Lacrimi și ploaie

[Grig Salvan]

      - Virgil, de câte ori ți-am spus să-mi aduci o prăjină din pădure, să sprijin frânghia de rufe! Uite și tu cum atârnă rufele pe jos!
      Femeia se agită nervoasă pe lângă frânghia lăsată spre pământ, încercând disperată să agațe rufele în așa fel încât să nu atingă țărâna.
      - Ce naiba, omule, ești în vacanță! Și nu faci mai nimic toată ziua! Măcar din când în când fă și tu ceva ca un gospodar!
      Virgil lasă plictisit cartea deoparte, și-așa nu se mai gândește de mult la ceea ce citește, își masează cu degetele ochii obosiți și tâmplele ușor încărunțite, se ridică anevoie din șezlong și coboară din pridvorul umbros în curtea însorită a casei. Privește cerul, încă senin, dar împânzit de o ceață fină, semn ca va ploua. Evită să privească spre soția sa. Are un sentiment de jenă că Mariana îl admonestează mereu ca pe un copil rău și neascultător. Și pe bună dreptate. O privește doar cu coada ochiului și-l cuprinde mila pentru zbaterea ei zilnică, pentru efortul ei neîncetat de a ține gospodăria și copiii în bună rînduială. I-e milă că a îmbătrânit înainte de vreme, că are tâmplele încărunțite deși n-are decât patruzeci de ani. Îl irită cicăleala ei aproape permanentă dar se simte totuși vinovat.
      Ce să facă însă? N-are nici o tragere de inimă pentru nimic. De cînd a intrat în vacanță parcă și-a pierdut busola. Nu-l mai preocupă nimic, nu-l mai atrage nimic cu adevărat. Cât de dinamic era altădată, câte își propunea în fiece zi liberă de vacanță... Zilnic proiecte, mereu cufundat în muncă pînă la uitarea de sine. Mereu în criză de timp… Acum timpul nu mai are preț. Lâncezește tot timpul. Nici măcar nu mai are puterea de a medita la idei înalte ori de a visa cu ochii deschiși ca altădată. Îl apasă parcă ceva zi și noapte în coșul pieptului. Nu o durere organică, mai degrabă o teamă nedefinită, un sentiment amenințător al nonsensului, al zădărniciei… Îl macină ideea zădărniciei. Teama că s-ar putea să descopere la un moment dat că nimic nu mai are cu adevărat importanță. Nici viața însăși.
      Să fie oare de vină cei patruzeci de ani abia împliniți? Să fie ceea ce cărțile numesc “vârsta critică” a bărbatului? Să fie o criză a trecerii de culmea vieții? Întrebări retorice. Probabil e sentimentul golului, al ratării, sentimentul că nu s-a împlinit în speranțele sale cele mai ascunse care i-au dat cândva atâta energie și dragoste de viață. Probabil că e tot mai intoxicat pe zi ce trece de dorințele neîmplinite, refulate, care dospesc în adâncul lui. Iar dospirea prea îndelungată naște toxine mortale care otrăvesc lent și iremediabil întreaga ființă. O fi ceva adevărat în toată povestea freudiană cu refularea și consecințele ei psihopatice. Se adună și zace ceva în noi, un sediment greu, apăsător, și nu știm ce ne apasă zi și noapte, ce ne strânge parcă de gât ca o funie ce o purtăm cu noi mereu…
      Virgil privește iar, îndelung și nehotărît, spre cer, e încă senin, soarele arde necruțător, dar la orizont se ridică tot mai amenințătoare o masă de ceață, alburie înspre soare, dar plumburie și rău prevestitoare înspre adâncul ei… Aerul e înăbușitor și în atmosferă par să se fi acumulat tensiuni electrice inalte.
      - O să plouă… – zice Virgil cu voce tristă și se îndreaptă abătut spre magazia de lemne, fără a mai asculta sporovăiala nervoasă a nevestei, își ia toporișca, pălăria de pai cu boruri largi ce-i dă o înfățișare de veritabil fermier și pornește agale prin livadă spre crângul din apropiere. Ajuns sub cupola bătrânului nuc se oprește. Privește îndelung coroana imensă prin care lumina amiezii abia se cerne. Câtă măreție… Nucii imenși l-au impresionat întotdeauna. Ca niște veritabili regi ai lumii vegetale. Cu atâta vitalitate și forță, dar și cu o noblețe aparte. Deși n-ar putea spune de unde vine acest gen de noblețe regală. Încinse de soare, frunzele de un verde gras exală miresme pătrunzătoare și sufocante ca niște narcotice. Deși e convins că în curând va ploua, nu se mai grăbește. Simte o moleșeală și o greutate în toți mușchii și se așază, oftând, la rădăcina nucului, cu spatele rezemat de trunchiul masiv cu coaja crăpată.
      Se simte bine. Ca într-un cuib regăsit al copilăriei… când nucul acesta era încă un pui tânăr și zvelt, cu lemnul atât de crud… Cât de mult s-a mirat atunci, în primii ani, când a constatat cu stupoare că nucul creștea de zece ori mai iute decât el… Cum e posibil – gândea el atunci – ca un biet pom să crească atât de repede și să lase în urmă un om?
      Atunci, sub umbra lui săracă încă, începuse să scrie și primele versuri. Cuprins de uimire și admirație i-a dedicat atunci tânărului nuc o poezioară pe care o intitulase “Rugăciune de copil” și suna cam așa:

