Șpagat între două lumi. Directorul Min

[Corneliu Ion]

Directorul Min, un tip scund, mai degrabă un omuleț de până la 1,65m, era printre cei câțiva profesioniști adevărați din seria lui, care fuseseră trimiși din Coreea pentru a ocupa principalele posturi de conducere în șantierul naval. În această serie, majoritatea celor veniți cu el, inclusiv președintele societății, făceau parte din acea categorie de persoane pe care o cunoșteam bine încă de dinainte de *89. Oameni care se pricep la toate și practic la nimic, cei care stau pe margine și doar îi îndeamnă pe alții: să facem totul pentru victoria...

Încă din primele sale zile în șantier, Min se dovedise a fi un personaj aparte, care ieșea din tiparele aproape ritualice ale respectului ierarhic, obișnuit la coreeni. Noi, românii, constataserăm cu surprindere că Min era singurul director coreean care intra în biroul președintelui fără să ceară voie în prealabil să intre, că nu se înclina până la pământ în fața președintelui după ce intra, iar atunci când președintele venea în biroul nostru, Min nu se sinchisea să sară repede în picioare de pe locul său, să facă reverența de rigoare și să-i ofere locul său președintelui, așa cum procedau toți ceilalți directori coreeni, cu funcții chiar mai importante decât a lui. În biroul președintelui sau al său, Min stătea pe scaun, în timp ce președintele îi vorbea stând în picioare, tot un zâmbet, într-o atitudine evidentă de respect. Ceva ce noi nu mai văzusem la ei în cei peste zece ani de când viața ne adusese în situația de a lucra împreună. Abilitățile profesionale ale directorului Min nu explica nici pe departe comportamentul vădit respectuos al celorlalți conaționali ai săi cu funcții mai mari, inclusiv al președintelui. Ne-am interesat la coreenii cu care eram mai prieteni și așa am aflat că Min era fratele unui dintre șefii supremi ai Grupului Daewoo.

Min nu respecta regula politeții ierarhice coreene, dar nici nu avea pretenții de la alții, mai mici ca el în funcție, să le respecte. Puteai să intri la el în birou oricând voiai, să discuți orice. Ca orice om însă, avea și el părțile lui negre. La două dintre ele trebuia să fii foarte atent: să nu-l deranjezi când dormea la birou în timpul programului, indiferent cine ar fi fost, chiar și președintele, pentru că o lua ca pe un afront personal. Cealaltă parte neagră, la urma urmei chiar hazlie, era că trebuia să fii atent să nu stai prea aproape de el la petreceri. Îi plăcea să bea tărie des și destul de consistent, fapt neobișnuit pentru un asiatic. El era oricum un om destul de maleabil și sentimental, dar când apuca să ia un pahar în plus, devenea expansiv și vorbăreț, atât cât mai putea să vorbească. Mai mult gesticula. Și gesticula larg, te bătea continuu prietenește pe spate și de multe ori îți băga mâinile în ochi, încercând să fie cât mai convingător. Nu scăpa mai nimeni, inclusiv coreenii săi, fără să le spună el cât de mult iubește România și pe români. Se așeza lângă tine la masă, lua două pahare de pe unde le găsea fără stăpân, le umplea și le bea tot el, pe amândouă, indiferent ce ar fi băut cu câteva clipe mai înainte cu ceilalți colegi de lângă tine. Dacă îl mai și întrebai ceva... cu greu mai pleca de lângă tine.

Într-una din zilele în care băuse cam mult de dimineață, până la pauza de prânz i-a venit poftă să mănânce o friptură. L-a luat cu el pe unul dintre cei patru manageri români ai departamentului și au plecat în oraș. Văzându-l că se suie la volan, managerul i-a atras atenția:

- Domnu Min, poate vreți să vă relaxați puțin! Lăsați-mă pe mine să conduc!

