Plimbarea

[Viorel Croitoru]

Plimbarea

 

Azi e sărbătoare, vom fi scoși la plimbare, afară din sanatoriu!

Fiecare a pregătit dinainte ce va lua cu el, bile de sticlă, fețe de chibrituri, pițigume, ce mai, toate comorile! Iar fetele aveau zorzonelele de dumnică și altele secrete pe care le păstrau ele pentru evenimente mari, ca acesta. Ne-am făcut programul normal zilnic, dar toți discutam numai de asta, eram electrizați! Aveam și-un pic de noroc, era soare, cald, deci nu exista riscul, ca alte dăți, să se contramandeze plimbarea. După masa de prânz nu ne-am mai culcat. Forfota în camere era mare, ne spălasem până și ciorapii, ne parfumasem, ne dădusem cu grăsime de la bucătărie pe ghetuțe, pe ascuns, doar cei ce știau... Și s-a dat semnalul! A fost de-ajuns o singură dată să spună o educatoare ”- Haideți copii!” că eram toți în fața liftului, ordonat așezați, ca niciodată!

- Măi, dar ce v-ați gătit! Ca niște fete! Ne-a spus educatoarea privindu-ne cu drag.

Vorbele ei au fost ca o lovitură pentru noi, băieții! Am tăcut brusc cu toții, nemulțumiți: auzi, ca niște fete...

Dar a trecut în câteva secunde și importanța evenimentului ne-a făcut să trecem cu vederea acest afront neintenționat!

Am ajuns în curte, ne-am întâlnit cu cei de la celelalte etaje și ne-am încolonat pentru plecare. Toți ochii scânteiau de bucurie, nerăbdarea ne făcea să tropăim, să n-avem stare! Erau cu noi educatoare, infirmiere, eram o trupă foarte exotică, dar fericită! Și când a venit o doamnă pe care n-o știam, cred că era directoarea (o știau numai cei pedepsiți de ea...), s-a dat startul!

 Încet, ne-am apropiat de nea Ismail, portarul, i-am făcut cu mâna și... Calea era liberă, porțile deschise! Ni se părea că intrăm în rai, în altă lume, minunată!

 De fapt era lumea anostă a unui orășel aproape pustiu la acea oră, iar pe stradă eram o procesiune gălăgioasă, ce vocifera veselă, plină de ochi ce sclipeau fericiți, chiar dacă în rest totul lăsa de dorit: copii îmbrăcați în hăinuțele de spital, infirmi, unii cu cârje, alții cu mersul dificil, alții cu probleme, vizibile sau nu, la mâini, picioare sau chiar  cu capul în pozițiile imposibile ale copiilor cu poliomielită la mușchii gâtului, ai capului... Infirmierele tineau de mână pe cei care mergeau mai greu, câte doi, educatoarele tot încercau să țină ordine și liniște.

 Iar noi,... noi ne simțeam cavalerii rătăcitori porniți s-o salveze pe Ileana Cosânzeana!

Străzile erau curate, fierbinți de atâta soare, pe margine mai dormea câte un câine, la o poartă cu umbră stătea un bătrân pe bancă. Mai încolo era un magazin de unde lumea a ieșit și se uita după noi, cu priviri triste, ca după mort! Dar noi nu simțeam asta, eram afară!

 Și așa, șontâc, șontâc, am ajuns la o margine de câmp, lângă un fir de apă, cu pomi pe margine și la umbra lor ne-am oprit și ni s-au fixat regulile!

- Nimeni nu intră în lanul de grâu, nimeni nu trece de podeț, de casa dărâmată, în cealaltă parte și, mai ales, nu iese în drum! 

A venit și clipa de maximă bucurie... Ni s-a dat liber să ne jucăm! Ne-am repezit ca bezmeticii să ne cunoaștem limitele, fetele s-au adunat în grupuri, peste firul de apă! Apa, era mică puteai s-o treci dintr-un pas, dar, ce farmec avea?, un adevărat băiat nu se uită la nimicuri, drept care călcam nonșalant prin ea! Dar mai apăreau și surprize, în unele locuri pe fundul apei era noroi alunecos, drept care mulți au luat câte-o trântă și s-au murdărit! Cei mici s-au mai smiorcăit, dar i-au spălat infirmierele, după o ceartă sau chiar urecheală... Așteptam cu nerăbdare și foame să ni se împartă gustările de ora patru, de data asta ceva special, de sărbătoare: ciocolate mici dar, pentru noi, mari și minunate!

 În grâu erau o mulțime de maci, erau tare frumoși! Am intrat, evident, și-n grâu, am ieșit și-n stradă, chiar am intrat și-n casa părăsită, era un act de vitejie, nu trebuia neglijată ocazia!

Apoi, mi-am amintit de acasă... Am mers pe marginea câmpului, am luat câțiva maci și mi-am îngropat fața în ei, și nu știu de ce... am simțit o durere în suflet, un dor arzător și-am mai simțit că am ochii scăldați în lacrimi. Eram pe-o margine de lan, doar cu macii mei și plângeam încet. Mă simțeam singur printre copiii din jur, mă simțeam departe de casă, de lumea mea, de tot... A venit o infirmieră să vadă dacă-s bine și i-am spus că n-am nimic, doar mi-e dor... S-a așezat în iarbă și m-a tras lângă ea și-atunci am început să plâng și mai tare, și-am cuprins-o cu brațele de gât...  Nu erau doar infirmiere, ne țineau loc de mamă, ne dăruiau din sufletul lor iubirea după care jinduiesc până  și animalele... Nu există salariu să compenseze ce ne dădeau ele, și le iertam chiar și când ne băteau, că ne iubeau!

