Mărturisirea

[Popa Ștefan]

MĂRTURISIREA SINCERĂ A OMULUI LĂUNTRIC

         Când îmi întorc privirea, cu toată luarea aminte, înlăuntrul sufletului meu, și când iau seama la mersul omului nevăzut, mă încredințez din experiență că eu nu-L iubesc pe Dumnezeu, nu am dragoste prin aproapele, nu cred în nimic din cele ce țin de religie și sunt plin de mândrie și de iubire de sine. Toate aceste păcate grele le găsesc într-adevăr, în mine, atunci când îmi cercetez în chip amănunțit simțurile și faptele mele, cum sunt:

1. Eu nu-L iubesc pe Dumnezeu. Căci, dacă L-aș iubi, m-aș gândi mereu la El cu o bucurie pornită din adâncul inimii. Orice gând despre Dumnezeu mi-ar aduce în suflet o plăcere deosebită. Ci, dimpotrivă, eu mă gândesc mult mai des, și cu mai multă desfătare, la cele pământești, pe câtă vreme cugetarea spre Dumnezeu nu-mi pricinuiește decât greutate și uscăciune. Dacă L-aș iubi, atunci convorbirea cu El, care se săvârșește în vremea rugăciunii, m-ar hrăni, m-ar mulțumi și m-ar duce către o neîntreruptă legătură cu El, însă din contră, eu nu numai că nu mă desfăt în rugăciune ci simt o greutate tocmai în timpul când mă rog; mă lupt cu plictiseala, slăbesc din pricina trândăviei și sunt gata să mă îndeletnicesc, cu mai multă plăcere, cu orice alt lucru mai mărunt, numai ca să scurtez sau să pun capăt rugăciunii. În ocupațiile mele nefolositoare, timpul trece pe neobservate, dar în îndeletnicire cu lucrurile dumnezeiești, când mă aflu în prezența Lui, orice ceas ni se pare un an. Cel ce iubește pe cineva se gândește neîncetat, în tot cursul zilei, numai la ființa care îi este dragă. Și-o închipuie, se îngrijește de ea, și, în orice îndeletnicire, scumpul său prieten, nu iese din gândurile lui. Pe câtă vreme eu, în timpul celor douăzeci și patru de ore, de abia dacă jertfesc un ceas, pentru ca să mă cufund în adâncurile cugetării lui Dumnezeu, și să mă înflăcărez de dragostea Lui, iar restul de douăzeci și trei de ceasuri, o așez cu plăcere și cu toată verva pe altarul idolilor mei de patimi!… În vorbirile despre lucrurile nefolositoare, despre chestiunile neînsemnate pentru suflet eu sunt treaz, simt plăcere, iar în discuțiile despre Dumnezeu sunt uscat, plictisit și trândav. Și chiar atunci când uneori sunt atras, nevrând, spre convorbiri dumnezeiești, caut să trec mai repede la conversațiile care îmi măgulesc patimile. Sunt stăpânit de o neobosită curiozitate să aflu ceva nou în legătură cu dispozițiile guvernului și cu evenimentele politice. Sunt biruit de dorința să dobândesc cât mai multe cunoștințe despre Dumnezeu, despre religie, nu lasă nici o urmă în mine, nu-mi hrănesc sufletul. De aceea, socot că toate aceste îndeletniciri, departe de a fi niște ocupații de seamă în viața unui creștin, nu sunt decât niște chestiuni lăturalnice și de prea mică însemnătate, de care ar trebui să mă ocup numai în timpul liber, când nu am altceva mai bun de făcut. Pe scurt vorbind, dacă dragostea de Dumnezeu se cunoaște după îndeplinirea poruncilor lui: „Dacă mă iubiți veți păzi poruncile Mele", iar eu nu numai că nu păzesc poruncile Lui, ci îmi dau prea puțină silință să le împlinesc, atunci trebuie să trag încheierea, ce reiese, din adevărul cel mai curat că eu nu-L iubesc pe Dumnezeu… Asta o întărește și un mare sfânt, când spune: „Drept dovadă că omul nu-l iubește pe Dumnezeu și pe Hristosul său este faptul că el nu îndeplinește poruncile lui" .
2. Nu am dragoste pentru aproapele căci departe de a mă hotărî, potrivit Evangheliei, să-mi pun sufletul pentru binele aproapelui, eu nu-mi jertfesc nici măcar cinstea, fericirea și liniștea în folosul fratelui meu. Dacă L-aș iubi ca pe mine însumi, așa cum poruncește Evanghelia, atunci nenorocirea lui m-ar durea și pe mine, iar fericirea lui m-ar umple și pe mine de bucurie. Pe câtă vreme, după ce ascult cu mult interes povestirile ce privesc nenorocirile aproapelui, nu mă întristez, nu-mi frâng inima de durere, ei stau nepăsători sau, ceea ce e o crimă mai mare, simt parcă o plăcere când ascult astfel de istorisiri, iar, pe deasupra, nu acopăr cu dragoste faptele rele ale aproapelui, ci le răspândesc și le osândesc. Bunătatea, cinstea și fericirea lui nu mă înveselesc ca și cum ar fi ale mele proprii ci, ca orice lucru cu desăvârșire străin de mine, nu trezesc în sufletul meu nici un simțământ de bucurie, ci dimpotrivă, stârnesc în inima mea un fel de zavistie sau chiar dispreț.
3. Nu cred în nimic din cele ce țin de religie. Nici în nemurire, nici în Evanghelie. Dacă aș fi fost încredințat și aș fi avut o credință tare că, fără nici o îndoială, dincolo de mormânt este o viață veșnică, cu o anumită răsplată pentru faptele desăvârșite pe pământ atunci m-aș fi gândit fără încetare la ceea ce mă așteptam. Un simplu gând spre nemurire și mi-aș fi trăit viața aceasta ca un pribeag, care să intre în patria cerească. Dimpotrivă, eu nici nu-mi pun problema veșnică, iar sfârșitul vieții de aici îl socot ca pe capătul existenței mele. Uneori un gând tainic se cuibărește în mintea mea: cine știe ce va mai fi după moarte? Și chiar dacă spun că, cred în nemurire, o zic numai cu mintea, iar inima rămân de o puternică încredințare în cele vremelnice, ceea ce o dovedesc fățiș, toate faptele mele și necontenita grijă pentru o mai bună întocmire a vieții mele trupești. Dar dacă Sfânta Evanghelie, care e un cuvânt dumnezeiesc, ar fi fost primită în inima mea cu credință, m-aș fi ocupat mereu de ea, m-aș fi desfătat cu citirea ei, ba chiar o simplă privire aruncată asupra ei ar fi deșteptat în mine o adâncă evlavie. Înțelepciunea, fericirea și iubirea ce sunt cuprinse în paginile ei m-ar fi umplut de bucurie, iar eu m-aș fi desfătat cu învățăturile Legii Domnului zi și noapte, m-aș fi hrănit cu ele cum te hrănești cu pâinea cea de toate zilele și aș fi purces din toată inima la împlinirea pravilelor ei. Nimic din cele pământești n-ar fi fost în stare să mă abată de la această hotărâre. Și, cu toate acestea, chiar dacă mai ascult sau mai citesc, din când în când, Cuvântul Domnului, o fac fie dintr-o necesitate, fie dintr-o curiozitate științifică. Și fiindcă, în asemenea împrejurări, nu mă pot adânci, cu cea mai mare luare aminte în duhul Evangheliei, simt că mă cuprinde uscăciune, o lipsă de interes și, ca și cum m-aș afla în fața unei cărți obișnuite, rămân fără nici o roadă și sunt gata, ba chiar bucuros, s-o schimb pe orice carte lumească pe care o citesc cu mai multă plăcere și în care găsesc mai multe lucruri pline de noutate și de interes.
4. Sunt plin de o demonică mândrie și de o trupească iubire de sine. Toate faptele mele dovedesc următorul lucru: ori de câte ori văd în mine ceva bun doresc să-l scot la iveală ca să mă proslăvesc în fața altora sau să mă îndulcesc înlăuntrul meu. Deși, în afară arăt o oarecare smerenie, totuși în sinea mea atribui toate faptele propriilor mele puteri, și mă scot, față de ceilalți, cel mai bun, sau, cel puțin, nu mai rău decât ei. Dacă văd la mine un neajuns caut să mi-l îndreptățesc, să-l acopăr cu o aparentă necesitate sau nevinovăție. Mă supăr pe cei ce nu mă respectă, din care pricină îi scot drept niște nepricepuți, care nu știu să prețuiască oamenii.

