Trafic

[Maria Cecilia Nicu]

Maria Cecilia Nicu

Trafic

Cred că este la fel de obsesiv ca “weather”, englezismul ăsta intrat în vocabularul zilnic definind un mod de viață pe care l-am învățat vrând-nevrând și pe care nici nu cred să-l putem evita

Mă urc în lift și o vecină de palier (sună familiar, nu?) aproximează seninul cerului de noiembrie ca pe o anomalie a încălzirii globale zâmbind nostalgic unui gând-intenție care evident nu cred să-i lase șansa unei reale bucurii: e frumos, e călduț, ploile sunt scurte și de fapt se anunță o toamnă lungă așa ca zăpezile să întârzie...poate chiar după Christmas!

Ce plăcut, ce inofensiv este totuși în lift: “hi, how are you?”... “just fine, thank you...” what a lovely day, isn’t it?”...”Oh, yea! etc. etc. simplu, relaxant fără probleme...ce mai, un mod realmente plăcut de a începe ziua.

Pe urmă ies afară. Cu mașina desigur, aștept destul ca să pot ieși în stradă și mă mir ca de obicei cât de intensă este circulația pe o stradă secundară anticipând ce va fi pe o avenue ori highway.

Până la ușa garajului seninul conversației din lift! După aia trafic și totul se transformă într-o suită de “sudălmi” -cum zice moldoveanul- înghesuite în creierul deja incins.

Trafic!

Parcă nu suna chiar așa alarmant termenul ăsta cândva, cândva cam demult, e drepr; mai un trafic pe culoarul instituției, mai o alergătură și chiar ceva țipete de puștani care, normal, nu știau ce-s ăia decibeli, mai un trafic  de influențe numite local pile, mai un zvon, o știre firavă despre un trafic de droguri ori alcol ajunsă prin părțile noastre numai așa ca o curiozitate de “dincolo”, dar poate mai ales câte o mică informație despre traficul feroviar (al nostru deb data asta) care întârzia “din cauza aia sau aia”și lăsa navetiștii ”cu ochii în soare”(ce-mi place “slang”-ul ăsta românesc mult mai colorat decât cel pe care l-am învățat aici, chiar poetic aș zice) câte ceva info despre traficul aviatic  de prin lume, lumea aia de la distanță, străină și deci nu tocmai importantă. Despre rutier ce să mai vorbesc, altfel, trafic banal, neinteresant, eh, sigur exceptând riscurile agățatului pe scara autobuzului, tramvaiului, troleibuzului...mașinile (cars, adică) particulare fiind mai rare cu problemele alea ale așteptărilor interminabile a unei Dacii disponibile, cu prețul întreținerii, cu lipsa de benzină sau dacă aveam noroc doar cu scumpirea ei(sic!) cu parcările când pe stradă când pe trotoar, mă rog, tot tacâmul (in)suficienței...de atunci.

A...și să nu uit, problematica urbană avea aerul grăbit al industrializării, ideea de viteză existând într-un trafic oarecum haotic de început, ce să mai vorbesc de rural cu drumuri croite mai ales pentru căruțe și care oferind un trafic ciudat cu spectacolul Ratei odată de două ori pe săptămână, ba prin anii ’70 chiar în fiecare zi, ca un experiment - ar părea acum - de a muta oamenii de ici-colo “cu cățel, cu purcel” cu orice necesități de fapt, toate înghesuite pe acoperișul ratei-autobuzul ăla‘antediluvian” scârțâind din toate încheieturile dar folosibil totuși - și eu îmi puneam bicicleta pe acoperiș cam de fiecare dată când mă duceam la”post” după vacanța de vară - cu turmele de oi în transhumanță, cu vacile venind acasă ori păscând pe “zoana” drumului și chiar cu câini de pază scăpați din lanț...

Ce vremuri!

 Aveam deci o mulțime de trafic(-uri, trafice?)), nuanțat, variat, dar cumva la-ndemână.

Amintirile au farmecul interpretării memorice desigur iar realitatea imediată are neșansa observației crude, directe, intransigente uneori.

Păi da!

Cum nu putem funcționa cu distanțele astea canadiene pentru care “un block” e o distanță cam ca de la Școala de Război la Operă (ceea ce era inteligibil) și norocul de a avea un serviciu lângă casă fiind atât de rar intrarpretarea traficului devine analitică, inevitabilă și deloc favorabilă.