- Hm, tu stai acolo și nu mă mai deranja! Te-am luat cu mine că poate nu înțelege ospătarul engleza, doar atât!

A plecat în trombă spre oraș și a ales o variantă secundară a drumului, cu mai puțină circulație. Nu de alta, dar în sezon pe ruta principală circulă o grămadă de turiști, iar domnul Min nu vrea să piardă timpul deplasându-se în coloană. Varianta aleasă intersectează însă o suită întreagă de străduțe, toate având prioritate de trecere. Degeaba semnele „STOP” tronează mari, vizibile din orice unghi ai privi, că la cine este domnul Min și la foamea lui, nu le bagă în seamă. Toate instituțiile din oraș, inclusiv Poliția, mai mult sau mai puțin oficial, au o cutumă pe care o respectă: „investitorul străin nu trebuie supărat, indiferent de situație!”

Trec în viteză de două intersecții, fără să oprească regulamentar, dar la a III a, ucigă-l-toaca, le face pocinogul: „buff”. Mașina domnului Min intră în plin într-un autoturism care circula pe drumul cu prioritate. Cu un ochi vânăt și un cucui în frunte, domnul Min se dă repede jos din mașină și se repede furios la puștanul de aproximativ 20 de ani, care coborâse panicat din mașina lui, doar cu câteva vânătăi pe față. Cu dicția lui din care nu înțelegeai prea mare lucru nici când era treaz, dar mai ales cu engleza stâlcită în care vorbeau mai toți coreenii, directorul îl ceartă aprig pe băiat că nu a fost atent să oprească rapid, când a văzut că vine, ca să-l lase să treacă. Managerul român, conștient de responsabilități, încearcă să îl calmeze pe domnul Min și îi promite băiatului că va fi despăgubit pentru avarii. După care se întoarce iar la șeful lui și încearcă să îl convingă să nu părăsească locul accidentului. Degeaba. Domnul Min nu vrea să audă nimic. Lui îi e foame și vrea să mănânce. Restul nu îl interesează.

Pentru că erau pagube materiale și mașinile trebuiau obligatoriu reparate în service, băiatul sunase între timp la poliție. Nu trece mult și apare în trombă o mașină de poliție, cu semnalele acustice și luminoase în funcțiune. Organul, un om la 1,90m și vreo 110kg, coboară maiestuos din mașină, deja avertizat probabil că în accident e implicat un autoturism al DMHI, pentru că se repede direct la puștan cu un torent de întrebări, în fapt, afirmații voalate:

- De ce nu ai acordat prioritate, unde te uitai, după gagici? Nu ești atent la trafic când conduci! Te uiți după gagici, în loc să fii atent! Ai carnet de conducere? Prezintă-mi documentele mașinii!

Domnul Min, care coborâse din mașina lui, în loc să stea liniștit, bolborosea în engleza lui, explicându-i polițistului cât de prost conduce ăla care l-a lovit, că nu i-a acordat prioritate, cu toate că l-a văzut venind. Exasperat, organul îi aruncă printre dinți managerului:

- Ia-l domle p-ăsta d-aci, că-mi vine să-l...

Apoi se întoarce iar, ca un vultur, spre puștan, răsucind în mână permisul de conducător auto al băiatului.

- Ăsta e carnetul tău de conducere?

- Da!

Continuând să răsucească în mână permisul de conducător auto al băiatului, îl apostrofează:

- Băi, nu e fals? Cine e în poza asta? Că nu prea seamănă cu tine!

- Eu sunt, așa mi-au făcut fotografia. Puteți să verificați în sistemul informatic al Poliției Rutiere, dacă dați un telefon!

- Lasă, mă, că știu io ce să fac! Mă înveți tu pe mine? Tu spune, mai bine, de ce nu ai acordat prioritate?

- Domnule polițist, uitați: aia e mașina mea. Asta e a lor. Eu aveam prioritate. Ceilalți aveau „stop”, deci...