“nucule, împărate ceresc
învață-mă să cresc
așa ca tine –
să cuprind mai bine
tot ce mi se cuvine
lumea în care trăiesc…

nucule, lemn domnesc
învață-mă să-mi cresc
rădăcinile ca tine –
în vremea care vine
să nu mă rătăcesc…

nucule, frunză amară
fă să nu mă doară
atunci când mă lovesc
și-orice pedeapsă primesc
să mi se pară ușoară…

      Rugăciune zadarnică însă… Nucul a avut putere numai pentru sine. Pe fostul copil nu l-a putut ajuta cu nimic. N-a putut decît să-l lase de fiecare dată mut de uimire, de admirație… și-atât. Nu l-a putut ajuta să crească mai mare, mai puternic. Nu l-a ferit de rătăciri prin vreme, întreaga lui viață de până acum, la cei patruzeci de ani ai săi, i se pare o rătăcire prin timp, mereu o tatonare, când într-o parte când în alta, fără să găsească un făgaș drept despre care să poată spune cu tărie: "Da, asta e viața visată și pe care merită să o trăiesc”. Din tot ce a visat, din tot ce a început să facă n-a dus nimic la bun sfîrșit, n-a împlinit nici unul din visele adolescenței, n-a încercat nici un drum până la capăt.
      O vreme a scris mult, versuri si proză de-a valma, apoi le-a ordonat în culegeri frumos dactilografiate, fără graba de a le publica, lucrând răbdător ca păianjenul ce-și țese pânza prin colțuri de odaie. Era convins în sinea lui că afirmarea va fi ușoară atunci când va hotărî să încredințeze creațiile sale unui editor spre lectură.        Când într-un tîrziu s-a decis însă la această treabă s-a convins că lucrurile nu stau nici pe departe astfel și că pentru a răzbate în lumea literară îți trebuie multă îndărătnicie și șansă. A crezut apoi multă vreme că va reuși cândva să închege o filosofie de o mare pregnanță cu un impact deosebit asupra contemporanilor, un “opus” de filosofie populară ce va fi un fel de reper cardinal pentru orientarea omului în aceasta viață. A căutat apoi ani după ani și a crezut că va găsi acea muzică celestă cum numai Orfeu în vechime a mai cântat cutremurând munții și tot ce are suflare de viață…
      Și câte n-a mai visat… Dorințe care la început te fac fericit prin ele însele, ești fericit doar visând, dar cu timpul, crescând în suflet, fără a se împlini în lumea de afară, îți sporesc mereu tensiunea interioară și nefericirea. Dorințe mereu amânate. Mâine, mereu mâine. Niciodată azi, acum. Până i s-a măcinat însăși puterea de a mai dori. Azi se simte gol de orice dorință. Ar trebui să fie pe deplin fericit. Și totuși se simte mai nefericit decât oricând. Cine a spus că pura contemplare a lumii, liber de orice dorință și pasiune, e adevărata fericire? E o inepție. Azi contemplă lumea pur și simplu fără a mai dori nimic de la ea. Ar trebui să fie cel mai fericit. Și totuși…
      Repetă versurile rugăciunii de demult ca într-un descântec, ca într-o vrajă, privind pendularea frunzelor grele și întunecate în bătaia unui vânt ușor… iarba înaltă înțesată de margarete, se clatină și ea într-o învăluire mătăsoasă, clopoței albaștri se clatină lin, fără clinchet… un susur adormitor împânzește firea…
Simte că e pe cale să ațipească… Undeva departe se aud cocoșii cântând… Își mai aduce doar vag aminte că a pornit undeva cu un scop precis, îi răsună în minte porunca nevestei și e hotărât să pornească spre pădure... dar parcă nu mai poate porunci propriului trup care rămâne mereu nemișcat la rădăcina bătrânului nuc…        Cu un efort ce i se pare supraomenesc și dureros se ridică ușor și pornește inainte… deși i se pare că merge ca-n vis… Are senzația stranie că plutește desprins de greutatea trupului pe care l-a abandonat ca pe un balast inutil, ca pe un sac inert, acolo lângă tulpina verde…

