul îmbrăţişărilor de umbre şi al cuvintelor de laudă îndurerată îşi făcea drum, cu sufletul bolnav, în chilia tăcerii mele. Avea vocea tristă, resemnată, înfăşată într-o durere de lacrimă uscată. Dorea, fără vreo introducere, să-şi ia rămas bun pentru ora întoarcerii în veşnicie. Plecase înaintea lui, în urmă cu doi ani, Florica, poetă şi ea, după aproape două decenii de rugăciune la porţile disperării, ca să poată vedea, de dincolo, începutul de speranţă a celor rămaşi să împlinească, prin jertfa iubirii şi a credinţei, rostul căderii lor în lume. Fiindcă, ce altceva era biserica ortodoxă, ridicată din temelii la Kitchiner, lângă Toronto, decât bucuria de a celebra singurătatea, când toate în jur păreau să se cearnă, arghezian, ca o cenuşă a ţărânii.

Pe scurt, părintele se afla în faţa morţii. O vedea, îi simţea respiraţia, îi auzea foşnetul de întuneric. De la mine dorea doar să mă gândesc cu dragoste la el. Au urmat clipe, cărora îmi este imposibil, acum, să le măsor pustietatea. Le-am trăit atunci ca pe un imens deşert al minţii. Ce să spun, cui să vorbesc? Cum poţi fi, în astfel de momente, slujitorul disperării celuilalt şi cum poţi dărui celuilalt din ceea ce îţi lipseşte ţie însuţi? Nefireasca tăcere a fost un lung priveghi al inimii. Şi mi-am dat seama, pentru întâia oară, ce-nseamnă să fii fericit cu Duhul, cu lumina din tine, cu umilinţa tulburării tale. Era ca o ispită: să-i spun că Dumnezeul în care crede nu este al morţilor, ci al viilor şi că adormirea din întristare este ea însăşi un păcat? Prin urmare, părinte, i-am zis, pregăteşte-te de biruinţă, nu de înfrângere, gândeşte la veşmintele puterii de sus, nu la iarba câmpului de jos. „Bucuraţi-vă” este cuvântul Învierii, şi cine şi-ar permite să intre cuprins de spaimă în acest templu al făgăduinţei? Părinte, am încheiat, eşti poet, luptă împotriva resemnării, ia de pe cuvinte fâşiile de pânză, scoate-le din peştera tăcerii şi trimite-le să vorbească lumii despre bucuria preamăririi prin durere. Ca o neînţeleasă răzvrătire a suspinelor lui Iov. Ai nevoie de ajutor? Te voi sprijini să-ţi faci cunoscută pricina împovărării sufletului într-un volum de versuri. Iar promisiunea să fie aceasta: dacă voi avea mâine manuscrisul, vei primi, în zece zile, cartea tipărită. Lasă moartea să-şi îngroape morţii ei. Cum spuneam, era 10 iunie. Uitasem că în 21, a aceleiaşi luni, urma să traversez două continente şi un Ocean, cu o destinaţie în care, dintru început, poeziei nu-i rezervasem nici un loc.

A doua zi am primit manuscrisul unui excepţional volum intitulat Psaltirea apocrifă a dreptului Iov. Puteam să nu-mi joc rolul bunului samarinean până la capăt? Cu sau fără doi dinari, ideea cărţii luase chipul harului de vindecare şi odihnă. În taină, se-mplinesc feluritele slujiri! Ce era să fac? Duc vestea poetului Vasile G. Dâncu, directorul Editurii Eikon, şi-i prezint întâmplarea ca pe o mare descoperire a puterii sufletului viu şi a împăcării cu noi înşine prin neştiuta taină a cuvântului. Îi explic, pe îndelete, mica dificultate în care mă aflu şi-l rog, împreună, să găsim soluţii pentru această fericită strâmtorare a unui rar prisos de laudă în slăbiciuni. A fost înţelegător, generos şi sincer. Cele câteva zile de lucru la carte nu mi s-au părut mai lungi decât o plimbare îngândurată prin anotimpul plin de îndoieli al propriei mele vieţi. În 19 iunie, volumul era tipărit, într-o formulă grafică de excepţie. Expediez autorului primele treizeci de exemplare, în 20 iunie, pentru o ipotetică lansare a lor la „Săptămâna culturii româneşti”, de la Hamilton (Canada). Celelalte vor fi expediate, în absenţa mea, prin bunăvoinţa editurii. Cât de elementară şi, totuşi, cât de sublimă această poveste. Acest popas al morţii, în care un poet îşi odihneşte inima în plinătatea de lumină a propriei sale poezii. Ca un Iov îmbrăcat în trufia nefericirii lui. În trufia neputinţei de a înţelege, blagian, nu atât drama noastră, cât „singurătatea ascunsă” a lui Dumnezeu în noi. Există în volum, ca şi în textul biblic, o cutremurătoare nedezlegare a lui Dumnezeu de om, aşa cum există şi o înfricoşătoare nedezlegare a lui Hristos de suferinţă (agonia în versiunea lui Pascal). O scenă memorabilă din carte! Hristos coboară de pe cruce şi se adresează lui Iov, celui din gunoi: „nu de apă, ci de tine mi-a fost sete”. De vaietele tale vrea să spună versul! Fiindcă, trec spre înviere prin pustia rănilor tale şi beau, la Cina cea de taină, paharul făcut din lutul tău. Să mărturisim, i-am spus, într-un final, părintelui Dumitru Ichim, trufia desăvârşirii acestui lut. Pe care se află urma sărutului de două mii de ani al lui Hristos.

