Castanele

[Exemplu de Titlu]

La sfârșit de mai, Călărașul se cufundă în mireasma castanilor. Piramidele albe invadează creștetele copacilor resemnați cu frumoasa povară. Dealul din strada Beaujolais pare un imens podium pe care defilează în toată splendoarea miresele cu sufletul în floare. Alintată de privirile trecătorilor, aleea de castani coboară șerpuitor până în inima acestui oraș mic și liniștit. Dacă ți-ai umplut fiecare celulă de iubirea desprinsă de pe buzele visătorilor albi, atunci, mai supraviețuiești o săptămână întreagă în surghiun.

După-amiază, ascuns în umbra duminicii, orașul pare o bătrână obosită, plictisită și cu sufletul dorit de împărtășanie. Nici țipenie de om. Doar câteva studente de prin Săseni și Bravicea se oropsesc să ducă gențile pline cu de-ale gurii. De aici, de printre case, din mijlocul orășelului, se vede clădirea colegiului pedagogic. De un albastru-decolorat, pare o balenă ucisă pe malul unei câmpii, după care se întinde atât de aproape Vătămăneasa, ca o aripă frântă a orașului. Căminul școlii, taciturn, e înconjurat de mesteceni tineri, din care se zbat muguri noi. Merg încet, cu opriri dese, de aceea pot să-mi văd liniștită de peisajul îndepărtat, fără să simt drumul, împiedicându-mă ba de geantă, ba de gropile lăsate dinadins de ploile de primăvară. Cu chiu cu vai, ajung să ridic muntele de geantă,  care împrăștie tot felul de arome din pârjoale, plăcinte și alte bunătăți care trebuie să ne ajungă până sâmbătă.  

Căminul e plin de o forfotă neînțeleasă, se aud hohote de râs, pocnete de uși închise-deschise și alergătură pe scări. Acel iz de primăvară-vară, când înțelegi că au mai rămas clipe numărate până la sfârșitul anului școlar, plutește ca o moleșeală dulce și mult așteptată.  Deoarece sunt singură în cameră mă duc la etajul de mai jos, unde stau colegele mele să văd ce mai e nou după trei zile în care am bolit de o angină nesuferită, care se leagă de mine când mi-e lumea mai frumoasă. Îmbrăcate în costume sportive, colegele mele, vreo șase la număr, cu geamul vraiște, mănâncă semințe. Aflu că sunt gătite de un marș turistic, în care vor pleca chiar în după-amiaza aceasta, la orele șase. Așa s-a hotărât vineri- plecăm pe două zile, și astfel vom scăpa de colocviul de la educația fizică- pleacă trei grupe. Nu știu ce să fac- vreau să merg, dar risc să dau apă la moara anginei. Dar nu rezist tentației. Nici nu am prea mare alegere-decât să rămân să mă înghită balena albastră, cu teoremele fizicei lui Pălitu mai bine mă duc la capătul pământului.

Suntem gata de plecare. Omenirea nu a mai văzut decât poate la olimpiada din `82 așa un colorit. Catea mi-a împrumutat o scurtă din stofă albastră de parașută, și eu deja planez de fericire. Suntem vreo șaisprezece din grupă. Șaisprezece costume, la gâtul cărora flutură agitat câte un bariz “must have”. Dacă am fi avut toate ghete, dar nu a fost să fie! De sub pantalonii sportivi se mai ivesc modest câte o pereche de pantofi de lac, cu toc, , astfel că suntem înafara oricărui concurs. Banica, proful de educație fizică apare cu un sac cât un munte și ne salută ca de obicei:

-Măi boboci, ia luați câte un rucsac!

