Rădăcini II (cap 2)

[Răduță If. Toader]

     ...Dar tot răul era spre bine; învățasem ceva din întâmplările trecute; trebuia să fim mai atenți cu lucrurile noastre, cu șmecheriile altora și chiar cu plugușorul în sine; nu mai eram niște mucoși, trebuia să  facem încă un pas către „plugul cel mare”. Așa ca ne-am pus pe învățat; nu degeaba recitasem la serbările din botul Dumbrăvii, tocmai la Bârsești, „Cetatea Neamțului”. Păi se mirau toți cum de învățasem o poezie așa de lungă; le-a plăcut însă umorul strecurat cu dărnicie de Coșbuc, dar și faptul că o spuneam așa de cursiv și cu intonație, de parcă aș fi scris-o eu... Mama mi-a fost îndrumător permanent și m-a încurajat încă de mic: am învățat Gruia lui Novac pe la vreo cinci ani, când mi-l recita din memorie, până să adorm în brațele ei...

Așa că nu mi-a fost greu cu noul plugușor; trebuia să trecem iar în față, ca la școală.

Cât despre buhai, am făcut altul, tot dintr-o putinică, dar cu pielea bine întinsă; ne ajutase moș Grigore la asta; am pus un fuior bogat de păr de cal, curat, de-ți era mai mare dragul să-l tragi îndelung, cu mâna udă și să-l asculți cum sună. În jurul cercului de sârmă, de prindere a pielii, l-am ornat cu șnur de ațe colorate, de lână; și pentru că paza bună trece primejdia rea, am pus în traistă o sticluță cu leșie, pentru a-l spăla în caz de... „Doamne ferește!”. Ce mai, eram pregătiți să dăm marea lovitură.

În seara aceia am plecat mai devreme de-acasă și în drum spre fundul Cozei, de unde începeau toți urătorii, ne-am oprit la casa lui Moș Babiș, un om deosebit, care aprecia mult tradițiile și pe cei care se străduiau să le ducă mai departe; totdeauna ne primise cu drag și era printre puținii care ne răsplăteau cu vârf și îndesat; pe lângă mere, pere, prune uscate, nuci, colăcei, ca la cele mai multe dintre casele colindate, el ne dădeai chiar și bomboane și niciodată nu uita de moneda de trei lei. Voiam să ne asculte primul, noua urătură...

- Primiți cu uratul?... strigam noi cu vocea sugrumată.

- Măi, da’ nu-i cam devreme?...Parcă ajungeați mai târziu, da’ intrați, că tot banii ăia vi-i dau.

Ne așezăm noi la fereastră și după o mică pregătire, ne facem semn și începem:

- Aho, aho!... Și trăgeam îndelung buhaiul, scuturând clopoțeii, ca la un preludiu, uitându-ne pieziș prin geam, să vedem dacă cei din casă ciulesc urechile... Ș-odată începem, ca pe scena școlii. Eram chiar în pielea lui Traian, care își pregătea cu grijă și zel ogorul, pentru o recoltă pe măsură... În casa gazdei noastre pesemne că chiar cursese „aur și mărgăritare”, deoarece când am încheiat, a ieșit gospodarul, cu fața zâmbitoare ca o lună plină, înalt, legănându-și pletele negre, în ciuda vârstei:

- Măi, ce surpriză! S-au făcut copiii ăștia flăcăi adevărați! Bravo! Și ne-a strâns la piept de parcă am fi fost fiii lui. Hai, intrați! Ia să văd, n-ați citit cumva de pe vreo fițuică?... Da’ ce buhai înzorzonat aveți, parcă-i de dus la muzeu... Măi, măi, în seara asta poate să nu mai vină nimeni, așa de bucuros sunt de urătura voastră!

      Eram emoționați și fericiți, așa că imediat am dat curs invitației gazdei și am urat încă o dată, chiar în casă, în fața întregii familii: fiica lleana, ginerele Toma, pădurarul satului și cei trei nepoți.  Ne-am despărțit greu dar pe deplin mulțumiți: răsplata era dublă, dar parcă vorbele cântăreau și mai mult...Ne-a condus nenea Toma până la poartă, urându-ne s-o ținem tot așa.

      Grupul de „șmecherași” tocmai sosise și se mirau de atenția ce ni se dăduse...

[Vasilisia Lazăr]

O încântare! Mai ales când știi exact despre ce e vorba... Excelent!