Se schimbase ceva în viaţa, în „moartea” părintelui? Cu siguranţă. Trecuse o lună de la apariţia volumului. La sfârşitul lui iulie, în drumul spre casă, fac un popas strategic la New York. Scopul: să-l aduc în State, la „Întâlnirile de vineri”, ale Cenaclului „Mihai Eminescu”. Şi, iată, minunea: acolo unde demersurile prietenilor eşuaseră, izbuteşte recunoştinţa (toate sunt ale lui Dumnezeu!). A fost o seară de vis la „Romanian Garden”. Doamne, cum se frângeau euharistic cuvintele şi cum, în negrul veşmintelor, se cuibărea lumina cea neînserată. Cum se desena poezia în hieroglifa trupului duhovnicesc şi cum se sculpta vocea, cu de la sine bucurie, într-o fericită lepădare de sine. Poetul vorbea din adâncul inimii lui Iov. Căuta „limanul ultim din cuvânt” şi ne arăta nouă, celor mulţi, cum să nu ne scădem lui Dumnezeu prin umilinţă. Cândva, omul a purtat, spre Golgota, crucea lui Hristos. Acum, acolo, în acele clipe de tâlhărire a cerului, Hristos, cu siguranţă, purta crucea părintelui Dumitru şi-i încuraja „gustul de a fi”. Ce mulţumire mai mare puteam avea? Ne-am despărţit spre ora miezului de noapte. Îi rodise pe faţă un zâmbet de pustnic pentru care viaţa începea din nou să fie un tot al stărilor de vis. Se întorcea în Canada, pus ca un Iov, în starea lui de început.

Duminica, la Biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, a părintelui Theodor Damian, are loc, în sala socială, obişnuita liturghie de după liturghie. Sunt orele de socializare, de cunoaştere, de trăire spirituală şi de vindecare sufletească unii prin alţii. Cele de-acum sunt dedicate lecturii din Psaltirea apocrifă. Mi-am amintit un mai vechi dialog cu părintele Dumitru Ichim. De câteva luni, îi plecase, în „eternitatea preexistentă” (D. Stăniloae), soţia Florica Baţu, sensibila poetă a „înaltelor strigări de albastru” şi a luminilor înfăşurate-n vânt. Îl întrebasem pe părinte, de ce se pleacă argilei spicul, de ce-şi pleacă „genunchiul de lumină” înaintea secerişului! E ultimul gest de reverenţă pentru ceea ce va fi, a fost răspunsul. Pentru ceea ce, ca „schimbare la faţă”, va fi pâinea euharistică. Bobul de grâu devenit biserică, vedere care vorbeşte şi şoaptă care tace. Naşterea de lumină, de la capătul naşterii din lut. La ineditul recital de poezie, am hotărât, prin urmare, să citesc Hieroglifa spicului şi La frângerea pâinii. Prima: „Nu lacrima,/ ci steaua unghiului mă toarce:/ «Pământ eşti/ şi în pământ te vei întoarce…»/ Taci, cugete –/ pustiului splendoare de ciulină –/ chiar şi din aur buchea de ţi-ar fi,/ să nu-ndrăzneşti să-mi spui/ că-n lut am fost şi-n lut am să reviu,/ că inima mi/ mai bine eu mi-o ştiu;/ tot timpul după chipul Lui –/ în străvezimi – Lumina/ mi-am limpezit-o strecurând pământul,/ iar de-a rămas din el vreun pic,/ e că m-asemăn cu Cuvântul/ ce L-a semnat pe Dumnezeu/ chiar şi pe porţile de iad/ cu hieroglifa aplecată-n spic.” A doua (fragmente): „… dar nu de greutate,/ la amiază,/ spicul de grâu/ se apleacă argilei/ şi nici de povara de rază/ a minutarului./ Nimeni nu i-a zămislit/ cunoaşterii/ clipa ce şi-o clipeşte cântarului/ când către tină îşi coboară/ genele de fecioară./ Ce face atunci – se închină?/ Au e răpită în note înalte de cleştar/ naşterii de lumină?/ «… poate fi, poate fi…»/ peste umăr şopteşte duhul din glie/ zvârlind până la cer,/ din crengile singuraticului păr –/ o ciocârlie/ …/ «Spicul îşi pleacă într-o parte capul/ să audă nevăzute stele în amiaz/ vibrându-şi lacrima-n amar ca roua.»/ Era la ora a noua,/ dar vorba e ascunsă de norod,/ că nu e sunet, ci frământ luminii/ ce-a mai rămas de la potirul Cinii/ când spicul de grâu/ îi slujea cu al inimii rod./ Numai în clopotniţa paiului/ mai pâlpâiau grelele/ pe care le desferică/ stelele,/ nopţilor noastre zicu-le./ Spicule,/ când bobului dai formă/ şi-l faci biserică,/ Mirelui care te aduce/ să i aminteşti că ne-am cunoscut/ la frângerea Pâinii/ pe cruce.”