Dispoziția de sărbătoare se împovărează cu vreo zece kilograme. Oare ce a pus el aici? Ne avertizează că nu avem voie sa deschidem rucsacurile! Pornim pe lângă calea ferată spre Vătămăneasa, care nu demult îmi păru atât de aproape. În jumătate de oră ghetele se resemnează cu noroiul încă moale, iar tocurile pășesc elegant pline de buruieni și lut cleios. Ne transformăm încet în broaște țestoase ce târâie niște carapace verzi și grele. Hm, mă gândesc că totuși nu e rău, afară e cald, iar mâine trebuia să am fizica, totuși a fost o decizie corectă să merg în turism. Ajungem cu chiu cu vai în pădurea de la Vătămăneasa, iar Banica înaintea noastră, a tuturor, merge lejer, de parcă a încălecat un cal alb. În pădure facem un popas, ne dă să bem apă dintr-un borcan de trei litri, pe rând, apoi ne explică că avem misiunea de a găsi calea cea mai rapidă de a ajunge la tabăra din Sadova. Celelalte două grupe paralele sunt și ele conduse de câte un profesor de educație fizică. Cert e, că al nostru e și un mare filosof! Ne dă o hartă în care nu pricepem nici o iotă și ne desenează o cale ce i se pare cea mai rapidă. O noapte vom dormi în corturi apoi vom porni iar la drum.

Urmează încă vreo câteva ore de mers prin pădurea neprietenoasă. Apoi o noapte în care dormim câte vreo șase în corturi aranjate unul lângă altul. Îl întrebăm dacă putem deschide rucsacurile și zice că nu. Seara râdem mult, facem un rug mare și adormim spre dimineață în saci cu fermoarele trase până sub nas. Ne trezim o dată cu zorii, azi rucsacurile par și mai grele.

Urcăm un deal, urcăm altul, traversăm o pădure până când se termină toate cărările, de croim noi altele noi. Ne oprim prin povârnișuri în care sunt săpate guri pentru lut, apoi iar pădure de fag, apoi câmpie și iar deal. Îmi pare ca am mers jumătate de zi. Livezi de nuci, de peri, de meri, în care lucrează gospodari harnici, le traversăm, până când Sașa, colega noastră care e din Sadova, se salută cu un consătean:

-Doamne-ajută!

Privim cu speranță… Probabil că mai e un pic. Ajungem într-un sfârșit în punctul de destinație, hămesite, obosite și triumfătoare că vom fi fiind primele. Dar de cum intrăm pe poarta taberei dăm cu ochii de rivalele noastre rumene, odihnite, ronțăind turte dulci. Nu ne vine a crede. Noi, încolătăcind picioarele, le întrebăm când au ajuns. Ele ne privesc uimite:

-Ieri seara, eheee,  ce mai distracție a fost aseară, da voi pe unde v-ați pierdut?

Scot rucsacul și îl deschid, de acolo, de toată frumusețea se zgâiesc castane de culoarea minciunii lui Banica. Colegele mele își deschid rucsacurile lor, admirând un conținut identic și își șterg frunțile transpirate. Le răsturnăm pe toate într-o grămadă mare și ne așezăm peste castanele din vara trecută, plimbate pe traseul sofisticat. Nu era de mirare de ce ne tot întreba pe drum dacă știm ce crește în deal, la Beaujolais…

-Ei, bobocii, dar ce v-ați relaxat, nu vedeți că ați ajuns ultimele? Hai că începem starturile vesele!

După ce am înconjurat de vreo trei ori Sadova cu castanele strânse de alți boboci în cine știe ce an și ajungând intenționat, după planurile lui Banica ultimele, cu sufletele pline cu lut galben, de prin toate pădurile de salcâmi din jur, am aflat înțelesurile atât de simple şi diferite ale aceluiași castan...

[Sofia Sincă]

Un text bine lucrat, însă ușor, simplu din punct de vedere tehnic, literar. Nu există punctul culminant. Mica păcăleală, cu acele castane, la finalul textului, doar, mi se pare cam puerilă. Descrierea drumului bine făcută.
Din nou seamănă cu o compunere școlărească.
Dar am citit cu plăcere,
Sofi
cu toc, , astfel - o mică eroare

[Mihaela Suciu]

Mi-au plăcut foarte mult descrierile.  Felicitări!

[Chris]

"marsul turistic" (voluntar obligatoriu, normal :)) banuiesc ca avea ca scop ceva deprinderi in ale orientarii si precum si capacitatea de a te descurca intr-o situatie oarecum dificila, sa-i zic asa. asta imi aminteste cum pe vremuri noi faceam ore de pregatire pentru apararea patriei.

textul este una din amintirile acelea din scoala, bun si din punctul de vedere al subiectului care daca ar avea un punct culminant s-ar transforma intr- o povestire.

este interesant sa vezi ce mai fac/au facut si altii pe la scoala, citit cu placere,