Vechiul cimitir se afla pe atunci ca şi acum sus pe deal de unde drumul pornea din ţigănie pe lângă via lui Tache Vrabie străjuit de plopii de unde îşi luase numele.
„La Plopi”devenise pentru odobeşteni un cimitir simbol al urbei dintre vii un Axis Mundi Podgoriem Putnensis. Acum era aproape plin, mai ales că acolo fuseseră înmormântaţi de-a lungul timpului şi oameni cu venituri mai modeste. Cei din elită aveau locuri La Sf Cruce unde odihneau ofiţerii decedaţi în timpul Marelui Război nemţi alături de români. Pentru noi, copiii, cimitirul din deal era ceva misterios, unde mormintele se învecinau cu viile podgorenilor şi noi nu prea aveam ce căuta pe acolo.
Din vecinătate porneau spre Şarba drumurile care traversau viile nou createlor GAS-uri şi pe care le băteam zadarnic în căutarea comorilor ascunse ale Cetăţii Crăciuna.
Tache Vrabie, fostul primar al oraşului, un om cu suflet mare, constatase foarte curând că odobeştenii lui ajunseseră să se înghesuie prea mulţi pentru un spaţiu atât de mic şi cedase localităţii o parte din via sa producătoare.
Vechiul cimitir îşi mărise astfel considerabil suprafaţa care devenise astfel cimitirul săracilor.
Toate câte am să vi le relatez s-au întâmplat însă cu mult mai târziu. În vara lui ’44, după ce căzuse frontul in Moldova şi tata s-a întors acasă din războiul în răsărit, lucrurile păreau să reintre în normal. Treburile mergeau bine cu brutăria din centru şi acesta, întors de curând de la Cotul Donului, începuse să lucreze, în arendă, via generalului Robescu.
Atunci, în august, s-a întâmplat însă nenorocirea să moară de inimă bunicul meu Simon, tocmai când ruşii au intrat în Odobeşti. Pe la trei după amiază, când se terminase înmormântarea şi lumea se pregătea să se aşeze la masa pusă pentru pomană, primele tancuri au intrat huruind în centrul oraşului şi s-au oprit lângă Monumentul Eroilor.
Lumea, mai ales femeile şi copiii, au fugit ţipând şi s-a acuns printre butucii din fundul curţilor şi prin beciuri. Când celovecii au intrat în curte la noi s-au trezit cu ditamai masa întinsă şi cu popii din fruntea ei ascunzându-şi grăbiţi ceasurile.
Tata povestea cum s-au năpustit ca lupii şi au înfulecat la pilaf şi sarmale, apoi au cerut „davai vino” şi s-au pus pe băut. Noaptea i-a prins bând la lumina felinarelor şi până la ziuă s-au făcut praf. Dimineaţa, bunica a pus din nou oalele la fiert şi a făcut alt pilaf iar mesenii au vărsat câte un pahar în amintirea răposatului, dar ruşii se suiseră deja pe tancuri şi plecaseră pe drumul Jariştei. Tata a adus şi el vin proaspăt de la beci şi aşa s-a făcut ca bunicul să aibă la înmormântare două pomeni.
Bunica Anastasia a mai trăit încă multă vreme după moartea acestui bunic pe care eu nu l-am cunoscut niciodată. Mi-o aminteam ca pe o bătrânică mărunţică, cu părul argintiu, vorbăreaţă foc şi pe care o ştia tot oraşul de când cu „pomana ruşilor”. Nu mai stătea la brutărie, devenise o bunică itinerantă, care se muta periodic la numeroşii ei copii şi nepoţi.
Pe noi ne distra felul stâlcit în care vorbea, folosind un jargon de cuvinte româneşti amestecate cu sârbeasca adusă din Macedonia şi de care nu s-a putut dezbăra niciodată.
- Mamă mare, o întrebam eu spășit, dumneata ştii să vorbeşti româneşte?
- Ştiem, dar nu înţelegem bine, ne explica ea în păsăreasca ei ciudată, iar pe noi ne apuca un haz general.