*

      …Și intră în pădure cu un sentiment de teamă și stupefacție. Parcă e altă pădure decât cea bine cunoscută. Mai mare, mai densă, mai întunecată… Și nici cărările știute nu se mai văd! Când or fi crescut copacii atât de mari? Parcă ar fi într-o pădure ecuatorială. Doar știe de mic copil crângul din care tot cartierul mărginaș taie dintotdeauna lemne pentru nevoile gospodărești. De aceea predominau doar parii subțiratici și lăstărișul. Spre uimirea lui însă vede arbori ce par seculari! Dacă, neatent, o fi luat-o în altă direcție?
      Înaintează cu teamă în obscuritatea bolților de verdeață. În pofida strălucirii orbitoare a soarelui de după-amiază aici e o lumină crepusculară. Totul aici i se pare straniu. Până și cerul văzut de aici e plumburiu și greu ca o cupolă metalică. Simte o presiune în urechi și un gol în stomac. Are senzația de altă lume… Poate e doar o ușoară stare de halucinație din cauza căldurii și a tensiunii nervoase din ultima vreme. Se privește pe sine: nimic schimbat, aceiași blugi ponosiți, același tricou roșu decolorat. Își privește mâinile goale și-și aduce aminte că a avut toporișca. Probabil a uitat-o sub nuc. Dar nu se mai întoarce.
      La o oarecare depărtare, printre trunchiurile întunecate, se zărește o poiană inundată de soare. Acolo trebuie să fie casa pădurarului. În sfârșit, îi mai vine inima la loc. Da. Acolo e casa pădurarului și poiana o știe bine. Înaintează hotărât spre oaza de lumină și se miră cât de ușor pășește. Parcă de multă vreme n-a mai mers atât de ușor. De când era mai tînăr și făcea sport. Era suplu, atletic, orice mișcare i se părea firească și ușoară. “Parcă aș fi întinerit brusc” – se miră el cu o bucurie care parcă sporește mereu în inima lui.
      Pătrunde în poiană și razele soarelui îi străpung ochii asemeni unor săgeți de foc. Poiana e cea știută dar… cu irizări de lumini și culori neștiute. Zărește cabana pădurarului, locuită doar în timpul campaniilor de vînătoare. Dar parcă în jur e o vegetație luxuriantă, nemaivăzută, flori imense cu cupele deschise spre soare, flori cărnoase și pline, mari cât niște copii, parcă te aștepți să se miște și să vorbească. Ce flori sunt și cum or fi crescut atât de mari? Între flori, o fată! Culcată ca un pui de căprioară într-un culcuș de verdeață, într-un costum de baie de mătase verde, stând alungită pe-o parte, cu o mână sprijinindu-și capul, cu cealaltă streașină la ochi, surâzătoare și strălucitoare. Un moment e consternat. I se pare uluitor de frumoasă și de asemănătoare cu florile din jur. Tot așa de carnală și catifelată, iar în același timp pură și diafană. Albă, în ciuda razelor soarelui, care n-au bronzat-o încă. Pe pătură, în fața ei, cărți. Și un mic aparat din care se revarsă o muzică în surdină, languroasă, cu accente de dragoste pasională.
      După momentul de uluială, privindu-i mai atent chipul, o recunoaște:
      - Oana, tu?
      - Da, eu sunt, de ce vă mirați așa? – și râde cristalin, dezvelindu-și dinții albi strălucitori în bătaia soarelui. Desigur, uimirea lui i se pare ridicolă.
      O știe pe Oana de când era mică. E fata unui procuror, fost vecin de pe vremea când locuia la bloc. Avea pe atunci vreo cinci-șase ani, era poznașă, dinamică și jucăușă. O plimba adesea prin parc și o dădea în scrânciob, o arunca în sus, ușor ca pe o păpușă, tot mai sus, strigînd “Hopa!” și o prindea apoi pe brațele întinse, ea țipa veselă, mimând frica, dar îi plăcea jocul. Îi plăcea adesea să i se urce cu picioarele pe umeri, asemeni călărețului pe calul său. Într-un cuvînt era fericită când se întâlneau, pentru că tatăl ei era un procuror ursuz, veșnic ocupat, încruntat și tăcut…
      Ce mult a trecut de atunci… Acum e o veritabilă domnișoară, a împlinit de curând optsprezece ani iar de o lună și-a luat și bacalaureatul.
      - Ce faci aici, Oana?…
      - Nu se vede? Plajă… mai citesc… ascult muzică...
      - Ce citești? - întreabă el cu obișnuința celui veșnic preocupat de cărți.
      - Poezie. Îmi place atît de mult. Am încercat și eu să scriu, dar nu merge. Îmi place în schimb să citesc și să recitesc mereu. Multe le învăț pe dinafară și le recit ori de câte ori simt nevoia, în gând sau cu voce tare.
      Vorbește veselă și se ridică sprintenă în picioare în toată splendoarea ei de fată înaltă, cu trup atletic, cu părul negru, bogat, lucind cu reflexe albăstrui în lumina soarelui. E ca o statuie antică, o statuie vie a zeiței Diana din vechime. Virgil are un sentiment de jenă că o privește cu atâta ardoare. E conștient că i se citește în priviri plăcerea de a-i urmări liniile trupului, gingășia degetelor de la picioare, gleznele fine dar puternice de sportivă, mușchii frumos reliefați ai pulpelor și coapselor, mijlocul tras, sînii rotunzi doar în parte acoperiți de cupele din mătase verde, mâinile cu degete fine și unghiile lungi, sidefate. Îi vine să-și ceară scuze că nu poate să-și stăpânească admirația și o privește cu atâta insistență nepoliticoasă. Dar ea surâde în continuare cu încântare și se pare că-i face plăcere să fie admirată.
      - Știu că și dumneavoastră iubiți poezia – continuă ea discuția începută.
      - Da, îmi place… Îmi plăcea…
      - Și știu că scrieți poezie frumoasă.
      - Scriu… Adică, am mai scris câte ceva, pe vremuri…
      - Dar știți ce zic eu? Să nu mai stăm în picioare. Soarele ăsta e amețitor. Să stăm jos, da? Haideți pe pătură, lângă mine.
      Invitația copilărească îl descumpănește. Ea se așază, dar lui i se pare nefiresc să se așeze alături, pe aceeași pătură, cu o fată în costum de baie, singuri sub soarele halucinant.
      -Haideți, vă rog! – insistă ea și-l trage de mână spre ea. Mi-era atât de urât singură – continuă ea cu un glas de copil răsfățat – mă bucur mult că ați venit.
      Ea zâmbește, cu un aer șăgalnic, strângându-și genunchii la piept. El continuă să șovăie, i se pare atât de nepotrivit totul, dar apoi, greoi ca un urs și privind în jur cu oarecare teamă, se așază. Se simte în continuare stingher în prezența fetei.
      - De ce n-ai venit cu un prieten, Oana?
      - De ce?
      - Să nu-ți fie urât. Să mai ai cu cine schimba o vorbă. Și-apoi e și primejdios să vii singură aici în pustietatea asta – și pronunțînd cuvântul “pustietate” i se pare și mai straniu totul și un sentiment de teamă nedefinită pune iar stăpînire pe inima lui.
      - Mie nu mi-e teamă de locurile pustii, mă atrag, îmi plac. Îmi place misterul. Iar aici, trebuie să recunoașteți, e un aer misterios.
      - Asta așa e – confirmă el privind iarăși cu teamă în jur.
      - Iar prieten n-am. Adică am mai mulți prieteni dar niciunul intim. Îi găsesc pe toți destul de superficiali, banali, pe niciunul nu mi-l doresc în intimitate. Bărbatul pe care mi l-aș dori ca prieten apropiat trebuie să fie cumva altfel, cumva deosebit. Nu l-am găsit încă.
      - Ai să-l găsești, Oana, sunt destui băieți buni pe lumea asta…
      Fata însă dă din mâini a nepăsare, semn că problema asta încă n-o interesează cu adevărat.
      - Aș propune ceva… dar fără supărare…
      - Spune, Oana, orice…
      Fata se frământă puțin. Apoi își ia inima-n dinți:
      - Îmi dai voie să-ți spun ca atunci când eram mică: Gil? Mi-ar plăcea mult să-mi reamintesc de vremurile acelea. Erai un prieten mare și bun. Cel mai bun. M-aș simți tare bine să-ți spun Gil.
      Virgil tresare și se uită iar cu teamă în jur de parcă i-ar putea vedea ori auzi cineva. I se pare deplasat să fie atât de intim aici cu această fată. Vremurile când ea era doar un copil sunt acum departe. Ce-ar spune toți cei ce-l cunosc? Cum l-ar judeca? Foarte aspru, fără-ndoială. În cele din urmă însă inima îi cedează:
      - Bine, Oana, spune-mi Gil. O să ne simțim iar ca pe vremuri. O să mă simt iar foarte tânăr. Deși acum nu ne mai putem juca la fel ca odinioară… N-am să te mai pot arunca în sus ca pe o jucărie frumoasă și să te prind în brațe…
El zâmbește ca de o glumă. Ea însă îl privește tăcută și parcă melancolică:
      - Gil…
      - Da…
      - Recită-mi ceva. Orice din poeziile tale…ceva frumos…
      - Nu știu, Oana, nu-mi mai aduc bine aminte. Am abandonat de mult această preocupare.
      -Ei, Gil, și tu! – se bosumflă fata, cu mustrare în glas. Nu se poate să nu-ți mai amintești nimic. Sunt totuși propriile tale versuri! Ce fel de memorie ai tu?
      Face pe îmbufnata și asta îi sporește și mai mult drăgălășenia, îi face obrajii ușor bucălați și buzele mai răsfrânte și mai senzuale.
      - Bine, Oana. Am să încerc.
      Se lasă pe spate, sub privirile pline de așteptare încordată ale Oanei, rupe o floare la întîmplare pe care și-o apropie apoi tandru de buze și cu o voce caldă, plină de doruri îndepărtate, de iubire adunată și dospită în suflet, începe:

     

      “Balada fetei pierdute”

     

      tu nu vezi, nu mai vezi
      cuibul ascuns prin livezi
      pasărea ce cade-n bătaia de pușcă
      în frunza de nuc cum brumele mușcă
      tu nu mai vezi…

      tu n-auzi, tu n-auzi
      țipătul prelins printre duzi
      bocetul fagului frânt
      amiaza îngropată-n pământ
      rugăciuni lângă locul cel sfânt
      nu mai auzi…

      nu mai ai, nu mai ai
      poame necoapte să-mi dai
      gâtul să-mi legi cu roșii baticuri
      prealimpezi mărgele pe umăr să-mi picuri
      tu nu mai ai…

      nu mai treci, nu mai treci
      s-au înțelenit știutele poteci
      nu mai vii călcând pe floarea de tei
      prin apele ochilor grei
      peste pragul ochilor mei
      nu mai treci…

     

      Oana îl privește de sus cu ochii umezi și întunecați, cu privirile depărtate, cu buzele întredechise și parcă din când în când înghițind în gol. Privindu-i chipul profilat pe cer, Virgil o aseamănă unui înger veghind asupra lui și de emoție vocea îi tremură, trupul întreg îi pare intrat într-o vibrație ciudată. “Doamne, ce se întâmplă?… Ce vrajă se petrece? Ce e cu mine aici, cu această fată?…”
      - Mai recită-mi, te rog…
       Și Virgil continuă cu alte versuri, despre iubiți ce trăiau ca zeii pe pământ, iubindu-se în păduri cu dumbravnic mirositor și iazuri cu lintiță, în ierburi grele de miresme adormitoare… apoi zburând departe, în cer, printre stele, cutreierând lumea uniți într-o dragoste mai tare decât însuși focul nimicitor.
      Nici nu și-a dat bine seama când Oana s-a aplecat tot mai mult asupra chipului său, îi vede doar ochii tot mai mari și parcă flăcări îi joacă în pupile, îi vede buzele întredeschise, roșii și lucitoare ca fragile răscoapte, părul căzând în cascade întunecate peste fața lui. Îi simte respirația dogoritoare cu o vagă aromă de fragi și buzele arzând lipindu-se de ale lui, la fel de arzătoare:
      - Oana… Eu nu…
      Dar nu mai poate vorbi, gura îi este strivită, îi simte dinții lovind ușor dinții lui. Închide ochii strâns, de rușine și teamă, de parcă mii de ochi l-ar privi mustrător din cer… dar în acelasi timp crește în el, năvalnică, asemeni unei explozii a sângelui, o bucurie fără margini, imensă, nemaicunoscută vreodată, un clocot ce urcă din adâncul ființei lui. “Doamne! Ce se întîmplă? Merit eu?… Acest dar minunat, acum? De ce această minune?…”
      - Ești o minune, Oana, ești un vis!…
      - Sunt un vis!…
      Oare e chiar un vis?! Tresare înspăimântat! Îi cuprinde umerii rotunzi cu mâinile lui puternice și o îndepărtează puțin, s-o poată privi mai bine.
      - Visez, Oana? Ești o iluzie?
      - Sunt o iluzie! – răspunde Oana, atât de serioasă și categorică încât lui îi îngheață sângele în vine!

      Dar imediat ea izbucnește într-un râs zglobiu, răsunând în poiana pustie asemeni unui clopoțel de argint:
      - Sunt o iluzie!…Un vis!… O minune! – se răsfață ea și râde tot mai tare.

      El o cuprinde strâns în brațe privind-o cu disperare în ochi:
      - Taci, Oana, te rog să taci!…
      Ea se oprește din râs, privindu-l iar ca adineauri, cu ochii mari mocnind ca doi tăciuni aprinși. Îi simte corpul puternic și elastic de felină, îi simte aroma de levănțică a pielii și mireasma grea a părului dogorit de soare. Nu. Nu poate fi o iluzie. E cât se poate de reală. Se îmbrățișează apoi cu o dorință năvalnică, brutală, dornici amândoi să-și dovedească realitatea ființei lor și a întâmplării că sunt împreună, să-și domolească nevoia cumplită de celălalt.
      Ea se oprește brusc și se depărtează ușor:
      - Gil…
      - Da…
      - Vreau să te văd gol…
      Virgil tresare din nou, speriat de moarte:
      - Oana, nu… De ce? Nu mai sunt foarte tânăr și…
      - Tu ești puternic și frumos, Gil, nu mai vorbi prostii despre nu știu ce tinerețe. Vreau să te văd gol.
      În timp ce Virgil se despoaie de puținele veșminte cu vădită jenă și încetineală, Oana își leapădă cu mișcări ușoare și grațioase costumul de baie. Sunt amândoi goi, față în față, ca două flori mari printre celelalte flori miraculoase din poiana incendiată de soare.
      - Ce frumos ești făcut, Gil…
      - Ce frumoasă ești, Oana…
