Puii mei

[Ghiţă]

          De 4 zile încoace, dimineţile îmi sunt aparte. Mă trezesc în sunetul grozav al noilor mei prieteni. Gânguritul acesta comod şi complementar liniştii mă orbeşte, mai întâi de realitate, ca apoi să mi-o însenineze pentru câteva zeci de minute.

          După 8 ani de comoţie matinală zilnică (sau aproape zilnică, căci şi aici chiar mai sunt dimineţi senine), Domnul Isus a considerat, în sfârşit, că sunt vrednic de niţică desfătare divină.

          Spre surprinderea mea şi cu o atât de gustoasă bucurie, când am fost transferat din Ţarcul vieţaşilor de la Rezina în Groapa de Lei din Chişinău, am constatat că aici, de câteva ori în zi, suntem vizitaţi de vreo 70 de hulubi.

          Unii „colegi” sunt siguri că aripatele nu fac decât să caute un colţ de pâine, că din cei peste o mie de deţinuţi, oricum se găsesc câţiva mai generoşi; alţii, în derâdere, îi numesc cerşetori: „Смотри, хитрецы приземлились, подаяние просить” („Uite, viclenii au aterizat să cerşească”). Sunt convins că e mai mult de atât. Domnul e acolo unde e mai mare nevoie de Dânsul, iar pentru El nu contează dacă suferă un om curat sau un mârşav pătat, atât timp cât inima le e deschisă şi înfometată de El; aşa cum şi hulubii acceptă fărâmiturile de la ăla care i le dă, fără a-i verifica CV-ul de păcate.

          Ştiam şi aşa că El e aici, dar vădit l-am simţit în contactul cu aceste mândreţe de păsări.

          Pentru o înţelegere mai vie, specific că hulubii au fost primele fiinţe senine văzute după 19 zile în greva foamei. Epuizat, înfometat, cu picioarele împleticite în aerul parcă vârtos, cu ochii necivilizaţi într-o căutare neîntreruptă a unui presupus reper salvator, am fost scos din „Coridorul morţii” (coridorul unde înainte erau amplasaţi condamnaţii la pedeapsa capitală şi care a rămas moştenire vieţaşilor de azi), pentru a fi transferat într-o altă celulă-semisubsol dintr-o clădire alăturată. Traseul străbate ograda centrală a penitenciarului. Fiind în pas stângaci şi greoi, asfaltul tresărea sub mine. Simţeam răspicat cum tremurul din picioare emigra precipitat în lumea mare. Brusc, o linişte de vers m-a înfipt în loc; fâlfâind din aripi ca toaca-n mănăstire, un stol de huligani ai păcii s-a desprins gradat de piatră, străpungând vălătuc văzduhul, ca valul apa mării. Mai ciudată provocare nu am ştiut până acum; poate doar la naştere, dar nu am cum să-mi amintesc.

          Aşa i-am cunoscut pe noii mei prieteni.

          M-am dezmeticit abia în celulă, într-un duios miros de pâine. Deşi îmi era foame ca dracului de afurisit, primul îndemn a fost să fărâmiţez colţul de pâine transmis de „colegul” din camera vecină şi să-mi mulţumesc prietenii.

          M-am învrednicit cu o farfurie plină ochi de fărâmituri. Mi-am afundat palma în ele, am cules puţin şi le-am strâns zdravăn în pumn pentru a putea strecura mâna printre gratii. Când am reuşit să o trec până după cot, m-am încordat praşchie şi am lansat ofranda înspre ogradă. Deoarece eram slăbit şi nemâncat sau din cauza gratiilor care îmi stinghereau agitaţia mâinii, au răzbit să treacă de plasa de protecţie doar jumătate din darurile aruncate. Dar a fost destul pentru ca zeci de îngeri să macine aerul cu aripile lor, lărgindu-l până la forfota lăcaşurilor sfinte; primindu-mi neprefăcut mulţumirea, mă răsplăteau prin gângureli de rugăciune şi fâlfâiri de toacă.

          Cineva dintre condamnaţii deţinuţi la etajul 2 mi-a strigat în şoaptă (abilitate ce poate fi căpătată doar în închisoare pentru a transmite un mesaj cuiva anume, fără a fi auzit de alţii): „Jora, să ştii că atunci când hrăneşti hulubii, Dumnezeu îţi iartă din păcate!” M-au îmbătat aceste cuvinte. În primul rând, pentru că mi-aş fi dorit să fie astfel; în al doilea rând, mi-a trecut şi mie prin cap acest gând; iar într-al treilea, nici măcar nu era gândul meu de fapt, ci venea dintr-o amintire vremelnic uitată de acum peste 20 de ani.

 

          „Bucureşti... Piaţa Unirii... eu, stând pe o bancă între havuzuri... alături juma de franzelă şi un păhăruţ golit pe care era scris „Smântână”... la câţiva metri, mai spre stânga, se giugiuleau vreo 10 hulubaşi...

          Se pare că mi-am improvizat un prânz „à la grabă” şi, aşa cum mai rămăsese ceva din pâine, am decis să le-o pisez lor. Îmi amintesc cu exactitate că păsările nu contau foarte mult; era important să nu să se piardă pâinea; cred că buneii şi necazurile lor postbelice hotărau în acel moment priorităţile.

          În timp ce rupeam din franzelă şi mă împărţeau cu ea, am observat că un moşneguţ, înalt şi subţire, se oprise din calea sa şi mă fixa cu privirea. Mi s-a părut o obrăznicie din partea lui, căci vădit mă stânjenea ocheana lui. Mi-a zâmbit înţelept, bătrâneşte, şi s-a aşezat lângă mine.

          – După cum hrăneşti tu puii, pot să-ţi spun că nu ai păcătuit îndeajuns în viaţă...

          – Ce vreţi să spuneţi? Nu vă înţeleg!?!

          – Nici nu ai cum... Chiar de-aş fi în stare să-ţi explic un adevăr, nu vei şti a-l înţelege până nu-l vei fi trăit...

          – Păi, care e rostul în a purta o atare discuţie, în acest caz? zvâcnisem eu, evident deranjat.

          Tăcu bătrânul pentru o vreme.

          – Te oboseşte prezenţa mea, aşa-i? Cred că faci eforturi să nu mă insulţi... Înseamnă că te-am bănuit bine! E din egoism. Ca şi rostul pe care îl căutai mai devreme.

          Îmi zâmbi cinstit, apoi ciuguli cu degetele-i fine o fărâmă din pâinea rămasă.

          – Ai observat că mulţi bătrâni nu prea au chef de vorbă? Uneori par alienaţi, alteori parcă sunt nişte copii şi încremenesc minute în şir pentru a admira un fleac.

          Îmi zâmbi la fel de cinstit şi aruncă fărâma, imediat culeasă de o hulubiţă de un alb sclipitor, efect născut în jocul razelor solare şi al apei din havuz.

          – Doar că se bucură copiii de noutate, nebunii – de imaginaţie, pe când bătrânii au învăţat să se bucure de sine. E un egoism pur, dezinteresat, plăcut Domnului. Chiar şi acum, bătrân fiind şi vorbindu-ţi, mă simt de parcă l-aş atinge pe tânărul-eu, cel care încă nu ştia a-şi hrăni puii de înger.

          Glasul îi suna temperat, iar zâmbetul neprefăcut insista să mă cuprindă. Totuşi, mă simţeam încolţit şi tot ce îmi doream era să arunc bucata de pită rămasă şi s-o iau la sănătoasa.

          Simţindu-mi parcă frisonul, şi-a aşternut antica mână peste piciorul meu şi mi-a şoptit cutremurător de flegmatic:

          – Dumnezeul Cel Atotputernic ne iubeşte într-atât de mult, încât ne lasă să împlinim cumplitul, ca mai apoi să ni-l ierte doar în schimbul unui bob de grâu, cu condiţia să fi fost încolţit în lacrima pocăinţei.

          Mi-a dezgolit piciorul de palmă şi mi-a aşternut-o pe creştet, îndrumându-mi privirea spre hulubi:

          – Îi vezi cât sunt de colosali?! Atât de mici, dar colosali... Domnul i-a plămădit din pana unui înger şi le-a dat un rol important în lupta cu satrapul. Ei ciugulesc păcatele deplânse şi le recomandă Creatorului spre iertare... Iată de ce Sfinţii Părinţi spuneau că, având grijă de ei, ţi se iartă din greşeli...

          – Mă lăsaţi în pace cu teoria asta sectantă!? am izbucnit exasperat.

          Nu mai eram în stare să-l suport pe bătrânel. Trebuia să evadez imediat de lângă el. Am luat-o la fugă şi m-am oprit doar când plămânii au uitat cum se respiră. Mi-am dat seama că în mână mai aveam colţul de franzelă şi am înţeles că sunt un hoţ, ba chiar mai mult, am înţeles că planurile din seara aceia urmau să încalce nu doar legea lumească, ci şi Cuvântul...”

 

          Timp de 20 de ani nu mi-am amintit de acel moşneguţ şi tot de 20 de ani nu mi-am hrănit, niciodată măcar, hulubii. Acum îi simt mâna ca vie pe creştet, iar de după gratii o hulubiţă mă fixează îndelung cu ochiul şi parcă-şi spune: „Ce o fi cu caraghiosul ăsta, de alege să stea atâta în colivie?” Iar eu îmi zic: „Ce bine că în fiecare zi voi primi câte o pâine de la administraţie şi îmi voi putea hrăni puii!!! “

 

          „Pâinea noastră cea de toate zilele,

            Dă-ne-o nouă astăzi

            Şi ne iartă nouă greşelile noastre”

 

[Vasilisia Lazăr]

Gheorghe, sunt mândră de tine. Felicitări! Ține-o tot așa!

[Ghiţă]

Vă mulţumesc cu plecăciune, minunată doamnă Vasilisia! 

Să fiu sincer, mă aşteptam la niţică ocară... 

[Dinca Valerian]

Interesant punct de vedere, mi-a placut.

[Ghiţă]

Onorat pentru apreciere! Vă mulţumesc!

Dinca Valerian a spus :

Interesant punct de vedere, mi-a placut.

[Herțeg Claudia (Mota)]

Frumos, profund... să ne hrănim dar hulubii. Felicitări!

[Ghiţă]

Vă mulţumesc pentru apreciere!

Herțeg Claudia (Mota) a spus :

Frumos, profund... să ne hrănim dar hulubii. Felicitări!

[Chris]

scris exact cat trebuie pentru transmiterea mesajului.

citit cu placere,