După câţiva ani, s-a îmbolnăvit şi cealălaltă bunică din partea mamei, Eugenia, şi a căzut la pat, iar ea şi cu veşnica noastră babă Constanţa pe urme, a luat-o, la noi la Odobeşti. A dus-o cu sănătatea când mai bine, când mai rău, până ce bunicul, sătul să se gospodărească singur şi să mânânce la popotă, a încuiat locuinţa din Focşani, a tăiat toate găinile şi a venit cu ele să stea mai aproape de nevastă. Îşi făcea veacul prin curte sau prin vie şi uneori ieşea peste drum de noi şi poposea pe banca din faţa Primăriei, să pufăie o Mărăşească şi să citească ziarul. Astfel l-a cunoscut pe vecinul nostru dl. Mântulescu, un avocat vârstnic scos din barou de comunişti. La scurtă vreme, bunicul avea să observe că acesta era foarte cunoscut de localnicii care îl salutau acum şi pe el cu respect, fiind considerat un fel de rudă a fostului primar, care le dăduse locul pentru cimitir. Acolo, cu timpul, ajunseseră să fie îngropaţi cei mai mulţi din neamul lor de emigranţi macedoneni, care îşi făcuseră în deal o gropniţă comună.
Bunica a zăcut până pe la începutul lui noiembrie ’60, când s-a stins odată cu primii fulgi ai unei ierni timpurii, aşteptându-mă zilnic să vin să mă vadă.
„Şi-a schimbat şi ea domiciliul şi s-a mutat LA PLOPI”, a comentat bunicul, care se aştepta să-i ajungă şi lui rândul la comând.
„Aş fi preferat ceva mai târziu da' nu se poate”, a făcut atunci o glumă tristă Cristea Dumbravă, acest bunic şugubăţ al meu, fost odinioară Secretarul Legiunii de Jandarmi Putna şi „promovat” de regimul de deocraţie populară, paznic de noapte la Poşta Oraşului.
Acum stătea la ultima lui gardă lângă sicriul bunicii, care abia se prăpădise de două zile, pregătit pentru o noapte albă împreună cu mine, singurul lor nepot.
- Tată, l-a dojenit mama cu ochii în lacrimi, ce vorbe sunt astea?
Mai avem mâine o zi şi mama s-a dus. Vezi ce faci şi ai grijă de băiat, adică de mine, cât mai stai cu el la priveghi.
Astfel am rămas noi doi împreună până când eu am adormit cu capul pe masă, lângă buna care îşi dorise din tot sufletul să-i mai fiu alături o noapte. Bunicul a stat treaz până la ziuă apoi n-a mai rezistat şi a căutat în cenuşa rece din sobă locul unde ascunsese o sticlă de tescovină din care se mai cinstise deja „de sufletul răposatei”. Când m-am trezit, pe la opt, am mers amândoi după porunca mamei şi am luat din ţigănie doi tuciurii cu sticla de vin din dotare şi ne-am dus de dimineaţă cu ei să înceapă să sape groapa. Peste Odobeşti se aşternuse arămie toamna, pînă în zarea unde bănuiam că se află Focşaniul învăluit în ceaţă. De bunicul nu m-am despărţit, dar l-am văzut cum se plimba neliniştit, pe la poarta cimitirului unde erau oprite în aşteptarea preoţilor, trăsurile lui Nică şi Avram. Mi se făcuse frig, îmi era şi foame, iar până la prânz, când fusese programată slujba, erau mai bine de două ore. Pentru mine, prima înmormântare adevărată la care participam nu începea prea grozav. Preotul de la biserica Ovidenie s-a dovedit a fi cel mai aproape de noi şi bunicul care avea mereu grija altora l-a întrebat:
- Părinte, vreau să ştiu şi eu, noi cei de pe aici suntem creştini ortodocşi?
Bineînţeles că ştia, dar acum vroia doar să-l pună la încercare pe popă. Mareş era deja un om în vârstă şi se cunoşteau amândoi de multă vreme dar tot a fost surprins. I-a răspuns însă zâmbind cu blândeţe:
- Apoi, doamne iartă-mă, ce altceva putem să fim?! Da ce-ţi veni de vrei să ştii toate astea? l-a întrebat el nedumerit.
Auzindu-i vorbind, mama se oprise neliniştită din împărţirea pomeneţilor şi îşi frecă alarmată mâinile.
- Tată, a dat ea să-i spună, ai grijă ce discuţi cu părintele,dar bunicul parcă surzise. Afară începuse să fulguie, iar ţiganii din preajmă priveau fără să înţeleagă nimica, aşteptându-şi cana de vin şi coliva.