- Băi, da* ești culmea! Dacă mă mai înveți mult ce să fac și ce să dreg, îți dau și o amendă pentru ultraj! Apropo, unde lucrezi?

- Nu lucrez, sunt...

- Aha, ești vagabond!

- Nu, domnule, nu sunt vagabond! Sunt student!

- Aha, n-ai salariu, da ai mașină! Trăiești din banii lu tac-tu, vă știu io pe voi, ăștia!

- Ai băut? Hai, zi cât ai băut, ca să nu mai scot aparatu! O bere, două, un coniac? Zi!

- Nu am băut nimic, domnule! Nu beau, am doar 20 de ani! Aduceți aparatul, să vedeți!

- Ei na, cum să nu, o să-l aduc acum, că zici tu! Zici că nu bei? Da de ce nu bei? Ești bolnav? Aa, ești bolnav și conduci bolnav, d-aia n-ai fost atent când ai dat peste...

Nu apucă să termine, că lângă ei oprește un Jeep ultimul strigăt, impunător și strălucitor, din care coboară un tip cam de categoria polițistului, însă cu un corp atletic, cu mușchi bine definiți, care îl întreabă răstit pe polițist:

- Ce-i domle, ce s-a întâmplat?

Intimidat de limuzina scumpă și impresionat de mușchii tipului, sau poate invers, organul hotărăște rapid că e mai prudent să execute o retragere tactică lângă mașina poliției, după care, mai încrezător, îl apostrofează pe noul venit:

- Vedeți-vă de treabă, domnule, de ce vă băgați? Circulați, că sunt în exercițiul funcțiunii!

- Asta și fac! Îmi văd de treabă! E treaba mea, eu sunt fratele băiatului. Și eu îl și întrețin, că nu avem tată. Ce s-a întâmplat, că mi-a spus la telefon că vreți să-l scoateți vinovat de accident, cu toate că el avea prioritate aici.

Gândindu-se probabil că e posibil ca unul cu un asemenea Jeep să fie cine știe ce mare șef, impetuozitatea organului se scofâlcește precum un gogoșar stricat și bate și mai tare în retragere.

- Nu, domle, nu-i adevărat, doar încerc să reconstitui faptele...

În ciuda faptului că managerul îi șoptise să stea liniștit în mașina lui, directorul Min, care se simte ignorat, se bagă între polițist și fratele băiatului, bolborosind în engleză cum conducea el corect și tinerelul a dat peste el. Suficient cât fratele mai mare să-și dea seama exact de situație.

- Domnu polițist, fratele meu venea pe aici, da?

- Da!

- Coreeanul venea de colo, da?

- Da!

Privind apoi direct în ochii polițistului, îl chestionează zeflemitor, lăsând la o parte orice formulă de politețe, arătând cu capul spre coreean:

- Ăstuia i-ai făcut testul de alcoolemie?

- Păi... nu l-am făcut niciunuia...

- De ce? Uite, așa cum prevede legea, le faci acum la amândoi, în prezența martorilor. Și a mea!

Prins la înghesuială, polițistul nu are încotro și scoate testerul. Se foiește puțin, scutură aparatul, îi dă vreo două bobârnace și cu un ton din care vrea să se vadă clar decepția lui, mormăie destul de tare încât să-l audă toți:

- Al dracu de aparat! Na, că s-a stricat! Ce-o avea? Nu am ce să fac, trebuie să mergem la sediu. Lămurim acolo.

Și au lămurit-o. Directorul Min nu a avut nicio zi carnetul de conducere suspendat. A lovit mașina în timp ce ieșea din garaj, să vină la serviciu.

[Chris]

In loc de "   imi place"cautam un eomticon dintr-ala care se prapadeste de ras :))

de fapt aici avem o tragi-comedie, dupa ce se termina rasul, se vede tragicul situatiei.

va rog sa puneti titlul - unde ati scris proza scurta

[Corneliu Ion]

Mulțumesc frumos pentru popas! Sărut mâna!

