Luminate rădăcini

[Exemplu de Titlu]

Peste crizantemele-dumitrițe din grădină a căzut bruma. Un miros amărui se desprinde ușor din petalele scuturate peste pământul jilav. Un fum înecăcios, pogorât peste mahala, o îmbată în gustul frunzelor de toamnă. Gutuile, rostogolite, așteaptă ca mironosițele o mână blândă să le adune și să le așeze la fereastră. Așteaptă și merele, galbene și dulci, în copacul fără frunze. Și perele așteaptă, răscoapte de atâta lumină. Toamna e pe sfârșite. Câmpia lungă a Culei, pitindu-se printre ierburile uscate, își întinde brațele reci și palide, de cuprinde satul  până sub dealul Flornei. Din cealaltă parte – bătrânul Codru veghează din tronu-i gol, desfrunzit. Pe o coastă, învăluit în tăcere adâncă, satul pare ruginit și cărunt.

Bogdan mușcă dintr-un măr, iar sucul i se prelinge pe barbă. După ce îl roade lacom, aruncă ciotul într-un cioroi ce medita pe un ram de nuc.

Bătrânul nuc. De la o vreme încoace, așteaptă iarna. În fiecare zi își așterne un covor galben din frunze. Cu o răbdare de bătrân, Nucul cuprinde Cerul ascultător și-i admiră albastrul nesfârșit. Se încaieră apoi într-o luptă pe viață și pe moarte cu vântul cel nărăvaș, iar cățelul, din poartă, latră speriat de învălmășeala din curte. Ostenit și zdrențuit, Vântul dă bir cu fugiții. Zăbovește un pic în vârful teiului, se lasă peste crizanteme, apoi, cu un șuierat de flăcău supărat, o tulește peste deal. Bogdan urmărește jocul:

- Bunele, cum crezi cine învinge – Nucul sau Vântul?

- E tare înțelept Nucul, nepoate... Dar nu a fost toamnă să nu iasă Vântul învingător...

Bogdan mătură frumusețea de covor galben. Mirosul amar îl învăluie. Nucul rămâne rătăcit în amintiri. Lacrimile i se amestecă cu o ciobănească. O căruță trece greu pe drum, biciul căruțașului grăbit i se încâlcește în ramurile goale. Supus, Nucul se apleacă ascultător, ca într-o rugăciune, până omuleanul își smuncește nervos biciul. În vârful dealului Vântul râde de neputința Nucului.

În câteva zile Nucul e aproape gol-goluț. Să se încaiere el cu Vântul, nici că se gândește!

- Bunele, vezi, i-au mai rămas numai vreo două nuci.

Bătrânul oftează și măsoară cu ochii tulpina Nucului.

Niște coțofene, nepoftite, și-au făcut apariția de vreo două zile. Ciocurile lor flămânde lovesc lacom în ultimele nuci. Miezul sare în părți odată cu cojile. Croncănesc înciudate că nu reușesc să le înghită. Până la urmă, în graba mare, și în același timp țanțoșe, ciugulesc de pe jos rămășițele din prânzul copios.

Acum Nucul chiar e gol. E mai obosit ca oricând, după încleștarea cu Vântul, cu ploile și coțofenele. Ar dormi, dar o neliniște îi cuprinde sufletul. Un pui de umbră îi trece prin tulpină, până în rădăcini. Împletit cu rădăcinile de trandafir, înfășurat în cele de tei, lipit de rădăcinile gutuiului, Nucul simte seva Pământului. Până în piatra caldă a  casei celui ce l-a sădit, i se adâncesc rădăcinile! Piatra albă, adusă de la Cosăuți, gospodărească, șoptește vorbe lungi, drăgăstoase, pe care rădăcinile le-au  purtat vara, ușor, niciodată grăbit, prin seve, până sus, în crengi, până la  frunze. „Acum vorbele se întorc,  prin frunzele căzute, înapoi în piatră”, se gândi cutremurat Nucul.  Dorul însă nu i se potolește, parcă ar simți o lumină deasă prin frunziș, parcă ar cuprinde-o cu răcoarea, cu aerul adânc, răscolitor, dar frigul, uite aici, îl simte ca un junghi. Bătrânul îl lovește cu mâna bătătorită peste scoarță, în semn de rămas-bun de la un vechi prieten.

- Va fi o iarnă grea, nepoate, o iarnă lungă...

Nucul privi spre poale: un topor ascuțit lucea metalic într-un avânt greoi. Un geamăt luuung îi trecu prin inele. Geamătul ce se amestecă cu toate amintirile, până în adânc, în rădăcinile viguroase. Un suspin lung scoase și stăpânul care zăbovea parcă sub o streașină. Privi la cel care-i spinteca trupul: un băietan de aici, din mahala. Câte vrăbii doborâse el de prin frunzișul Nucului! Câte nuci înfulecase!…

Tânărul îl ajuta deseori pe învățător prin gospodărie – acum părea neputincios, încercând din răsputeri  să-i hăcuiască tulpina în surcele subțiri, care zburau în toate părțile. Amețit, Nucul se uită în jos la covorul alb plin de așchii noi, umede. 

Bogdănel fluiera încetișor, adunând surcele ca pe niște foi împrăștiate:

- Ehee, la iarnă va încălzi soba matale, zice vecinul.

Nucul simți o mângâiere în fiecare atingere… Un fum înecăcios cobora peste el, înlăuntrul lui. Distins, mai privi o dată în urmă – inelele, umede și luminate, erau multe în trunchiul alb-gălbui, ca piatra de Cosăuți.  Bătrânul se rezemă de trunchi și simți zvâcnetul Nucului. Tresări:

- Aproape de neînvins!

- Bunele, uite ce rădăcini albe și viguroase are, nu le mai doboară vântul...

- Sunt rădăcini luminate de primăvară, dragul meu!

O ploaie ascuțită, de gheață, învălui satul. Iarna se furișa ca o suferință...

[Sofia Sincă]

Tot pentru copii, tot tristă, povestea. Ai predilecție pentru povestiri triste. Un stil, stilul tău. De data aceasta substantivele au parte de atribute frumoase, reprezentative.
Însă, eu nu sunt de acord cu majusculă pentru nucul, vântul, cerul, pământul. Mai ales, fiind pentru copii știm că ei copiază de la cei mari, din scrieri. Aceste substantive comune sunt tratate ca atare, în povestire, prin urmare nu ar fi locul majusculelor. Dar, este tot părerea mea.
Apoi, pogorât se mai găsește prin biblii. Coborât este sinonimul, cuvântul normal, în acest secol.
În rest, educativ, am citit cu plăcere,
Sofi

[Grig Salvan]

Ai un stil cald , plăcut, uman, emană dragoste de oameni și de natură. Ușor melancolic, o melancolie plăcută. Îmi place mult personificarea unui copac, respectiv a bătrânului nuc. Iubesc copacii, îi consider foarte apropiați nouă, îi îmbrățișez și vorbesc cu ei adesea. Cât despre formă, îmi plac enunțurile scurte care ușurează lectura și fixează bine ideea, emoția, imaginea. A fost o lectură plăcută.

[Vasilisia Lazăr]

Am citit și m-am întristat. O lectură plăcută.