Când soarele se va ridica la un băț de prăjină (Din memoria satului)

[Gheorghe Pârlea]

Prins în mirajul fiinţării sale, omul n-are timp să se gândească şi la tragismul finalului. Un final, pentru unii, năprasnic, înainte de epoca consacrată sfârşitului vieţii omenești, pentru alţii – atunci când sorocul e frate cu norocul.

Vasile Pantilimon, un sătean zdravăn la trup şi la minte, nu credea că va muri vreodată. N-avea timp pentru asta. Şi-apoi nici nu trebuia să-şi facă griji, căci se afla în graţiile Domnului. Era dascăl la bisericuţa cea din lemn, lăcaşul de închinare al strămoşilor săi. Avea copiii bine rânduiţi pe la casele lor, căci îi dăduse pe la şcolile de vază ale vremii. Pe unul îl făcuse popă, pe altul – profesor, iar pe mezin, învăţător. E drept că şi ei, copiii, s-au arătat cu tragere de inimă pentru asta. Dar numaidecât aveau şi ceea ce le trebuia de la sine, adică glagorie bună, cum numeau oamenii vremii zestrea minţii.

Cică bărbatul acesta, respectat în sat, avea el şi un of: nu prea fusese mulţumit de nevastă. O ceruse de la ai ei mai ales pentru pământ, căci lui îi cam lipsea această avere râvnită de orice sătean. N-a mai contat că fata aceea de demult, singură la părinţi, o alintată, se ridica în trup doar până la coatele lui, căci el era un zdrahon de bărbat. Şi cum pământ a căpătat dar dăscălia lui nu-i prea lăsa timp să-l lucreze, primea mereu ocările nevestei, care nu mai prididea să ţină gospodăria după ambiţiile neamului său înstărit. Nu-i pria deloc asta dascălului bisericesc. Dar fiind mai mult plecat cu popa pe la treburile cele duhovniceşti, găsi în asta leac supărării lui de-o viaţă. Când se nimerea să se afle sub ocările gurii femeieşti şi n-avea treabă la biserică, îşi lua cârja şi făcea ocolul satului.

- De ce umbli hai-hui, bunicule, di măsori satu’ cât îi de mare? îl întreba iscoditor nepotul cel mai mic.

- D-apoi, de ce, nepoate?! Căci nici eu nu prea am de dat răspuns la întrebarea ta. Ba, poate că din pricina asta: ca să nu mă pună păcatu’ să ridic mâna asupra bunică-ti. Că ia uite ce butuc de mână mi-o croit Domnul! Şi până îmi fac canunul ista, ponoasele chicioarelor, îmi trece sminteala.

Şi uite-aşa, cu năduf şi fără puf, îi cam trecu viaţa dascălului Vasile. Prinse anii cei târzii ai bătrâneţii, când căzu la pat. Şi abia acum înţelese că orice ghem are două capete, căci capătul cel ascuns înlăuntru abia acum se lăsă dezgolit.

După vreo trei-patru săptămâni de moleşeală trupească, îşi chemă la el surorile şi pe nepotul cel care-i purta numele de botez, cel mai zdravăn dintre toţi, căci la acesta îi era nădejdea pentru neputinţa trupului său.

Într-o zi dintre acelea din urmă, vocea îi recăpătă o oarecare bărbăţie, dar trupul nu. Şi se răsti, din patul său de neputincios, la surori:

- Să nu cumva să plecaţi la casele voastre azi, cât a mai rămas din zi, şi mai ales la noapte! Căci atât mai avem de petrecut împreună. Ba, şi mâine o bucăţică de zi… Cam cât îi trebuie soarelui să se ridice de-un băţ de prăjină.

- Ce spui tu, Vasile?!... D’apoi asta numai Domnul o ştie. Tu bâigui, dragă frate, căci aşa-i omu' la suferinţă.

Şi n-apucă soră-sa Ileana să-şi termine vorba, că bătrânul i-o reteză, cu repezeala lui dinainte:

- Să nu vă pună păcatu’ să vă-ndoiţi de spusele mele şi să mă lăsaţi cucuvelei singur, că rămâneţi cu păcatu’! N-apucaţi a lua dezlegare de la mine pentru cât mi-ați greșit, că mă găsiţi fără suflare. Am zis, şi mai zic o dată, că mâine, când soarele se va înălţa la un băţ de prăjină de la coama Gruiului, vă liberez de corvoada asta la care v-am supus.

Trecu lunga noapte a supravegherii, când, pe la prima geană a dimineţii, vocea celui aflat îngropat în pernele patului său de suferinţă, puțin mai stinsă decât cea dinainte, se auzi din nou:

- Nepoate, ieşi de vezi dacă o răsărit soarele!

- Bunicule, soarele o fi răsărit, da’ pentru cei de la Moscova. Cam într-o oră răsare şi pe la noi.

- Măi nepoate, îl înţepă cu vorba bătrânul, da’ de unde ai tu atâta ştiinţă de carte? Că eu te ştiam pălmaş.

- D-apoi, pentru numai atâta ştiinţă, bunicule, mi-o fost de-ajuns şcoala de patru clase, îi răspude nepotul.

Și bătrânul își continuă ceea ce părea o bâiguială:

- Măi băiete, soarele n-o fi răsărit, cum zici tu, da’ vezi dacă vântu’ s-o oprit!

- Da’ ce treabă ai mata cu vântu’?! întreabă mirat nepotul.

- Dacă eşti aşa di curios, iaca ţi-oi spune, se răsti titularul patului de suferință. Vântu’ nu mi-o prea priit în viaţă. Eu îs mare la trup şi l-am simţit mai zdravăn decât voi. Acum însă se vede bine că n-am să-i mai fac faţă.

-Da’ în casă, bunicule, nu bate vântu’, îl contră nepotul!

- Nepoate, mintea mi-i trează, nu bâigui. Că iată ce îţi cer…

- Cere-mi orice, bunicule!

- Dar nu orice ţi-oi cere, dragă nepoate, că nu mai am decât o poftă… Caută tu scaunul cel cu spătar, aşază-mă cum te pricepi pe el şi scoate-mă în grădină! Cheamă-l şi pi Costachi Plai, vecinul, să te-ajute… Da’ fă-o cu grabă, că acuşi ajunge soarele unde-am zâs, ş-apoi, digeaba!…

Şi, ca într-un adevărat ritual, nepotul şi ajutoarele lui ad-hoc îl scoaseră pe bătrân în grădină. Soarele se ridicase deasupra satului, atât cât luminătorul zilei să mângâie auroral un petic de rai de pe malul Moldovei, străjuit la vest, în ceaţa zării, de Ceahlăul cel pleşuv, cu ţeasta în cer. Un prilej anume hărăzit suferindului care ştia, cu o precizie neverosimilă, că, în sfârşit, sosise vremea să-şi ia bun-rămas de la Edenul său.

Adus îndărat, în patul slăbiciunii bătrâneşti, Vasile Pantilimon, dascălul bisericuței de de lemn, înjghebată fără cuie de meșterii veacurilor din urmă  de la Miroslăvești, îl mai trimise o dată afară pe nepotu-său Vasile, ca să cerceteze semnul cerului pentru sfârşitul vieţii sale pe pământ. Muribundul primi repede încrdințarea că soarele se afla ridicat cât lungimea unui băţ de prăjină deasupra dealului de la răsărit al satului. Era atât de aproape de semnul destinului, încât bătrânul avu timp doar să-şi ridice mâinile pe piept, să-şi încleşteze degetele unele întraltele și să respire adânc de trei ori. Odată cu aceste semne de neîndoielnică despărțire, pe obrajii dezgoliţi de carne ai bătrânului, două lacrimi simetrice se prelingeau lin, luminate îndeaproape de nouă lumânări tremurânde.

Gheorghe Pârlea

[Amanda Spulber]

Impresionantă sincronizare. Se spune că mulți oameni simt când le vine timpul să plece, dar nu am auzit de asemenea precizie.

[Manuela Munteanu]

O frumoasă ilustrare a puterii premonitorii cu privire la sfârșitul vieții, dacă privim lucrurile de departe. Dacă le privim de aproape, constatăm trista lipsă a acestei puteri, pentru parcursul vieții, la fel de frumos ilustrată. Am citit cu mare plăcere!

[Gheorghe Pârlea]

E o plăcere și pentru mine să primesc de la dvs. bune referiri asupra textului meu! Cu îndatorare!

Munteanu Manuela a spus :

O frumoasă ilustrare a puterii premonitorii cu privire la sfârșitul vieții, dacă privim lucrurile de departe. Dacă le privim de aproape, constatăm trista lipsă a acestei puteri, pentru parcursul vieții, la fel de frumos ilustrată. Am citit cu mare plăcere!

[Gheorghe Pârlea]

...Textul e construit pe informații precise, transmise de un membru al familiei eroului narațiunii. Desigur, precizia (temporală) e impresionantă, căci ține de o marjă foarte mică de timp. Bățul de prăjină (5,80 m) era folosit până în sec XX pentru măsurarea suprafețelor agricole, dar și ca element figurativ în unele expresii populare. Prin una dintre aceste expresii, omul din popor definește  un interval de timp cuprins intre orele 9-11, funcție de anotimp, când înălțimea iluzorie a soarelui față de linia orizontului e aproximativ egală cu lungimea unei prăjini. 

Încântat și îndatorat de timpul oferit exercițiului meu literar! 

Amanda a spus :

Impresionantă sincronizare. Se spune că mulți oameni simt când le vine timpul să plece, dar nu am auzit de asemenea precizie.

[Vasilisia Lazăr]

Impresionant, aproape uimitor! Însă știu că există premoniții și mai știu că au existat oameni care și-au prezis propria moarte sau pe a altora. Nu știu, însă, dacă și atât de exact.

Dincolo de subiectul narațiunii, un text foarte bine scris, pe care-l citești cu plăcere, dar și curiozitate crescândă. Felicitări!

[Gheorghe Pârlea]

Vă mulțumesc, săru' mâna! Satul, dacă ai timp să-l asculți, e plin de povești romantice, aproape toate trăite aievea. Când le trec (din oral - sub această formă circulă) în text, curg parcă fără aportul meu. 

Îndatorat, Dna Vasilisia Lazăr!

[Chris]

da, ce imagine! impresioneaza intuitia/starea premonitorie cat si modul in care personajul pregateste momentul trecerii. si eu cred ca sunt oameni care simt sau ca simtim cu totii, unii mai mult, altii mai putin - atat de putin incat probabil nu se acorda atentie. si vecina mea, aflata pe patul suferintei, i-a spus fetei celei mari sa o trimita de acasa pe fata cea mica pentru ca nu-si putea da sufletul si a murit intr-adevar in timp ce fiica sa fusese trimisa pana la magazin sa cumpere un banal sul de hartie igienica - lucru care a durat vreo 10 min. si asta pentru ca mama vedea cat de mult sufera fiica si pur si simplu nu reusea sa treaca dincolo.