vin ploile

[petrut dan]

în fiecare noapte vin și te învelesc cu

un gând cât pot să

visez orice în afară de tine

 

șiruri de ceață își pierd echilibrul

din vârful arătător spre

iubire

locul meu preferat e un pește cu spatele alb

 

mă las vindecat de liniștea lui

citesc răvașe pe sticle cu fața în sus

etichete rupte

 

ciocuri de vulturi

nicio amintire nu-mi lasă

 

sunete grave de pietre se iau după

urmele noastre într-un timp comprimat

nu vorbim foarte mult

 

ajunge mângâierea de sare

 

trebuie să ascunzi ce-ți dorești

semnul nu fixează pe nimeni

în afară de tine

sufletul meu fură cuvinte

împleteşte şi caută ceartă

din orice sărut

 

vrea o poză când ne iubim

degetele

intră în pielea apărată de nasturi

poveşti umplu perna

să nu-mi fie urât până la mijlocul timpului

ploaia nouă spală neliniştea coborâtă odată cu seara

 

am o primăvară în stomac

 

de arderi

aerul trezeşte instincte

mă comport ca un geniu şi

nu vreau să fiu exclus dintre îngeri

doar eu nu calc apa

 

merg pe fundul mării

[petrut dan]

Domnule Stănescu Valentin, onorat de trecere și semnul lăsat, cu drag!

[petrut dan]

Domnule Tudor Cicu vă mulțumesc pentru analiza deosebită și interpretările ce însoțesc comentariul, am citit cu aceeași plăcere cu care (vă) răspund, stimă!

[Stanescu Valentin]

Citesc şi recitesc acest recital diurn/nocturn al gândului de poet de mare cuprindere sufletească. Citesc şi tac!

                                                                                  poem cu viaţă

                                                                                    poem cu tâlc

                                                                                             mă face

                                                                                                 să tac

                                                                                               mâlc…

 

[Tudor Cicu]

Am scris cândva despre cei trei optzecişti textualişti Gheorghe: (Crăciun, Iova, Ene). Nu uit cele spuse de buzoianul Ene: „A plouat cât să-mi rămână gândul la ploaie”.  Ploaia care detectează și în textura acestui poem o întreagă rețea a detaliilor semnificative unui coșmar: „șiruri de ceață”; peștele cu spatele alb”; „ciocuri de vulturi”; „merg pe fundul mării”. Şi asta pentru că „în fiecare noapte vin și te învelesc cu/un gând cât pot să/visez orice...”. Nu mai departe, se spunea, de către strămoși, că în blidul cu apă de ploaie dacă puneai, tăiate, patru fire din părul cuiva, îi puteai citi destinul. Pe cât de fecunde, de aparente, sunt analogiile şi concluziile la care uneori recurge cititorul acum, pe atât de interesante şi inedite sunt observaţiile şi trimiterile poetului („se iau după urmele noastre”) la gama largă a relaţiilor dintre coșmarul noctun, obiceiuri populare şi basm („povești umplu perna”). Cei care ştiu să vadă, văd pretutindeni semnele unei veneraţii pentru trăirea paradisiacă a clipei desprinse din tot ce a însemnat desfăşurarea unui ritual în care doar „sufletul meu fură cuvinte/împletește și caută ceartă/din orice sărut”, ceea ce stârnește până și imaginația cititorului.