      Se lipesc strâns unul de altul. Își simt căldura și umezeala trupurilor încinse de soare. Ea se încolăcește în jurul trupului masiv al lui Virgil ca o liană în jurul unui trunchi de copac. Și apoi se rostogolesc lin, tăvălind iarba și florile grase ale poienii. Și parcă se cutremură întreaga lume când ei se contopesc tot mai mult într-o singură ființă, fiecare cu dorul nestăvilit de a se pierde în celălalt… Cuvinte știute și neștiute li se împletesc în jurul gurilor lor însetate, încleșate într-o regăsire primordială. Deplină. Treptat focul mistuitor din ei își află liniștea. Dar senzația de plinătate nu-i face să se desprindă unul de altul. Rămân neclintiți într-o îmbrățișare parcă pentru eternitate…
      Căldura devine terifiantă. Deși cerul se întunecă tot mai tare la orizont. Oare cât timp să fi trecut? Parcă au fost zile și nopți… parcă au fost ani…
      - E prea mult soare, Gil, vrei să mergem la casa pădurarului?
      - E închisă, Oana…
      - Nu-i nimic. Urcăm în podul cu fân. E minunat într-un pod cu fân! O să stăm acolo mai ales dacă vine ploaia. Știi ce minunat e în pod când sună ploaia pe acoperiș? Tu o să-mi reciți versuri, apoi o să ne iubim mult, mult de tot…
      Ea strânge în grabă bagajul și îmbracă pe corpul gol o rochiță de vară, scurtă, decoltată și ușoară, din stambă subțire, multicoloră. I se întrevăd formele prin stamba semitransparentă în lumina puternică și pare mai atrăgătoare decât în costumul de baie.
      Pornesc amîndoi de mână spre casa pădurarului, printre florile cărnoase ale căror lujere pline de sevă pocnesc atunci cînd ei le strivesc sub picioarele goale. Casa e înconjurată de bălării imense, mari cât un stat de om, întunecate și pline parcă de primejdii ascunse. Sus, la podul de scândură veche, ușa e larg deschisă și se vede gura podului, neagră și amenințătoare. Oana, cu curajul și nonșalanța tinereții, urcă prima pe scara de lemn, cu rochia fluturând ca un drapel victorios în briza ușoară a după-amiezii. Virgil o urmează îndeaproape, cu ochii țintă la picioarele sculpturale, la gleznele încordate, de căprioară, la degetele mici cu unghii roz.
      În pod e semiîntuneric și un aer dens, înăbușitor, de la țigla încinsă de soare.Un pat imens din fân întins din belșug pe jos, folosit probabil cândva și de alții, lucește stins în lumina slabă. Oana întinde pătura înflorată și se așează amândoi pe fânul moale, aromat. E o liniște desăvârșită. Când și când se aude zumzetul unor albine ori viespi ce-și au probabil cuibul în pod. Cei doi se îmbrățișează iar cu putere, privindu-se adânc în ochi, regăsindu-se iar, fără cuvinte. Virgil are senzația stranie că Oana e iubita lui dintotdeauna, că ea e femeia unică a vieții lui, că trăiesc împreună de la începutul lumii și acest pod cu fân e de fapt locuința lor dintotdeauna. Nu-și mai aduce aminte de o altă viață. Viața de acum și de aici, el cu Oana în această poiană cu flori, în această casă cu lemnul afumat de vreme, umple Eternitatea… Timpul pare că trece, noian tălăzuind, ca marea…
      Se iubesc apoi iar și iar, cnd năvalnic și viforos, când liniștit și fără grabă, ca pentru veșnicie. Se sorb unul pe altul, când cu o foame nestăvilită, violentă și devoratoare, când calmi și surâzători, cu o încântare copilărească. Au trecut zile? Luni? Ani? Au trecut secole? Virgil nu mai știe…
      Se trezește ca dintr-un vis lung și plăcut. Își simte trupul obosit, dar întinerit, îmbibat de frumusețe și dragoste. E iarăși mîndru de trupul lui făcut pentru dragoste. Oana stă cu spatele, goală, destinsă și alungită ca o odaliscă. O sărută ușor pe umărul lucind ca marmura. Ea întoarce fața înbujorată, surâzând.
      - Oana…
      - Da, Gil…
      - Nu vei pleca. N-o să dispari ca un vis. N-ai să mă părăsești, nu-i așa?
      - Nu, Gil. Voi fi lângă tine mereu. Tu ești bărbatul meu. Singurul meu bărbat. Fii liniștit.
      Împins de atâta fericire ca de un arc de oțel, Virgil sare brusc în picioare.
      - Oana! Hai să ieșim iar în poiană! Să alergăm printre flori!
      Oana se întinde leneșă, ca o pisică mare și albă. Virgil încremenește hipnotizat de trupul unduitor. Ar vrea să rețină pe veci imaginea ca un “stop-cadru” pe ecranul minții sale.
      - Gil…
      - Da…
      - Vreau să te duc la Izvorul Fericirii.
      Virgil ia spusele Oanei ca pe o simplă metaforă.
      - M-ai adus deja, Oana.
      - Nu, Gil, nu așa. Mai jos de Poiană e un pârâu, un izvor cristalin ce se revarsă apoi într-o vale adâncă și întunecată. Izvorului i se spune Izvorul Fericirii. E o vale minunată, cum n-ai mai văzut. Valea adâncă în care se pierde e înspăimîntătoare și nu m-aș încumeta să te duc pînă la ea …dar aceasta unde curge izvorul e de vis. Vrei să mergem?
      - Cum vrei tu, Oana – și Virgil întinde mâna fetei care, ridicîndu-se i-o strânge cu o putere de nebănuit.

      Se îmbracă amîndoi în grabă și coboară iar în poiana însorită, cu același popor de flori imense care parcă îi privesc tăcute și îngândurate, întoarse toate spre ei.
      - Ești desculță, Oana.
      - Nu-i nimic. Așa-mi place. Să simt pămîntul și iarba sub tălpi. Ție nu-ți place?
      - Sincer, nu prea. Nu pot călca destul de sigur.
      Deodată încep să coboare într-o vale mirifică în care șerpuiește un râu argintiu, cu sclipiri diamantine. Pământul reavăn mustește de viață, florile sunt parcă mai pline, mai crude, mai mari. Fluturi multicolori dansează prin aer în volute grațioase. Mari libelule albastre și aurii planează în aer, un zumzet ca de albine naște o muzică celestă venind parcă de peste tot… Copaci gigantici parcă sprijină cerul, nefiresc, de culoarea plumbului topit.
      - Îți place?… întreabă Oana întorsă spre el.
      - Îmi place. Dar…parcă mi-e teamă…
      - Teamă? De ce?
      - Nu știu. Cred că va veni o furtună mare. Mare de tot. Vezi cerul ce întunecat e? Și ce greu! Parcă-l simt apăsând pe creier.
      - Nu-i nimic. Dacă vine furtuna, fugim repede în casa pădurarului, unde vom fi în siguranță. E aproape, n-ai de ce să te temi.
      Un vuiet îndepărtat crește tot mai mult, ca o cumplită amenințare și din când în când se aud tunete tot mai puternice și tot mai apropiate însoțite de fulgere ce brăzdează cerul dintr-o margine în cealaltă…
      - Vine furtuna, Oana, să fugim!
      Pornesc amândoi înapoi încercând să urce iar povârnișul spre poiana cu flori. Aleargă ca într-o cursă contra cronometru, Oana în față, Virgil la câțiva pași în urma ei. Dar picioarele parcă li se înfundă în pământul moale și negru și parcă înaintează fără nici un spor.
      Și deodată furtuna se dezlănțuie cu furie! Se face tot mai întuneric, ca într-o înnoptare bruscă peste fire. Vuietul devine înspăimîntător de parcă mari bucăți de lume se năruie în haos și din cer se revarsă o imensă cascadă de apă cu picuri mari și grei plescăind pe pământul gras. Copacii trosnesc sub vânt gata să se rupă, fulgere prelungi înroșesc tabloul apocaliptic. Micul pârâu devine pe neașteptate un fluviu imens, uleios, cu talazuri negre ca smoala, urcând tot mai mult și înghițind malul abrupt în urma celor doi fugari.
      În față urcă sprintenă Oana, cu picioarele goale alunecând pe pământul vâscos, înmuiat de ploaie. Virgil încearcă s-o urmeze, cu groaza în suflet, cu presimțirea neagră că nu va mai reuși vreodată să iasă din această vale a iadului. Suflă tot mai greu, parcă se sufocă la fiecare pas și picioarele îl dor îngrozitor. Cel mai tare se teme de un gând încolțit în creier: să renunțe și să se lase pradă stihiilor dezlănțuite. Oricum știe…simte că nu va mai ajunge niciodată sus!
      Oana privește din când în când speriată în urmă:
      - Hai, Gil! Vino mai repede!
      - Nu pot, Oana! Nu pot mai repede!
      Urcușul nu se mai termină. Malul pare mai înalt acum decât la coborâre. Virgil simte cum se umflă tot mai mult apele râului în urma sa înmuindu-i picioarele. Îi e o teamă de moarte să se uite în spate. Îl străfulgeră gândul că apele vor crește vertiginos și-l vor înghiți mai înainte de a ajunge sus. “Înecat în Valea Fericirii!”  Cuvintele îi răsună în gând ca o tragică ironie a sorții.
      Din mal încep să se surpe mari bucăți de pământ, înmuiate de șuvoaiele torențiale. Își simte picioarele tot mai grele și abia le mai mișcă prin mâlul vâscos. Oana a ajuns aproape de dunga de sus a povârnișului. Ea e salvată deja. Se întoarce spre el. O disperare cumplită i se citește pe chip. Rochia udă, lipită de corp, îi lucește metalic în lumina fulgerelor. Șuvițele părului ud i se zbat pe obrajii roșii:
      - Gil! Giiil! Vino mai repede! Încă puțin!
      “Eu nu mai pot!” ar vrea să strige el, dar nu mai are glas. Oana se apleacă mult înspre el, încordată ca un arc, încercând disperată să-l ajute:
      - Giiil! Hai, dă-mi mâna! – și îi întinde mâna pe care el reușește cu greu s-o apuce. Și pentru a doua oară își dă seama câtă putere are mâna ei subțire de fată. Încearcă să urce cu un ultim efort dureros de parcă se rupe ceva în ființa lui. Dar picioarele îi alunecă fără scăpare, îi alunecă și mîna udă din mîna fetei, simte cum îl cuprind apele învolburate ca niște șerpi reci încolăcindu-i-se în jurul trupului și mai vede pentru ultima oară picioarele Oanei, încordate, sprijinite în malul șiroind de apă, murdare de apa tulbure și mâlul subțire ce i se strecoară printre degete… Mai aude strigătul disperat, împletit dureros cu huetul furtunii și ecourile ce se pierd înspre cerul întunecat:
      - Giiiil!… Giiiiil!………..

