Sfârşitul unui vis (fragment...II)

[Herțeg Claudia (Mota)]

Fusesem prea multă vreme fetița lui tata și simțeam acut nevoia de a-mi găsi un drum al meu intrând pe o uşă deschisă de mine însămi.

Terminasem liceul şi obţinusem o repartiţie la "Fabrica de In" din Ulmeni. Nu conta repartiţia pentru că eram sigură că voi intra la facultate. Nu s-a întâmplat. Tata, vrând să fie un părinte responsabil, m-a anunţat că pot să stau acasă un an dacă-i garantez că nu voi rata şi următoarea admitere. Am refuzat, l-am anunţat că eu cred că în viaţă nimic nu e garantat şi că am să lucrez, iar în paralel am să şi învăţ.

Tata nu suporta ideea plămânilor mei plini de scame de in şi depărtarea mea de casă, aşa că, fără să mă consulte, a tras toate sforile posibile şi mi-a schimbat repartiţia pe "Fabrica de Confecţii" din Baia Mare unde, şef la compartimentul "Croi", era un văr de-al mamei. Verişorul mamei s-a chinuit vreo două săptămâni înainte de a începe munca să mă înveţe să cos la maşină. Eram un dezastru absolut, am rupt în două săptămâni mai multe ace decât ar putea cineva să rupă într-o viaţă.

N-am evoluat nici după ce am învăţat să nu mai rup acele.  La doar o săptămână după ce am început munca m-au mutat la călcător. Era în 1989, Revoluţia m-a prins în plină activitate pentru export, la călcat de paspoluri. Nu reuşeam să fac nici acolo mare brânză. Aveam aproape tot atâtea kilograme câte avea şi călcătorul şi, în afară de a-mi înmulţi arsurile pe mâini nu am făcut nimic notabil.

Încă oscilam între inginerie minieră şi ştiinţe economice, ba mă visam sub pământ, ba deasupra desăvârşindu-mi dragostea pentru matematică.

Pentru a scăpa de tristeţea gândului că nu eram de fapt făcută pentru nimic, sufocată de ideea că nici în iubire nu aveam vreo şansă, eram probabil la un pas de depresie, dar atunci nu ştia nimeni ce sunt tulburările afective.  Pentru a-mi îndepărta gândurile triste m-am apucat de un curs de steno-dactilografie, alimentându-mi în continuare visul că, într-o zi voi face ceva în care tata nu va mai avea nicio implicare.

Nu terminasem încă cursul când s-a ivit un concurs pentru ocuparea unui post vacant de dactilografă la întreprinderea la care lucrau ai mei. Evident că tata a tras din nou sfori. Concursul s-a amânat până când mi-am obţinut eu diploma.

Dacă n-ar fi fost arsurile de pe mâini de care mă săturasem, aş fi refuzat să particip la un concurs care ştiam deja că-l voi câştiga...

A fost doar o suferinţă în plus. Nici măcar nu mai visam să fac vreo facultate. De fapt, în afară de a citi tot ceea ce îmi cădea în mâini şi de a scrie infinite pagini de jurnal, nu făceam aproape nimic. Uneori mă mai jucam cu cifrele, păcălindu-mă pe mine însămi că mă pregătesc pentru vreo admitere.

Aveam deja 19 ani şi habar nu aveam ce voi face cu viaţa mea. Mă îndrăgostisem deja la cinci ani de un greieraş, apoi pe la 9 ani de un inginer, coleg de muncă cu tata. La vârsta la care colegele mele visau la colegii de clasă, eu visam la dragostea unui prieten care mă iubea ca pe o soră (suntem şi azi prieteni în adevăratul sens al cuvântului) pe băieţii care m-au plăcut nu i-am plăcut eu, cei care-mi plăceau, inevitabil se îndrăgosteau de cea mai bună prietenă a mea.

Nu ştiusem de fapt niciodată... Scriam de când mă ştiam, dar nu mă gândeam că aş putea face ceva cu asta. Prin clasa a VIII-a, dintr-o supărare nejustificată pe dirigintele meu care era profesor de matematică am devorat matematica şi am ales cel mai bun liceu din oraş cu profil de matematică-fizică  Spre surprinderea şi încântarea dirigintelui meu am obţinut o notă de 9,50 la matematică. Mi-a dat, însă, de furcă, limba română unde, habar nu am cum, am reuşit să fac toate greşelile gramaticale posibile, aşa că am ratat prima secţie.

N-am încetat nici măcar o singură zi să scriu. Prin clasa a X-a m-am îndrăgostit de chimia organică, aşa că, pentru treapta a doua am început să oscilez între liceul de biologie - chimie, visând să mă fac medic şi cel de filologie, visând să învăţ, în sfârşit,  să scriu desăvârşit şi, poate,  într-o zi,  să devin scriitor, ori măcar jurnalist. Nu renunţasem, însă, nici la visul de a fi inginer minier şi nici la cel de a fi un bun economist, poate, într-o zi, când vom scăpa de comunism,  să am propriul hotel cu restaurant (gătitul era o altă pasiune de-a mea).

Tot oscilând aşa, am fost la un pas de a rata treapta a doua, am fost penultima pe listă după ce mă hotărâsem, totuşi, să rămân la cel mai bun liceu din oraş şi să-mi păstrez astfel doi ani timpul pentru a mă decide căruia dintre visuri o să-i dedic tot timpul meu.

Prin clasa a XI-a, tata a găsit nişte poezii de-ale mele şi i s-au părut bune, aşa că s-a gândit el să ceară părerea unui prieten, profesor de română. Textual, omul i-a spus: "Are talent, mă ocup eu de ea, trimite-o o zi pe săptămână la mine. Promite. Spune-i însă să citească şi alţi poeţi, nu doar pe Eminescu, stilul lui nu poate fi copiat, iar la ea se vede clar tendinţa asta." Tata mi-a redat exact ce spusese profesorul Şanta, dar din toată pledoaria lui eu am înţeles doar că fusesem acuzată de furt intelectual, aşa că am rupt tot ce scrisesem şi am refuzat să primesc îndrumările profesorului. Tot atunci am renunţat la visul de a deveni scriitor, poet sau jurnalist.

Din toate visele, m-am trezit deci, dactilografă la o întreprindere de exploarări geologice. Măcar rămăsesem în domeniul minier. Toate lucrările pe care le dactilografiam aveau legătură cu mineritul, aşa că mi s-a reactivat visul de a deveni inginer. Am reluat matematica în braţe şi am scăpat de depresie...

Metoda "oarbă" de dactilografiere m-a ajutat să evoluez destul de repede.

După şase luni de "minerit", într-o zi, o colegă de muncă a citit în ziar un articol care anunţa un concurs pentru un post de dactilografă la Procuratură. Vreo jumătate de oră, colegele mele au luat în râs anunţul, fiecare dintre ele aducând noi şi noi argumente cu privire la "falsitatea" anunţului, erau ferm convinse că un astfel de post e deja asigurat vreunei pupile a cuiva. În prima secundă după pledoariile lor, m-am gândit "al meu ar fi postul dacă tata ar şti de el."  Apoi n-am mai auzit decât vocea interioară care mi-a spus "Al tău e postul, dar fără tata şi fără sfori"

...

[Alexandra Ghenghea]

Într-adevăr, stilul e diferit, simplu, sincer și curgător. Mie îmi place scrisul care curge, fără încărcături bombastice, mai ales în proza realistă. Urmărești povestea și vrei să vezi ce urmează...

[Herțeg Claudia (Mota)]

Asta înseamnă că renunț la "Portretul lui Dorian Gray" :) Trebuie să rescriu prima parte...., adică ultima. Mulţumesc!

[Alexandra Ghenghea]

Și primul fragment are frumusețea lui, „ochii în care văzuse de atâtea ori marginile pământului”, lacrimi adunate „undeva între ieri şi mâine”, „închisese uşa pentru ca frigul de-afară să nu mai poată intra niciodată”.

Herțeg Claudia (Mota) a spus :

Asta înseamnă că renunț la "Portretul lui Dorian Gray" :) Trebuie să rescriu prima parte...., adică ultima. Mulţumesc!

[Herțeg Claudia (Mota)]

Mă voi gândi la un mod de a le împăca, Alexandra. Scrie, mi-e dor de creaţiile tale!