[Vasilisia Lazăr]

Râsu'-plânsu'. Chiar așa se și întâmplă.  Corupție și iar corupție! Un text bine scris pentru care vă felicit.

Noi, românii, constataserăm cu surprindere că Min era singurul director coreean care intra în biroul președintelui fără să ceară voie în prealabil să intre, că nu se înclina până la pământ în fața președintelui după ce intra, iar atunci când președintele venea în biroul nostru, Min nu se sinchisea să sară repede în picioare de pe locul său, să facă reverența de rigoare și să-i ofere locul său președintelui, așa cum procedau toți ceilalți directori coreeni, cu funcții chiar mai importante decât a lui. În biroul președintelui sau al său, Min stătea pe scaun, în timp ce președintele îi vorbea stând în picioare, tot un zâmbet, într-o atitudine evidentă de respect. Ceva ce noi nu mai văzusem la ei în cei peste zece ani de când viața ne adusese în situația de a lucra împreună. Abilitățile profesionale ale directorului Min nu explica nici pe departe comportamentul vădit respectuos al celorlalți conaționali ai săi cu funcții mai mari, inclusiv al președintelui.

Nu credeți că repetiția e supărătoare? Se mai poate înlocui pe ici pe colo cu „acestuia” și altele.

[Vasilisia Lazăr]

Îmi place titlul. Foarte sugestiv. Cred că era suficient doar „Șpagat între două lumi”.

[Corneliu Ion]

Vă mulțumesc frumos pentru apreciere și sugestii! 
Recitind pasajul pe care l-ați subliniat, sigur că sunt de acord cu dv.  Chiar dacă nu este un punct bun în favoarea mea, cum vă spuneam acum ceva timp, nu-mi place să recitesc ce am scris. Rareori o fac. Uneori, când am impresia că găsesc o temă interesantă, scriu până îmi trece entuziasmul. Iar entuziasmul meu se termină repede, în cel mult o zi, două. Dacă reușesc să finalizez, e bine. Dacă nu, rămân 2-3 pagini și atât.
Vă doresc un weekend plăcut!


Vasilisia Lazăr a spus :

Râsu'-plânsu'. Chiar așa se și întâmplă.  Corupție și iar corupție! Un text bine scris pentru care vă felicit.

Noi, românii, constataserăm cu surprindere că Min era singurul director coreean care intra în biroul președintelui fără să ceară voie în prealabil să intre, că nu se înclina până la pământ în fața președintelui după ce intra, iar atunci când președintele venea în biroul nostru, Min nu se sinchisea să sară repede în picioare de pe locul său, să facă reverența de rigoare și să-i ofere locul său președintelui, așa cum procedau toți ceilalți directori coreeni, cu funcții chiar mai importante decât a lui. În biroul președintelui sau al său, Min stătea pe scaun, în timp ce președintele îi vorbea stând în picioare, tot un zâmbet, într-o atitudine evidentă de respect. Ceva ce noi nu mai văzusem la ei în cei peste zece ani de când viața ne adusese în situația de a lucra împreună. Abilitățile profesionale ale directorului Min nu explica nici pe departe comportamentul vădit respectuos al celorlalți conaționali ai săi cu funcții mai mari, inclusiv al președintelui.

Nu credeți că repetiția e supărătoare? Se mai poate înlocui pe ici pe colo cu „acestuia” și altele.