M-a mângâiat! Era cel mai mare dar ce mi-l putea face! De luni întregi nu mă mai mângâiase nimeni! Am stat așa până mi-a trecut și am început și eu să mă joc.

 M-am apucat să împletesc paie de grâu mai verzi și am stârnit curiozitatea câtorva copii, ce nu mai știau cum să se joace. Au venit apoi și fete și am început să îngânăm ceva... mai încet la început apoi un pic mai tare, până s-a format  un cor de voci de copii. Ne era drag să cântăm, au venit să cânte cu noi și educatoarele... Era frumos! Și acolo unde ceilalți nu știau cântecul, vocea mea se auzea singură, parcă pierdută-n imensitatea câmpului, în univers... dar eram salvat la refren de ceilalți. Aveam voce frumoasă, mama mă punea mereu să cânt la scoală (era învățătoare) iar acasă, mă suiam în câte-un vârf de pom și, legănat de vânt, cântam de răsuna grădina!

Mai era o fetiță, Ana, care cânta frumos, mai frumos ca mine! Stătea jos în iarbă și în jurul ei erau celelalte fete, vântul bătea ușor și-i flutura un baticuț din voal, legat frumos la gât. Părul lung, negru îi cădea peste umeri, câteva fire rebele se jucau pe fruntea mare, iar ochii... Ochii ei, priveau departe, prin noi, spre alte lumi! Cânta ceva din zona ei, de acasă, avea lacrimi în ochii negri, atât de frumoși, de triști....  Vocea-i tremura la unele părți, dar cânta mai departe... de ni se rupea inima! Eram toți acolo, așezați pe iarbă, atrași ca un magnet de cântece și, cei mai mulți, înlăcrimați! Iar ea cânta și privea undeva mai în sus, aerul era vâscos, plin de simțăminte, de emoții, refrenul suna ca o mare de voci și fiecare se uita aiurea, cu privirile pierdute. Când a terminat, liniștea părea nefirească, nepământeană... E rar să vezi o mulțime de copii... tăcând! Fiecare dădea din mâini mecanic, unul rupea câte-un fir de iarbă, altul freca o piatră, eu eram plin de lacrimi... Și mi-am dat seama că acum știu cum arătau zânele din povești: așa, ca Ana!

M-am ridicat și m-am apropiat de ea și i-am pus, blând, mâna pe umăr. Și-atunci a început să plângă cu adevărat, se uita în jos și plângea, iar eu o mângâiam încet, încet,  pe umărul care se zguduia  la fiecare suspin, prin valul de păr negru și  frumos...

[Sofia Sincă]

O ceată de îngeri cântând şi plângând, la marginea unui lan de grâu.

O povestire spumoasă, sensibilizatoare... poveste ce cuprinde în ea doar o mică părticică din destinele unor nefericiţi, condamnaţi să trăiască fără părinţi.

Text bine alcătuit, cursiv şi corect, dăruit sufletelor sensibile.

Am citit cu deosebită plăcere, Sofy!

[Viorel Croitoru]

Sunt emoționat de frumosul comentariu ce l-am primit De la tine Sofy! Ține locul la alte o sută pentru mine! Cu deosebit respect și admirație...

[Ion Lazăr da Coza]

Apa, era mică puteai s-o treci dintr-un pas, dar, ce farmec avea?, un adevărat băiat > 

Apa era mică – puteai s-o treci dintr-un pas – însă ce farmec avea! Un adevărat băiat Linia de dialog (nu liniuţa de unire!) poate să ţină loc de paranteză, ori înlocuieşte unele cuvinte.

Am citit o povestire care denotă un suflet sensibil şi o mână dedată cu scrisul. Puţine greşeli ce pot fi evitate pe viitor.

Cam multe puncte de suspensie [...]. Abuzul sugerează o sărăcie de vocabular.

Linia de dialog [–] e mai mare decât cratima [-].

Revenind la subiectul povestirii: Nişte copii cu dizabilităţi (băieţi şi fete) primesc vestea că vor ieşi la iarbă verde. Bucurii. Emoţii. (Frumos descrise.) Ajunşi la locul de joacă (pentru mulţi inedit) sunt lăsaţi să-şi facă de cap. Dorul îl învinge pe unul dintre ei - pe povestitor. Ca o defulare, începe să cânte. Cântă toţi. Apoi cântă doar o fetiţă, Ana, pe care povestitorul o mângâia  încet, încet,  pe umărul care se zguduia  la fiecare suspin, prin valul de păr negru și  frumos...

E mult? E puţin? Greu de răspuns. Sincer, m-aş fi afundat într-un final mai puţin convenţional.

da Coza

[Corina Militaru]

Impresionata! Am simtit vibratia acelor suflete.  Desi macinate de un dor nesfarsit sunt capabile sa culeaga bucuriile marunte ale momentului.

Cu prietenie,