*

      - Virgiiil!… Virgiiiil!… se aude, foarte aproape, strigătul disperat al Marianei.
      - Oana… Oana… - mai îngaimă, înăbușit,Virgil abia mișcîndu-și buzele învinețite ca de boală. Ochii i se agită sub pleoape și are răsuflarea întretăiată ca un om în agonie. Broboane de sudoare îi strălucesc pe fruntea palidă.
      - Virgil!… Hei, Virgil!…
      Strigătul tot mai apropiat îl face să tresară. Deschide ochii mari, înspăimîntat de moarte. Inima îi bate cu putere, gata parcă să se rupă din legăturile ei.
      - Virgil! Ce naiba faci acolo?! Tu nu vezi că începe ploaia? Că vine furtună mare? Ce naiba, tu chiar ai adormit sub nuc? Toată ziua moțăi pe unde te apucă vremea!Vino repede și ajută-mă să strâng rufele că sunt aproape uscate! Destul că nu mi-ai adus din pădure o proptea pentru ele! Puteam să te tot aștept că tu visai bine-mersi sub nuc! Degeaba mai vorbesc cu tine! Parcă faci totul în bătaie de joc! Sau nu mai ești în toate mințile!
      Vorbele aspre ale soției îl dezmeticesc de-a binelea. Își dă seama că a adormit la rădăcina nucului din grădină. Picuri mari de ploaie încep să cadă lovind cu pocnet frunzele grase de nuc. Furtuna stă gata să se dezlănțuie. Cerul întunecat e brăzdat de fulgere. Tunete apropiate fac să zăngăne geamurile casei.
      Se ridică speriat în picioare. Dar parcă e țeapăn și amorțit de-a binelea. Încovoiat de spate, cu genunchii parcă anchilozați, încearcă totuși să alerge spre a-i da o mînă de ajutor Marianei. Apucă în grabă câteva rufe. Ploaia se întețește brusc. Fug repede amândoi cu brațele încărcate în pridvorul casei unde rufele sunt aruncate morman pe masă.
      - Ce-i cu tine, omule?! Parcă umbli ca năuc în ultima vreme! – începe iar soția, cu poftă reînoită de ceartă. Dar apoi se oprește. Virgil arată jalnic, asemeni unui copil certat, gata să izbucnească în plâns. I se face deodată milă de el, cum stă așa pe scaunul de răchită, încovoiat parcă de o durere ascunsă. Îi ia capul cu amîndouă mâinile, apropiindu-l ocrotitor de pieptul ei. Virgil îi simte palmele asprite de ani și de muncă masându-i tâmplele în care sângele se zbate gata să-i spargă arterele. Mariana încearcă să mai îndulcească puțin situația și să-și înmoaie dojana:
      - Hai, iartă-mă, fii rezonabil, nu te supăra. Dar de când ai intrat în vacanță parcă ești dus de-acasă, mereu cu capul în nori, cu gândul aiurea. Fii mai lucid, domnule! Ești pe punctul de a fi numit director la un liceu de renume. Va fi încununarea muncii tale de aproape douăzeci de ani! Ai auzit ce-a zis și Ștefăneasca? În legătură cu alegerile din toamnă. Că și Petrache speră să fie numit director! Auzi, tu! Ce tupeu la dânsul! El se compară cu tine? Tu, care ți-ai văzut mereu de serviciu și de familie, care, pot să zic, ai fost un model!…
      Sporovăind fără-ncetare Mariana nu mai e de mult atentă la soțul ei , ținîndu-i capul în palme ca pe un obiect oarecare, neînsuflețit. Și nici nu simte câtuși de puțin plânsul lui lin și liniștitor. Lacrimile căzute din abundență pe piepții bluzei ei de mătase în culoarea cerului de vară nu vor putea fi nicicând deosebite de picăturile aruncate de ploaie în pridvor.
      Și ploaia abundentă de vară răpăie tot mai stăruitor, spălând tot colbul adunat în zilele de caniculă și primenind viața naturii și viața oamenilor deopotrivă.