[Corneliu Ion]

Am să vă fac o mărturisire: ideea inițială așa a avut titlul și a pornit de la exasperantul discurs al multor tineri lideri de opinie de astăzi, care îi disprețuiesc și îi acuză pe cei de vârsta a III a că au fost lași și au trăit în regimul comunist, fără a face nimic pentru distrugerea sistemului, scăpând din vedere că mulți dintre aceștia, printre care și eu, în 1990 eram tineri.
Iar eu, unul, nu am de gând să mă rușinez și să reneg nici măcar o clipă din viața mea, indiferent de perioada de viață. Îmi asum și cei 38 de ani trăiți în comunism, așa cum mi-i asum și pe cei 31 trăiți după 1990. Așa îmi văd viața, ca pe un șpagat între două lumi.
Apoi, mi-a venit ideea de a face un fel de documentar, cu mai multe episoade, pe care eu le consider reprezentative. Un documentar cu viața așa cum am trăit-o eu, nu cum este povestită acum de către oameni care nu se născuseră pe vremea aceea, sau de către oameni care au trăit în comunism, dar au mari interese de a rescrie istoria. 

De aceea am adăugat...

Vasilisia Lazăr a spus :

Îmi place titlul. Foarte sugestiv. Cred că era suficient doar „Șpagat între două lumi”.

[Pop Dorina]

Un semn de plăcută lectură.

[Corneliu Ion]

Vă mulțumesc frumos! Vă doresc o zi frumoasă!

Pop Dorina a spus :

Un semn de plăcută lectură.

[Emil Dumitru]

Sunt, din ce în ce mai mult atras de textele postate de dumeavoastră. 

Aveam... 31 de ani când a avut loc marea lovitură de stat, - nu numai eu, sunt mulți care cred asta și sunt printre ei destui istorici -, și... 31 care au trecut... ce simetrie! Ce vreau să spun cu asta? Că am trăit și simțit pe deplin acele vremuri, că le trăiesc și simt și mai acut acum, departe de țară. Din păcate și, o spun cu mare regret, în acești 31 de ani, de „trecere” în zadar, nu s-a schimbat nimic... sunt sigur că ați înțeles ce vreau să spun. 

Revenind la text, îmi place cum realizați dialogurile, cum le... construiți dându-le așa o notă de „râsu-plânsu”!

[Corneliu Ion]

Comentariul dv. m-a binedispus, pentru că îmi confirmă credința că mulți dintre oamenii care au trăit în plină maturitate epoca comunistă, iar mai apoi vremurile care au urmat, pot și analizează obiectiv, prin prisma propriilor experiențe de viață și a capacității personale de sinteză, tot acel păienjeniș de evenimente extrem de importante derulate la sfârșit de mileniu și la începutul actualului mileniu. Prin opiniile acestor oameni, consemnate public, mi se întărește convingerea că istoria obiectivă nu va rămâne doar cea consemnată pe canalele oficiale(!), mereu subiective.

Legat de text: mă bucur că ați sesizat, ca de altfel și doamna Vasilisia Lazăr, tonalitatea aceasta de „râsu-plânsu” sub care am vrut să scriu acest text. Mă reprezintă, oarecum. Am mai spus-o, mă consider un simplu povestitor al vremurilor în care a trăit, care observă atent oameni, locuri și fapte. Aproape nimic din ce scriu nu este rodul imaginației mele. Și pentru că sunt, totuși, o fire optimistă, la „plânsul vremurilor” vreau să contrapun credința mea, „râsul”, că  în cele din urmă soarele se va ivi și pe strada noastră, chiar dacă acum pare improbabil.

Emil Dumitru a spus :

Sunt, din ce în ce mai mult atras de textele postate de dumeavoastră. 

Aveam... 31 de ani când a avut loc marea lovitură de stat, - nu numai eu, sunt mulți care cred asta și sunt printre ei destui istorici -, și... 31 care au trecut... ce simetrie! Ce vreau să spun cu asta? Că am trăit și simțit pe deplin acele vremuri, că le trăiesc și simt și mai acut acum, departe de țară. Din păcate și, o spun cu mare regret, în acești 31 de ani, de „trecere” în zadar, nu s-a schimbat nimic... sunt sigur că ați înțeles ce vreau să spun. 

Revenind la text, îmi place cum realizați dialogurile, cum le... construiți dându-le așa o notă de „râsu-plânsu”!