Rugăciunea zugravului de biserici

[Daniela Albu]

Seara la culcare, iartă-mă Doamne,
că apuc să spun doar Iisuse, fiul lui Dumnezeu
miluieşte-mă pe mine păcătosul!
înainte să cad lat de osteneală pe pat,
da’n gând vorbesc cu tine până s-adorm,
mult, fără cuvinte, cu tot sufletul meu,
ca atunci când stăteam cu bunelul iarna la foc,
cum şovăi, cum cad, mă ridic, mă refac
ales-am un drum şi nu pot să mă joc,
prin umila mea muncă aducându-ţi prinosul,
încerc să-ţi explic fricile mele şi dorul de înalt,
te rog cu sfioşenie arată-mi frumosul,
ajută-mi mâna să fie sigură, să nu tremure
acolo pe schelă, veghează-mi penelul,
când plămădesc cu frică atâţia sfinţi
inima îmi îngheaţă pe loc,
parcă urc o scară fără sfârşit
şi într-un hău fără fund fac un salt,
nu mă ajută vreun sfânt sau proroc
cu fiecare trăsătură când un chip făuresc,
mă întreb, Doamne, oare aşa arăta el oare ?
coloratu-i-am bine veşmântul?
cât era de scund, sau înalt?
nu mă opresc, dar mă bântuie gândul
dacă greşesc, dacă păcătuiesc?
și întrebarea asta mă doare.
Mai am un pic de lucru la Cosma şi Damian,
Sfinţii doctori fără arginţi,
şi tare şovăi privindu-le ochii cuminţi,

căci pentru multele lor vindecări,
bineplăcuţii tăi făcători de minuni,
nu au primit niciodată vreo plată,
iar eu zugrav păcătos mă tocmesc
ca să pot să trăiesc,
Şi-atunci cum să nu tremur, cum să n-am îndoieli,
cum să nu preget cu firea mea rea,
rogu-te, îndură-te,Tatăl nostru ceresc,
ştiu, crucea mi-o port şi menirea mi-e grea,
tu mă cunoşti, că nu sunt fără pată,
te rog doar harul să mi-l păzeşti de greşeli,
acolo cu mine să fii, de câte ori zugrăvesc,
să mă ţii de mâna asta neroadă,
să ajuţi ochiul minţii să vadă.
După cum cu chip de om ne-ai frământat,
din lutul ascultător care poate să cânte
în ulcioare perfecte, în carafe şi cupe,
ştiu că şi olarul vorbeşte cu tine cerându-ţi sfatul,
şi doctorii îşi înalţă ruga spre tine,
să-i luminezi, leacul să-l aleagă mai bine,
în carne vie când taie mâna lor omenească,
spre vindecare tu o conduci în tăcere,
nu care cumva să greşească,
tot aşa dă-mi şi mie lumină,
să ascult de ale tale porunci,
nu vreau o viaţă de lapte şi miere,
de mâna mea dreaptă cutez doar a cere
să grijeşti cu a părintelui milă,
îngâmfarea să-mi rămână strâină,
să mă poţi privi mereu fără silă,

veghează-mă ca pe prunci,
să nu mă lase puterea şi harul,
inima să nu-mi devină haină,
te rog, iartă-mi tu, Doamne
greşeala cea cu, sau fără de vină,
nevoia asta lumească de-arginţi,
ştiu că de la tine am darul,
pe mine, un fiu sărac de ţărani,
m-ai înălţat sus de tot, pe o scară,
să pot zugrăvi chipuri de sfinţi,
să înţeleg cum lumina poate să doară.

[Daniela Albu]

Multumesc pentru apreciere Gabriel Cristea, multumesc pentru popas și sugestii Vasilisia Lazăr.

[Vasilisia Lazăr]

O rugă interesantă, dar mult prea lungă pentru o poezie. Poezia trebuie să fie esență și mister.

[gabriel cristea]

Îmi pare rău că nu am pregătire teologică, pentru a comenta aceste frumoase versuri creștine. Dumneavoastră, doamnă Daniela Albu, abordați o lirică fecundă, a cărei pană înnobilează slova românească, de care avem atâta nevoie. Cu multă considerație! 

[Daniela Albu]

Mihai Katin, Bolaceh Alexandru vă mulțumesc pentru popas și aprecieri. 

[bolache alexandru]

De vorbă cu Dumnezeu pentru a înțelege de ce uneori lumina doare...

[Mihai Katin]

este mai  mult  decat  meritorie  aceasta   aplecare    si  acest  cuvant  de  lauda  crestina as zice  pentru  iconar sau  pictorul  de biserici  mai  precis,monologul  redat  in  poem este  de fapt  framantarea  mintii  umane  in fata  Lui  Dumnezeu   mai  ales  cand   rodul   ei  este  lucrare   spre  nasterea  imaginii ce  intrupeaza  sfintenia  si  cel  mai  important  lucru    este  smerenia  iconarului fara  de  care  nimeni  nu  se poate  apropia nici  macar   o   cirta  de  Dumnezeu...

cu  pretuire!