Am fost oprit de sunetul strident al unui telefon. Suna, tocmai din Canada, părintele Dumitru Ichim! Întâmplare, coincidenţă? Nu ştiuse nimic nici despre improvizatul nostru salon de poezie, nici despre minunata-mi pescuire lirică. „Fericită petrecere în sfinţenia bobului de grâu” au fost, totuşi, cuvintele lui de despărţire. Şi mi-am zis: cât de frumos ştie înflori, uneori, necunoscutul dintre noi!

AUREL SASU 

[Gheorghe Pârlea]

Copleșitoare poveste! O poveste aleasă, adică diferită de cele aparținătoare plajei "locului comun". Copleșitoare în substanța ei (dramatică în preludiu) și aleasă în instrumentele eposului, precum și în izbânda din deznodământ. Ea va fi citită și de cei de după noi. Un mare poet (presupun, nedescoperit ca atare de diriguitorii leneși ai literaturii) se pregătea de o timpurie despărțire de lume. Un "bun samaritean" din branșă, girant cu blazon al celor ce poartă indubitabil harul zămislitorului de poezie, îi vede poetului muribund arcul nimbului. Ba, mai mult, îi intuiește ultima dorință și i-o și împlinește. Generozitatea binefăcătorului și efectul asupra beneficiarului au avut ecou și asupra Celui care poate reconfigura traseele drumului vieții. Iar asta, ca noi, cei care citim ce scriu poeții, să avem timp pentru a ne îndepărta albeața cea care înșală ochiul, ca să putem vedea în poemele Părintelui Dumitru Ichim nu poezia de toate zilele, ci Poezia cea de Duminică.

[Vasilisia Lazăr]

Ce poveste! Am citit-o cu sufletul la gură și cu lacrimi în ochi. Și cum să nu-i fim recunoscători profesorului Aurel Sasu pentru acest nobil și omenesc, în definitiv, gest? M-a zguduit sufletește să aud despre incredibilul gest al dumneavoastră, acela de un ultim rămas-bun înainte de marea trecere. Și mă întreb: oare dacă nu exista acel telefon, iar la capătul celălalt nu ar fi fost profesorul Sasu, și dacă dumnealui nu ar fi publicat acel minunat volum în regim de urgență, oare noi ne-am mai fi bucurat astăzi de minunatele dumneavoastră scrieri și de prezența dumneavoastră? Poate că da, fiindcă misiunea aici nu era încheiată. Dar dacă nu? Nici nu vreau să mă gândesc... Mulțumim mult pentru că ne-ați adus aici această uimitoare poveste și pentru că încă ne sunteți! Dumnezeu să-l odihnească în pace pe profesor! Sunt convinsă că-l ține pe aproape.

[Mihaela Popa]

Absolut minunat, reverență!

Dumnezeu să-l odihnească pe minunatul OM, Aurel Sasu!

[Dumitru Ichim]

Un comentariu despre care ar fi o impietate să aduc alt comentariu, scrisului și aprecierii  acestui poet, profesor și profund iubitor de cultură și spiritualitate românească. O românească îmbrățișare din Țara Arțarilor, stimă și apreciere!

Gheorghe Pârlea a spus :

Copleșitoare poveste! O poveste aleasă, adică diferită de cele aparținătoare plajei "locului comun". Copleșitoare în substanța ei (dramatică în preludiu) și aleasă în instrumentele eposului, precum și în izbânda din deznodământ. Ea va fi citită și de cei de după noi. Un mare poet (presupun, nedescoperit ca atare de diriguitorii leneși ai literaturii) se pregătea de o timpurie despărțire de lume. Un "bun samaritean" din branșă, girant cu blazon al celor ce poartă indubitabil harul zămislitorului de poezie, îi vede poetului muribund arcul nimbului. Ba, mai mult, îi intuiește ultima dorință și i-o și împlinește. Generozitatea binefăcătorului și efectul asupra beneficiarului au avut ecou și asupra Celui care poate reconfigura traseele drumului vieții. Iar asta, ca noi, cei care citim ce scriu poeții, să avem timp pentru a ne îndepărta albeața cea care înșală ochiul, ca să putem vedea în poemele Părintelui Dumitru Ichim nu poezia de toate zilele, ci Poezia cea de Duminică.

[Corneliu Ion]

Chiar dacă de multe ori ai mari îndoieli că în vremurile acestea mai există așa ceva, totuși, citești și te simți imediat parte a unor înălțătoare sentimente umane. Sunt oameni care pentru aceea sunt născuți, pentru a reda încrederea în aproapele și în triumful final al binelui, iar aceasta se va întâmpla negreșit, în pofida tuturor barierelor. Un astfel de om este părintele Dumitru Ichim.

Sărut mâna, părinte drag! Vă doresc multă sănătate, numai bine și multe împliniri!

[Dumitru Ichim]

Îmbrățișări, dragul meu CORNELIU ION, toată dragostea

Corneliu Ion a spus :

Chiar dacă de multe ori ai mari îndoieli că în vremurile acestea mai există așa ceva, totuși, citești și te simți imediat parte a unor înălțătoare sentimente umane. Sunt oameni care pentru aceea sunt născuți, pentru a reda încrederea în aproapele și în triumful final al binelui, iar aceasta se va întâmpla negreșit, în pofida tuturor barierelor. Un astfel de om este părintele Dumitru Ichim.

Sărut mâna, părinte drag! Vă doresc multă sănătate, numai bine și multe împliniri!

[Dumitru Ichim]

Am răspuns domnului profesor Gheorghe Pârlea, dar răspunsul mi s-a pus la Dumitru Ichim!

dumitru ichim a spus :

Un comentariu despre care ar fi o impietate să aduc alt comentariu, scrisului și aprecierii  acestui poet, profesor și profund iubitor de cultură și spiritualitate românească. O românească îmbrățișare din Țara Arțarilor, stimă și apreciere!

Gheorghe Pârlea a spus :

Copleșitoare poveste! O poveste aleasă, adică diferită de cele aparținătoare plajei "locului comun". Copleșitoare în substanța ei (dramatică în preludiu) și aleasă în instrumentele eposului, precum și în izbânda din deznodământ. Ea va fi citită și de cei de după noi. Un mare poet (presupun, nedescoperit ca atare de diriguitorii leneși ai literaturii) se pregătea de o timpurie despărțire de lume. Un "bun samaritean" din branșă, girant cu blazon al celor ce poartă indubitabil harul zămislitorului de poezie, îi vede poetului muribund arcul nimbului. Ba, mai mult, îi intuiește ultima dorință și i-o și împlinește. Generozitatea binefăcătorului și efectul asupra beneficiarului au avut ecou și asupra Celui care poate reconfigura traseele drumului vieții. Iar asta, ca noi, cei care citim ce scriu poeții, să avem timp pentru a ne îndepărta albeața cea care înșală ochiul, ca să putem vedea în poemele Părintelui Dumitru Ichim nu poezia de toate zilele, ci Poezia cea de Duminică.

[Dumitru Ichim]

Vă îmbrățișăm și poate ne vedem în România la lansarea de carte de la LIBRĂRIA SOPHIA, pe 1 noiembrie, ora 18.

Corneliu Ion a spus :

Chiar dacă de multe ori ai mari îndoieli că în vremurile acestea mai există așa ceva, totuși, citești și te simți imediat parte a unor înălțătoare sentimente umane. Sunt oameni care pentru aceea sunt născuți, pentru a reda încrederea în aproapele și în triumful final al binelui, iar aceasta se va întâmpla negreșit, în pofida tuturor barierelor. Un astfel de om este părintele Dumitru Ichim.

Sărut mâna, părinte drag! Vă doresc multă sănătate, numai bine și multe împliniri!