[Herțeg Claudia (Mota)]

Domnule Grig, mă declar fan. Am citit cu sufletul la gură, nu ştiam dacă să-l mustru pe Virgil sau să-l înţeleg, nu ştiam dacă-mi place mai mult povestea sau versurile strecurate prin ea. Foarte frumos!

[Grig Salvan]

O frumoasă surpriză pe ziua de azi! Mulțumesc, Claudia, pentru promptitudinea și răbdarea lecturii și pentru aprecieri! O seară frumoasă îți doresc, o Sărbătoare luminoasă și un weekend plăcut!

Herțeg Claudia (Mota) a spus :

Domnule Grig, mă declar fan. Am citit cu sufletul la gură, nu ştiam dacă să-l mustru pe Virgil sau să-l înţeleg, nu ştiam dacă-mi place mai mult povestea sau versurile strecurate prin ea. Foarte frumos!

[Herțeg Claudia (Mota)]

Deşi răspunsul meu vine târziu, sper că aţi avut şi dumneavoastră o sărbătoare plină de inspiraţie şi binecuvântări.

[Grig Salvan]

Mulțumesc, Claudia, pentru răspuns! (nu e niciodată târziu! :) ). Am avut, într-adevăr, o sărbătoare plină, o zi deosebită mai cu seamă pentru că ieri am sărbătorit - împreună cu întreaga familie - și cei 83 de ani ai mamei mele!

Herțeg Claudia (Mota) a spus :

Deşi răspunsul meu vine târziu, sper că aţi avut şi dumneavoastră o sărbătoare plină de inspiraţie şi binecuvântări.

[Ada Nemescu]

Ce vis! Ce poveste! Dar mai ales ce farmec special, reconoscibil... 

Am citit cu foame, cu pulsul dezlănțuit, cu oftat de spaimă de moarte...

Altfel spus, un text colorat și viu, spectaculos

aDa 

[Ada Nemescu]

Da! Claudia!

citește poveștile semnate  Grig Salvan și vei descoperi un univers 
Herțeg Claudia (Mota) a spus :

Domnule Grig, mă declar fan. Am citit cu sufletul la gură, nu ştiam dacă să-l mustru pe Virgil sau să-l înţeleg, nu ştiam dacă-mi place mai mult povestea sau versurile strecurate prin ea. Foarte frumos!

[Grig Salvan]

Bună ziua, Ada! Mulțumesc mult pentru trecere, lectură și comentariu! Mă bucur că te-a captivat atmosfera din poveste și visul lui Gil. Se cheamă un vis compensatoriu, un vis ce vine să compenseze în plan virtual ceea ce lipsește vieții în plan real. E una dintre povestirile mele de suflet la care țin foarte mult, am pus în ea multă pasiune, multă tensiune, multă fervoare și multă culoare, emoție cât cuprinde. A fost un fel de „probă de foc” a capacității mele de a crea amosferă și poveste fabuloasă. Îți doresc o zi frumoasă, însorită și caldă, de vară!

Ada Nemescu a spus :

Ce vis! Ce poveste! Dar mai ales ce farmec special, reconoscibil... 

Am citit cu foame, cu pulsul dezlănțuit, cu oftat de spaimă de moarte...

Altfel spus, un text colorat și viu, spectaculos

aDa 

[Chris]

un intreg univers al fructului interzis, sa-i zic asa... :))

[Grig Salvan]

Da, Chris, un vis interzis, o răbufnire freudiană în vis a fructului interzis.

Mulțumesc pentru vizită!

Chris a spus :

un intreg univers al fructului interzis, sa-i zic asa... :))