Local traficul e un fel de preambul aventuros din care de obicei se iese cu fața curată chiar dacă manevrezi confuz-prudent printre mașini parcate la bordură, bicicliști când pe trotoar când direct în circulație, cu pietoni în fugă spre eventualul autobuz cu orar fix din 15 în 15 minute, cu autoritarele autobuze școlare cu care nu te intersectezi, nu le depășești, nu te miști de fapt dacă staționează să-și ia copiii la școală, mă rog, o îmbulzeală de mișcări necesare printre care te strecori încă destul de calm ca să te aventurezi...în trafic!

E o aventură, pe bune, de aia înainte să pleci de-acasă o privire la TV este absolut necesară – și pentru timpul probabil (eh, weather, nu?) și pentru imaginea străzii: arterele mari pot fi suportabile chiar la rush-hour uneori, mișcare înceată, dar mișcare.

Personal vorbind traficul este o curiozitate și de ce să nu zic o sursă de nervi în eventuală explozie.

Așa cum arată Toronto – ce zic, tot sudul Ontario – traficul a devenit un spectacol zilnic și ca orice spectacol complet își mișcă personajele în toate direcțiile așa încât râsul-plânsul sunt inevitabile.

Străzile, mari sau mici, șoselele, Don Valley și 401 mai ales, sunt teatrul celor mai ciudate manifestări ale codului rutier: intrarea de pe o bandă pe alta se face mai mereu fără semnal, ba chiar se iau 3-4 bezi într-o singură mișcare pe care trebuie s-o presupui altfel ești în pericol serios, îți taie unul calea când te aștepți cel mai puțin doar pentru că a uitat că vrea s-o ia la stânga e banal, cum de altfel este la fel de obișnuit să se treacă pe roșu doar pentru că a venit în viteză...număratul secundelor puternic luminat e o “prostie” pentru oamenii grăbiți și, de fapt, ce încerc eu aici e o simplă expunere fără ecou, evident. Ce să mai vorbesc de pietoni, accidente, coliziuni în lanț...

Ne pasă?

Ps. Ciar acum am venit de pe drum unde am stat în trafic minute lungi, chiar foarte lungi așteptând calm ca un cârd de gâște să traverseze tacticos, a lene parcă, în plin rush hour, un bulevard larg aglomerat de coloanele interminabile ale ambelor direcții.

Se pare că ne pasă, nu?

 

 

 

 

 

[Ion Lazăr da Coza]

Muuuulte carențe la redactarea textului. Iată câteva:

Notă: Punctele de suspensie sunt numai trei şi indică, în general, o întrerupere a şirului vorbirii. Nu unesc niciodată două cuvinte, două propoziții sau două fraze! Ele preced sau succed un cuvânt (…preced sau succed…). Nu plutesc între cuvinte. Cel puţin… aşa ne învaţă clasicii noştri!... Cu excepția când se încheie un citat, sau se închide paranteza, după punctele de suspensie nu se ataşează alte semne grafice (…!), dar pot fi precedate de astfel de semne (!...), nu-s însoțite de virgule. Excesul folosirii lor dă impresia de vocabular sărac, ori de neputință în comunicare....

Notă: Semnele citării în grafia română sunt așa: „---” 

După aia trafic și totul se transformă într-o suită de “sudălmi” -cum zice moldoveanul- înghesuite în creierul deja incins.

Notă: A nu se face confuzie între cratimă (-), zisă şi liniuţa de unire (fiindcă uneşte două unităţi lingvistice), şi linia de pauză (–)! Linia de pauză (cratima mare) nu se ataşează de cuvinte (aşadar este precedată şi urmată de blanc/pauză). Cu ea putem realiza expresii şi construcţii fără predicat (de exemplu: „În faţa mea – marea zbuciumată!”). Deci anunţă lipsa predicatului verbal ori a verbului copulativ. Nu e precedată de virgulă, însă, în unele situații, poate fi urmată de virgulă. Uneori marchează pauza scurtă dintre diferite părţi ale propoziţiei, dintre propoziţii sau fraze. Dacă sunt două, ţin loc de paranteze (de exemplu: „În seara aceea – era dulcea lui zăbavă – terminase de buchisit foaia din calendarul de perete.”). 