         Din toate cele înșirate până aici, văd că sunt mândru, neînfrânt, lipsit de credință, neiubitor de Dumnezeu și urâtor de aproapele. Ar putea fi o stare mai păcătoasă decât aceasta? Starea duhurilor întunericului e mai bună decât a mea, căci dracii, chiar dacă nu-l iubesc pe Dumnezeu, îl urăsc pe om, trăiesc și se umplu de mândrie, cel puțin, însă, cred, se cutremură de atâta credință. Dar eu? Mai poate fi o soartă mai greu decât cea care mă așteaptă? Și pentru care alte principii hotărârea judecății, va fi mai aspră, dacă nu pentru o astfel de viață dezordonată și nechibzuită, pe care o trăiesc eu însumi?!

Har, pace și mântuire!

Doamne, ajută!

Ștefan Popa

 

 

[Dacu]

Stimate Domnule Popa Ștefan,

       Credeți că există DUMNEZEU? Credeți că toate de la atom până la Om, Îngeri și DUMNEZEU au suflete? Eu cred cu tărie infinită că DUMNEZEU există și că toate de la atom până la Om , Îngeri și DUMNEZEU au suflete! Dacă eu aș crede în DUMNEZEU atunci cu siguranță aș face și eu Lucrările Fiului Său Iisus și chiar mai mari decât acestea! Ce înseamnă a crede în DUMNEZEU și în Fiul Său Iisus? 

       Cum și cui vă rugați și ce rugăciuni spuneți Dumneavoastră? DUMNEZEU să vă binecuvânteze până la al miilea neam și tot așa din neam în neam!

       Cu deosebită stimă,

                                          Dacu