Zborul

[ovidiu]

M-am spovedit preotului din cartier

un tip fără barbă dar cu ochi mari care mă privea curios.

Pactizasem cu iubirea stelelor inocente.

Păcatul era evident și măreț.

-Te-am dezlegat mi-a spus, bucura-te

-Cum ?

-Dansează mi-a spus el

_Fără muzică?

În clipă aceea au venit colindătorii

-Iată muzică! mi-a spus preotul,

-Dansează!

m-am ridicat în picioare 

mi-am desfăcut brațele

și mi-am amintit de Zorba Grecu.

Ca un uliu mi-am luat avânt deasupra crestelor.

[Stanescu Valentin]

Ovidiu, m-ai provocat la un duel şi îţi răspund într-al meu fel:

 

sunt Zorba cel titan ce freamătă şi-ndură

suferinţa cuvintelor ce nu ies pe gură

sunt dansul cu tălpile-n nisip fierbinte

din care firul speranţei se înalţă cuminte

piruiete-n colb înfăşor destin în taină

aripi de Ikar vor omoplaţi sub haină

păcatul nu-i al meu de ce cumplit îl port

privind spre adevăr mă-ntreb: de ce-l suport?...

[ovidiu]

Mulțumesc  Tudor!

[Tudor Cicu]

Când epicul , în poezie, ascunde o poveste, un tâlc, un mesaj... mereu mă gândesc la poezia pianul a lui Ion Cristofor și aud concertul acela de Bach al pianului aruncat din casă, ca semn al putredei burghezii, de „noii locatari” (muncitori aduși cu forța de acel regim, în casele celor deportați la Canal, în Bărăgan etc). Dansul lui Zorba, aici, cu altă conotație... e deschiderea deasupra lumii a poetul privitor care iși dorește să dobândească lumea, după ce și-a pus sufletul în palma lui Dumnezeu. O epicitate tămăduitoare!