Notă: Înainte de conjuncţiile adversative dar, iar, ci, deci se pune obligatoriu virgulă. Conjuncţia însă nu se pune niciodată între virgule când este în interiorul propoziţiei. („Recomandările noastre nu au avut însă niciun rezultat.” şi nu „Recomandările noastre nu au avut, însă, niciun rezultat.”).

etc.

O filipică la adresa englezismelor, dacă acțiunea s-ar fi petrecut în România. Textul mi-a plăcut.

da Coza

[Maria Cecilia Nicu]

Multumesc pentru placerea lrscturii.

Cat despre diraerile de la corectitudinea punctuatiei trebuie sa va spun ca le stiu(filoloaga, de!0 dar can scriu proza imi permit niste jocuri - corect sau nu - care imi servesc intentiile ( daca cititorul le accepta sau nu este alta poveste.

regards

[Ion Lazăr da Coza]

Aha, filoloagă... da... da... se vede...

Sper să nu ajung pe mâna vreunui chirurg tânăr care să-mi coase operația cu ață dintr-o șosetă murdară...

Maria Cecilia Nicu a spus :

Multumesc pentru placerea lrscturii.

Cat despre diraerile de la corectitudinea punctuatiei trebuie sa va spun ca le stiu(filoloaga, de!0 dar can scriu proza imi permit niste jocuri - corect sau nu - care imi servesc intentiile ( daca cititorul le accepta sau nu este alta poveste.

regards

[Maria Cecilia Nicu]

Ai dreptate desigur!

Ai uitata totusi sa puctezi greselile de typo.

[Ion Lazăr da Coza]

Nu, n-am uitat. Însă încerc să menajez cât de cât ego-ul geniilor...

Maria Cecilia Nicu a spus :

Ai dreptate desigur!

Ai uitata totusi sa puctezi greselile de typo.

[Maria Cecilia Nicu]

Multumesc celor care au citit si le-a placut textul acesta (cu toaate carentele...)

[Maria Cecilia Nicu]

Civilizaria e afurisit de greu de invatat, NU?

Iar am gresit!

[Ion Lazăr da Coza]

Și mie mi-a plăcut textul, însă cum ar fi ca soțul să-i spună, pe bune, soției: „Ești frumoasă, nespălato!”?

Maria Cecilia Nicu a spus :

Multumesc celor care au citit si le-a placut textul acesta (cu toaate carentele...)

[Ion Lazăr da Coza]

A scrie, a te exprima corect în limba ta, e un semn de civilizație, dar acestea, deseori sunt „afurisit de greu de învățat”.

Maria Cecilia Nicu a spus :

Civilizaria e afurisit de greu de invatat, NU?

Iar am gresit!

[Maria Cecilia Nicu]

Hai sa pun punctul pe I:

Ceea ce n-ai inteles tu (si e vina scriitorului aici) este ca in proza (povestire) semnele de punctuatie (la mine, evident) nu au valoarea lor reala, corecta, sunt(as vrea) un truc scriitoricesc in a sublinia o idee, un moment,  o stare etc.

Am eu obraznicia asta de a vrea ca limba sa ma serveasca pe mine nu eu pe ea, recunosc si nu cred sa ma vindec.

Typo e alta poveste, dactilo. greu-toata viata am scris cu creionul(tineretea, de!) si oghii au handicapul obisnuit de la...un timp.

Sic!

Numai bine!

[Ion Lazăr da Coza]

Hai-da-de... Unde stătea marea stilistă?...  

Maria Cecilia Nicu a spus :

Hai sa pun punctul pe I:

Ceea ce n-ai inteles tu (si e vina scriitorului aici) este ca in proza (povestire) semnele de punctuatie (la mine, evident) nu au valoarea lor reala, corecta, sunt(as vrea) un truc scriitoricesc in a sublinia o idee, un moment,  o stare etc.

Am eu obraznicia asta de a vrea ca limba sa ma serveasca pe mine nu eu pe ea, recunosc si nu cred sa ma vindec.

Typo e alta poveste, dactilo. greu-toata viata am scris cu creionul(tineretea, de!) si oghii au handicapul obisnuit de la...un timp.

Sic!

Numai bine!

[Maria Cecilia Nicu]

Gata.

Limbi straine.

A fost o placere intrarea pe siteul acesta!

Succes!