Ce trist că păsările nu pot plânge

[Maria Mitea]

 

Ce trist că păsările nu pot plânge,

și mi-am lepădat pielea ca un șarpe în fața lor,             
nici măcar nu m-au observat,

                      cântă și cântă, își revarsă sufletul,

Mă întreb: pentru cine?
Pentru cine ridică cortinele?

Pe când

Cel care cântă, melodia-i se scurge mereu dintr-o îndatorare.

Își intind trilul franjurat peste orele dimineții,
                                         peste ochii înourați de nesomn,

Ce trist că păsările nu pot plânge, și
  cântul este un simplu

surogat

[Maria Mitea]

Nicoleta, mulțumesc mult pentru popas!

Referitor la cele două sinonime, așa este, e o poticnire acolo ( am tot cântărit și nu am mai știut pe care să-l aleg .... și am lăsat așa) 

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Poezia creează o atmosferă melancolică, dar asocierea ”substitut/surogat” la finalul poeziei este aproape  repetitivă și taie din forța încheierii.

Am citit cu plăcere.

[Maria Mitea]

 

”Pasărea devine simbolul ființei care își ascunde lacrimile în tril”, – așa este, Vasilisia,  durerea deghizată… Mulțumesc mult pentru popas și semn!   

Ada, cred că da, un tril fără lacrimi — cred că păsările nu sunt altceva decât durerea oamenilor, deghizată în păsări, iar trilul, alinarea ce nu am primit-o… Mulțumesc mult pentru vizită! Cu mult drag! 

[Ada Nemescu]

O zicere/ întrebare rostită cu durere. Sau mai degrabă cu multă sensibilitate adunată în timp. 

dar, oare, trilul lor nu este plîns? aDa 

[Vasilisia Lazăr]

Maria, poemul tău transformă o întrebare aparent simplă într-o meditație profundă despre suferință, singurătate și rostul cântecului. Pasărea devine simbolul ființei care își ascunde lacrimile în tril, iar versurile sugerează că, uneori, cântecul nu este bucurie, ci o formă de a purta durerea mai departe. Un poem delicat și tulburător, care lasă ecoul unei tristeți rostite cu multă sensibilitate. Felicitări!