- Înseamnă că pe noi ortodocşii e musai să ne îngroape culcaţi, a continuat el să-l iscodească, fără să se mai sinchisească de altceva.
Preotul a rămăs însă cu gura căscată, când bunicul l-a surprins cu o altă întrebare:
- Ăsta-i baiu, domnule părinte, a zis el, pentru că eu când o fi să mor, am o problemă mare cât roata carului, la care doresc să-mi daţi dezlegare. Eu, de pildă, aş vrea, dacă se poate, să fiu îngropat în picioare.
Pe aleile din jur se făcuse linişte deplină, iar Părintele şi-a scos uimit culionul, făcându-şi cruce.
- Tare aş vrea, a continuat bunicul, să pot să vin aici la gard, toamna când se face de cules, să admir ce frumuseţe de vie se întinde la picioarele mele.
Mama plângea acum de-a binelea, fiindcă nu se aştepta chiar la aşa ceva de la el, iar Mareş, care nu mai ştia ce să zică, a tuşit ca să umple tăcerea.
Ninsoarea se îndesise şi singurul care am râs atunci foarte tare, de asemenea vorbe, spuse ca prostul la înmormântare, am fost eu.
- E încă un copil şi se iartă, a zis atunci dascălul Culiţă Simion de la Sf Cruce şi mi-a făcut semn a dojană cu degetul.
- Uite ce năzdrăvănie îi trece lui bunicu prin cap, m-am minunat eu atunci în gând, fără să mai spun tare nimica.
El m-a simţit însă, dar nu s-a supărat, doar m-a mângâiat uşor pe creştet în semn că e bine şi aşa.
Cuvinte cheie :
Într-adevăr „pișicher”! Ce nostalgie inexplicabilă! Vă mulțumesc și pentru această povestire cu parfum de Odobești! Minunată!
Eu, de pildă, aş vrea, dacă se poate, să fiu îngropat în picioare. Haz cât cuprinde. Și pe mine m-a cuprins un hohot de râs la această frază. Mă așteptam la punctul culminat al textului, dar nici chiar așa... :))) Curat pișicher acest bunic al dvs.!
Mica proză cuprinde o înlănțuire de evenimente, descrieri ale locurilor și locatarilor, scurte prezentări de caractere ale epocii. Valoare documentară pentru generațiile următoare.
Am citit cu deosebită plăcere și am apreciat,
Sofi
Excelent! :) Am citit cu deosebită plăcere.
Știindu-vă de mult la „grupa de umor”, citindu-vă proza, n-aș putea spune doar: „Așa bunic, așa nepot.” sau „Așchia nu sare departe de tăietor.”
P.S. Chiar îmi era dor să citesc ceva semnat IMC. Admirație.
simtul umorului s-a transmis in familie, desi eu nu cred ca a glumit, a facut o propunere cat se poate de serioasa si pe buna dreptate :) tatal meu era asa in zilele lui bune.
ati inceput povestirea invocand si franturi din zilele razboiului. eu v-am spus de multe ori ca ati avea ce povesti despre copilaria dv, despre zilele acelea care nu apar in cartile de istorie...
ION LAZĂR da COZA - scriitor
VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR
ADMINISTRATORI-EDITORI
SOFIA SINCĂ - prozatoare
GABRIELA RAUCĂ - poetă, realizatoare emisiuni Radio ProDiaspora, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR (redactor promovare cultură media)
ADA NEMESCU - poetă, artist plastic
CARMEN POPESCU - scriitoare, realizatoare emisiuni Radio Vocativ (redactor promovare cultură media)
AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare
MIHAELA POPA - poetă
PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor
BOLACHE ALEXANDRU - poet
MIHAI KATIN - poet
GRIG SALVAN - prozator, cantautor
Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:
1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie.
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: LAZAR VASILISIA
(CEC Bank)
*
Pentru anul trecut au donat:
Gabriela Raucă - 400 Euro
Monica Pester - 600 Lei
Nuța Crăciun - 220 Lei
Maria Chindea - 300 Lei
Tudor Cicu - 300 Lei
Elisabeta Drăghici - 200 Lei
***
Pentru acest an au donat:
Maria Chindea - 200 Lei
Monica Pester - 300 Lei
© 2024 Created by Ion Lazăr da Coza. Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor